Povestea micii lăcuste care reuşise totul

Din  „Povesti pentru a iubi. Povesti pentru a ne iubi”
De Jaques Salome
Editura Ascendent

Povestea micii lăcuste care reuşise totul

A-ţi reuşi viaţa, in detrimentul existenţei, înseamnă să rişti să treci pe lângă adevăratul tău destin.

Era odată o mică lăcustă căreia îi reuşise totul în viaţă. Visele ei de copil lăcustă, jocurile, prietenii, şcoala, proiectele pe care le avea… reuşea în toate. Când îşi dorea ceva, foarte rar se întâmpla să nu obţină acel lucru. Era plină de viaţă, inteligentă, foarte sociabilă, iar felul în care vedea viaţa era plin de entuziasm şi de bucurie.

De asemenea, felul în care o vedeau şi o ascultau cei din jurul ei, era foarte pozitiv. Şi, cum se spune uneori în lumea bărbaţilor: Avea totul pentru a fi fericită! Cu toate acestea, trăia o mare incertitudine. Exista un lucru pe care nu reuşise să-l obţină.

în acea situaţie trăise un profund sentiment de eşec. A fost cu atât mai puternic cu cât nu a putut să vorbească cu nimeni despre acel lucru. Nici cu tatăl ei, nici cu mama ei, nici cu vreo prietenă, păstra totul în ea, ca pe o rană deschisă, care sângera fără încetare.

Tot curajul ei, toate resursele, entuziasmul ei, rataseră exact acolo unde ar fi fost atât de important pentru ea să reuşească, să câştige, să-şi dovedească calităţile şi imensa iubire pe care o purta în ea.

O să mă întrebaţi probabil: dar despre ce este vorba? Ce eveniment, ce situaţie poate fi atât de importantă pentru o lăcustă?

Va trebui să ne întoarcem puţin în trecutul ei. Poate nu ştiţi, dar în ţara lăcustelor, se întâmplă uneori ca, unele cupluri, căsătorite de ani de zile, care au totul pentru a fi fericiţi, îşi împart o mulţime de lucruri, tandreţe, afinităţi, ajung totuşi să nu se mai iubească sau să nu se mai înţeleagă şi să se despartă.

Aşa s-a întâmplat în cazul părinţilor acelei lăcuste.

însă în mintea ei, în inima ei şi în tot corpul ei, mica lăcustă îşi imaginase că toată iubirea pe care o avea pentru tatăl ei, o împiedica să plece.

„Am înţeles, nu se mai înţelege cu mama, spun că nu se mai iubesc, că nu mai pot trăi împreună, însă eu îl iubesc şi el mă iubeşte! Nu are cum să uite acest lucru, nu se va purta ca şi cum eu nu aş exista. Iubirea mea pentru el este destul de puternică pentru a-l reţine, pentru a-l împiedica să facă prostia să-şi părăsească familia, căminul…”

Nu ştiu dacă vă imaginaţi tot ceea ce se poate petrece în mintea unei mici lăcuste care îşi iubeşte tatăl, aşa cum doar lăcustele ştiu să facă acest lucru.

Vă daţi seama că toate acestea erau foarte prezente în imaginarul ei, o mie de gânduri şi de imagini contradictorii care se înfruntau în fiecare seară în minte ei, în tot corpul ei. Se agăţa de unele dintre ele. Revedea limpede toate situaţiile în care avusese dovadă că tatăl ei o iubea foarte mult, ţinea mult la ea, era foarte importantă pentru el…. Atunci renăştea speranţa, îşi imagina că tatăl ei se va răzgândi, va reveni asupra deciziei pe care o luase, va găsi un mijloc de a se înţelege cu soţia lui, pe scurt, că va rămâne acasă.

Toate acestea, şi le imaginase de sute de ori, în timpul acelei perioade dureroase, haotice, uneori violentă, în care un cuplu se pregăteşte să se despartă, atunci când cei doi mai sunt împreună, fără să fie însă cu adevărat.

