Paul Evdokimov: Taina căsătoriei

Din „Ortodoxia”
De Paul Evdokimov
Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR
1996

La o privire superficială, s-ar părea că monahismul şi căsătoria se exclud reciproc. Totuşi, dacă le analizăm mai adânc, acolo unde viaţa noastră le leagă la nivelul Duhului, ele ne apar intim complementare. Taina căsătoriei interiorizează, în felul ei, starea monastică, iar la începuturile ei conţinea ritualul tunderii monastice. Două aspecte ale unei aceleiaşi Taine, ele converg spre starea feciorelnică a spiritului omenesc, ca valoare supremă şi universală.

„Când Hristos porunceşte să urmăm calea cea strâmtă, El nu se adresează numai monahilor, ci tuturor oamenilor… de aici rezultă faptul că şi monahul şi laicul trebuie să atingă aceleaşi înălţimi…: Folosiţi în chip curat căsătoria şi veţi fi cei dintâi în Împărăţia Cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunurile”, învaţă atât de energic şi explicit Sfântul Ioan Hrisostom[260].

Sfântul Amfilohie, episcop de Iconium († 394), reflectă perfect concepţia ortodoxă când zice că atât căsătoria cât şi fecioria, egal instituite de Dumnezeu, sunt amândouă demne de cinstire în cel mai înalt grad, privite din punctul de vedere al religiei creştine[261].

Castitatea-integritate spirituală depăşeşte cadrul fiziologic şi ne vorbeşte de însăşi structura spiritului omenesc. Este propriu gândirii creştine să afirme diversitatea slujirilor şi ca atare a vocaţiilor. Este inutil să ne întrebăm dacă un monah este superior unui om căsătorit sau invers, ci trebuie să ne întrebăm dacă fiecare din ei este inferior sau nu gradului de sfinţenie ce i se cere.

Un singur lucru este cu adevărat mare, şi acesta este sensul smereniei, adică orice creştin să fie exact la propria sa măsură, pusă de Dumnezeu. Cele două versante ale Taborului, cel al sfinţeniei monastice şi cel al sfinţeniei conjugale, duc la vârful unde coincid; şi unul şi altul ne ajută să intrăm „în odihna lui Dumnezeu”, „întru bucuria Domnului”.

În preoţia ortodoxă, afară de cinul monahal, clerul bisericesc a fost şi este obligat la căsătorie, înainte de hirotonire, iar în Rusia, preoţii celibatari nu au fost admişi decât de la vârsta de 40 de ani în sus, abia din secolul XIX. Nici un cleric nu se mai poate căsători, după hirotonie, în această privinţă, există un fapt extrem de semnificativ: la Sinodul întâi ecumenic, episcopul Pafnutie, unul din cei mai severi asceţi, a luat apărarea căsătoriei preoţilor.

Tot aşa, unele canoane sunt categorice şi pedepsesc cu severitate pe cei ce socotesc că preoţia şi căsătoria sunt incompatibile, sau arată cel mai mic dispreţ faţă de instituţia sa sfântă[262]. „Căsătoria şi legăturile soţilor în căsătorie sunt prin ele înseşi un lucru demn şi fără pată. Comuniunea unui om cu soţia sa legitimă poate fi o comuniune castă”[263]. De aceea Sinodul Trulan (691) declară: „în Biserica romano-catolică, cei ce vor să fie diaconi sau preoţi promit să nu mai aibă legături cu femeile lor. în ce ne priveşte, luând în considerare canoanele apostolice, noi permitem continuarea vieţii conjugale”[264].

Clerul căsătorit dovedeşte astfel că legăturile conjugale nu împiedică cu nimic participarea la însăşi inima vieţii liturgice: slujirea preoţească a euharistiei. Cei mai mari asceţi (Sfântul Macarie, Sfântul Ioan Casian etc.) vorbesc de unele tulburări posibile în sufletul şi imaginaţia monahilor. Pe de altă parte, ei insistă asupra castităţii celor ce sunt căsătoriţi. Aşadar starea monahală şi căsătoria culminează şi se completează în castitatea duhovnicească, în curăţenia sufletească[265].

„Căsătoria trebuie cinstită şi patul nupţial este fără pată, pentru că Hristos le-a binecuvântat când a prefăcut apa în vin, la nunta din Cana”, proclamă textul ritualului căsătoriei.

