Iar căsătoria e lucru sfânt

din “Pace si bucurie in Duhul Sfant”
de Staretul Tadei de la Vitovnita
Carte disponibila AICI

Daţi-mi voie să vă întreb, părinte:
atunci când este tulburare în
familie, cât poate să ajute rugăciunea
la liniştirea acelor persoane?

Părintele Tadei/ Nimeni nu se
va înrăi din pricina binelui! O
femeie a venit să se plângă de
bărbatul
ei că se îmbată, că e
nervos, iar eu i-am spus: „Sigur
nu s’a îmbătat cu apă rece!” Nu, s’a mâhnit dintr’o pricină oarecare
şi, ca să alunge de la sine întristarea asta într’un fel, a băut puţin,
apoi s’a gândit că aşa s’a mai dus puţin din mâhnire – însă pe urmă
s’a preschimbat într’un obicei şi omul de acum nu a mai putut să
se lepede. „Cu siguranţă că l-ai mâhnit cu ceva, prin viaţa ta, prin
faptele tale, prin purtarea ta; ori, dacă nu prin asta, prin gândurile
tale. Nu ai fost mulţumită de ceva sau ai gândit altceva asemenea
când pornit în căsătorie cu el, iar căsătoria e lucru sfânt!” Nu
trebuie să tulburăm această pace a căsniciei; iar pacea se strică nu
numai prin gesturi şi cuvinte, ci şi prin gânduri, căci cuvintele sânt
gânduri rostite.

Sânt multe astfel de gânduri. Omul poate să facă din Rai, iad. În
urmă cu câţiva ani a avut loc o întâmplare interesantă. Au venit aici
doi oameni căsătoriţi, dăruiţi de Domnul cu frumuseţe trupească – nu
am mai întâlnit o astfel de pereche, în care bărbatul şi femeia să fie atât
de frumos împodobiţi de Domnul, ceva de negrăit! Era vreme rece şi
am slujit în paraclis, apoi, când slujba s’a sfârşit, ei au căutat să mă
întrebe: „Am venit să ne plângem de ceva!” „Ce este?,” zic. „Ne-am
luat din dragoste, am trăit bine, întotdeauna a fost pace, Rai, în familia
noastră, mult vreme… desfătare. Dar, de ceva vreme, ne enervăm din
orice fleac, nu avem pace şi linişte… Cel mai dureros este că avem un
fiu de şase ani – din această pricină am venit. Copilul s’a înstrăinat de
ceva vreme de noi cu totul, nu vrea nici să ne mai vorbească – merge
la bunici, iar apoi nu vrea nici să vorbească cu noi.

Noi vorbim cu el,
dar el tace întruna. Îi cumpărăm lucruri scumpe, care-i plac – jucării,
haine, mâncare, ciocolată, tot felul de dulciuri, îi dăm de toate. El le
ia şi începe să le rupă, să le calce în picioare – şi dulciuri, şi ciocolată,
pe toate acestea le loveşte cu piciorul şi pleacă la bunici, iar pe noi ne
lasă. Nu ştim ce să facem! Copilul e sănătos… Ce se întâmplă cu el? Nu
putem să înţelegem! Asta-i cea mai mare durere a noastră. Nu vrea să
vină nici la mine, tatăl lui, nici la mama lui. Ce poate să însemne asta?
Copilul e sănătos, nu-i bolnav…” Iar eu le zic: „Copilul nu vrea un
astfel de tată şi o astfel de mamă, aşa cum sânteţi voi. Dar din ce cauză,
care-i taina? El vrea să aibă tată şi mamă, dar nu are nici tată, nici
mamă! Aţi fost vreodată mulţumiţi? Eu întreb întotdeauna, dacă aţi
avut binecuvântare de la părinţi (pentru căsătorie).

Mi-aţi spus că nu
aţi avut probleme din partea părinţilor: «Părinţii noştri, înainte ca noi
să ne îndrăgostim, erau prieteni deja şi au hotărât să ne căsătorească.»
Aţi avut binecuvântarea părinţilor, v’aţi unit din dragoste şi aţi avut
pace, casa v’a fost ca un Rai! Şi iată ce aţi făcut acum: prin gândurile
voastre, aţi tulburat totul! Aţi fost, până de curând, fericiţi în căsnicia
voastră, nu v’aţi lăsat niciodată pradă închipuirii – iar acum, când
priveşti vreo femeie care-ţi place, de îndată i-ai dat inima, inima ta
a plecat cu ea; iar tu, ca femeie, dacă ai privit vreun bărbat pe placul
tău, inima ta a plecat după el. Acum sânteţi uniţi doar trupeşte, dar
în duh nu: unul preacurveşte într’o parte, celălalt în cealaltă! Slavă
Domnului, că totuşi nu aţi călcat cununa căsătoriei! Copilul simte
asta şi nu-i trebuie un astfel de tată şi o astfel de mamă, căci nu
sânteţi nici împreună, nici cu el, ci despărţiţi şi aţi făcut din Rai, prin
gândurile voastre, iad în casă. Nu vedeţi ce faceţi?”