Iar apoi, tatăl ei a plecat, căsătoria a fost anulată şi, cum se întâmplă des în ţara lăcustelor, fetiţa a rămas cu mama ei. A păstrat însă în adâncul ei acel sentiment apăsător, despre care vă vorbeam la început, acela că nu a reuşit, a ratat. Se simţea chiar şi vinovată, o invadau o mulţime de gânduri grele, care o poluau:

„Dacă aş fi făcut asta sau asta, poate ar fi rămas cu noi, dacă i-aş fi mărturisit dragostea mea mai mult, dacă aş fi fost mai prezentă, dacă…, dacă…” Atâtea cuvinte care se înscriau ca o otravă în corpul ei.

Poate credeţi că timpul rezolvă astfel de lucruri! Nu întotdeauna însă, deoarece acest tip de experienţă înscrie în spirit un mesaj foarte nociv, de genul: „Iubirea mea nu va fi niciodată destul de puternică pentru a reţine un bărbat pe care îl iubesc” sau „întotdeauna voi avea o îndoială dacă iubesc suficient de mult pentru a putea păstra o relaţie în timp lung.”

De altfel, pentru ea scriu această poveste astăzi.

Deoarece o experienţă dureroasă din viaţa acelei lăcuste, devenită o tânără femeie frumoasă, pare să confirme, să adeverească acel mesaj foarte nociv pentru ea. O decepţie amoroasă, foarte recentă i-a reactivat toate îndoielile, lipsa de încredere în sine, convingerea ei că, orice ar fi, nu va reuşi, aşa cum a fost cu tatăl ei. Şi în acea perioadă, toate reuşitele, toate confirmările din trecut, toată atenţia şi bunăvoinţa cu care o înconjurau cei apropiaţi, nu reprezentau nimic în faţa acelei vijelii care invada totul, îi distrugea speranţa, curajul şi voinţa. Atunci nu mai avea poftă de nimic, nu mai aştepta nimic, nu mai avea dorinţe, corpul ei se simţea ca un plic gol, cu mintea plină de gânduri inutile.

Este îngrozitor cum poate lipsa de viaţă să invadeze viaţa, să o usuce, să o sterilizeze, încât ajunge să nu mai aibă nici un gust, nici un sens.

Nu v-am spus chiar totul, poate aţi observat această lege a seriei, această succesiune de catastrofe care uneori se înlănţuie unele cu altele? Tatăl lăcustei, cela care era mereu plin de viaţă, se hotărâse să îşi refacă viaţa cum se spune, să trăiască cu o altă femeie, care culmea, avea şi ea o fiică de aceeaşi vârstă cu lăcusta noastră. Astfel încât, acesteia i se părea că i se luase până şi locul ei de fiică…

Uneori e bine să ştim că evenimentele se aseamănă, se asociază pentru a confrunta pe cineva cu esenţialul, pentru a-l obliga să se responsabilizeze, să facă faţă mizelor importante din viaţa sa.

O să fiu eu responsabilă de viaţa mea? Sau o să o las să depindă de evenimente exterioare asupra cărora nu am nici o putere? (Şi e nevoie de multă modestie pentru a recunoaşte acest lucru!) O să mă las distrusă, aşteptând un miracol, un ajutor din exterior (cultivând astfel dependenţa din a cărei cauză sufăr atât de mult)?

Lăcustele sunt renumite pentru faptul că sunt capabile să facă salturi foarte mari. Detenta lor este incredibilă. Uneori, blocate într-o scorbură, prinse în mlaştini urât mirositoare sunt totuşi capabile să iasă de acolo, să se lanseze spre viaţă spre un nou orizont.

îi doresc acest lucru şi lăcustei despre care vorbeam, pentru care simt multă afecţiune, chiar dacă nu am întâlnit-o niciodată. Ar fi putut să fie fiica mea…

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s