Mai sânt şi alte pilde. Fratele meu cel mai mic lucrează în Austria; e
născut în 1929 şi toţi ai lui sânt acolo la muncă – întreaga lui familie.
Are o casă în satul Porodina, lângă Jabar. În urmă cu şase ani, au venit
cu toţii în vacanţă şi l-au vizitat pe alt frate al meu (născut în 1923,
locuieşte în Smederevo şi a ieşit la pensie) şi toţi împreună au plecat
spre Jabar. Eu, a doua zi de dimineaţă, am pornit spre Belgrad – căci
avem un tractor şi se stricase o piesă, iar piesa aceea nu se putea găsi
nici la Petrovaţ, nici la Pojarevaţ şi trebuia să merg la Belgrad. Am
găsit piesa aceea şi am cumpărat-o. Iar acum mă întorceam – hai să
merg în vizită la frate-meu, să văd ce mai face el şi cumnata! „Au fost
la noi ieri,” mi se spune, „Dragoliub şi toţi ai lui, au venit în vacanţă.
Vrei să mergem să-i vizităm?” „Da!” A pornit maşina, iar fratele meu,
nora şi cu mine am plecat spre Jabar. De cum am intrat în casă – o
primă încăpere mare, o masă mare; în jurul mesei, în număr mare,
veniseră prieteni, neamuri şi vecini; bătrâni şi tineri; bărbaţi şi femei
– o masă lungă, la care şedeau toţi. S’au dus să aducă scaune pentru
mine, pentru frate-meu şi cumnată-mea; lângă uşă era o canapea şi eu
m’am aşezat pe marginea ei.

Au adus un scaun să stau şi eu la masă,
dar nu am vrut – mie îmi era bine acolo, să îi văd pe toţi. La celălalt
capăt şedea o tânără cu copilul ei. După o vreme, ea spuse: „Ce mă
enervează copilul ăsta!” Cum poate fi un copil enervant pentru
mama lui?! Copilul îi întorcea capul, nu o lăsa să privească într’un
loc anume, tot arăta cu degetul spre uşă: „Mama, mama, afară!” – nu
ştia să vorbească bine, era mic. Ea se apăra de mânuţele lui, iar el îi
întorcea capul cu mânuţele ca să nu privească într’acolo. „Nu ştiu ce
să mă fac cu copilul ăsta, atât de mult mă enervează!,” tot spunea ea.
Mă uitam, şi copilul în continuare îi întorcea capul cu mâinile, încât
nu îi dădea voie mamei să privească, iar ea se apăra – tot voia să iasă
afară. M’am gândit că copilul nu făcea asta în zadar, avea cu siguranţă
ceva – de fapt, ea se uita la un tânăr de la masă. Îl privea şi inima ei
a plecat acolo, iar copilul mic a simţit-o de îndată şi nu-i îngăduia
mamei să privească într’acolo, ci o trăgea afară. Apoi copilul nu a mai
vrut să mai stea la ea; a venit cumnata mea şi i-a spus: „Vino tu, ferice
de mine, la bunica!” Niciodată n’o văzuse copilul pe această bunică!
A venit copilul la bunică, nu mai avea nevoie de mamă…

Le-am zis şi eu acelora: „Vedeţi, copilul acela încă nu ştia bine să
vorbească, dar de îndată a văzut că mama nu e cu el, nici cu tatăl lui,
şi a vrut să plece afară!… Copilul vostru are şase ani, este de multă
vreme cu voi, iar voi i-aţi pricinuit durere copilului – aceasta este o
mare durere! Măcar să fi avut ori tată, ori mamă, dar el nu are nici
tată, nici mamă.”

„Întoarceţi-vă,” le-am spus, „şi fiţi ceea ce aţi fost cândva – iar
copilul va fi iar la locul său, totul va înceta.”

Iată, vedeţi ce facem
noi? Facem iad în familia noastră.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s