Instituirea paradiziacă a căsătoriei

Instituirea căsătoriei în Rai este o veche tradiţie şi sigură. Domnul, vorbind de căsătorie, S-a referit la Vechiul Testament: „nu aţi citit oare?” (Matei 19, 4 şi Efeseni 5, 31). „Fiul doar a confirmat ceea ce Tatăl a instituit”, zice Clement Alexandrinul şi cu aceasta enunţă ideea fundamentală a harului paradiziac al căsătoriei 266. Dacă pentru el crearea omului este botezul, iubirea primei perechi de oameni care „formează din ei un singur trup”, este Taina căsătoriei. Astfel nu este o simplă întâmplare dacă Biserica din Rai îşi are începutul în căsătorie, plinirea conjugală a primei perechi, şi dacă din bucuria celor căsătoriţi, de la nunta din Cana Galileii, a izvorât cea dintâi arătare a Slavei lui Hristos, aşa cum arată evanghelia a patra.

Clement Alexandrinul spune chiar mult mai mult: „Dumnezeu l-a creat pe om: bărbat şi femeie, omul este Hristos, iar femeia, Biserica”[267]. Căsătoria ca chip arhetipic preexistă perechii, pentru că Adam a fost creat după chipul lui Hristos, iar Eva după chipul Bisericii. Sfântul Pavel va formula ceea ce este esenţial: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32).
Astfel, căsătoria îşi are originea dinainte de cădere, iar ritualul precizează: „nici păcatul originar, nici potopul nu au stricat sfinţenia unirii conjugale”. Sfântul Efrem Sirul adaugă: „De la Adam până la Domnul, adevărata iubire conjugală a fost o Taină desăvârşită”[268]. De aceea, după înţelepciunea rabinică, harul s-a revărsat asupra păgânilor numai prin canalul iubirii conjugale[269].

Anamneză Paradisului, „harul paradiziac”, umple de bucurie sufletul: „Să ne bucurăm şi să ne veselim… Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului” (Apoc. 19, 7 şi 9). Deuteronomul (24, 5) ne aminteşte că orice om căsătorit de curând este scutit de orice muncă „pentru a-şi face fericită soţia”.

Ritualul căsătoriei este alcătuit în jurul bucuriei, dar acesta, fidel profunzimii duhovniceşti a Tainei sale, îndrumează spre adevărata sa inimă tainică. Ca să scoatem din această bucurie lumina pe care o conţine, ea trebuie să se înalţe şi să ajungă la bucuria martirilor, mărturisitorilor, bucurie care nu străluceşte cu adevărat decât la capătul dăruirii totale de sine. In lumina aceasta, putem presimţi intuitiv că fără iubirea conjugală a celei dintâi perechi, chiar raiul ar fi pierdut ceva din această plinătate, pe care o purta în coapsele sale întruparea, şi n-ar mai fi fost Rai.

Prin „memorialul” Tainei căsătoriei, iubirea face raiul accesibil pământului: „harul paradiziac” îndeamnă iubirea să treacă dincolo de tot ceea ce este pământesc şi să fie un argument puternic al frumuseţii care dă mărturie adevărului, prin simpla şi transparenta sa evidenţă.

Sufletul renaşte, spune Claudel[270], nu ca o vacă plină care rumegă în picioare, ci ca o junincă, cu botul plin de sarea pe care a luat-o din mâna stăpânului, iar prin crăpăturile uşii, cu vântul dimineţii, intră parfumul pajiştilor „cereşti”.

Pentru tradiţia răsăriteană, Hristos, la nunta de la Cana Galileii, a confirmat prin prezenţa Sa instituirea ca Taină a căsătoriei din rai. Istorisirea evanghelică degajează o adâncă semnificaţie simbolică asupra căreia se opreşte cu toată atenţia exegeza patristică. înainte de toate, este vorba de transformarea apei în vin, o imagine deja euharis-tică şi care îndeamnă categoric la prefacerea pasiunii brutale în vinul de soi al iubirii harismatice271.

Chipul căsătoriei
Crearea omului, instituirea căsătoriei şi întemeierea Bisericii din rai sunt unite într-un singur act creator al lui Dumnezeu, ceea ce arată înrudirea lor strânsă. Biblia întrebuinţează o terminologie matrimonială specifică (logodnică, soţie, nunta Mielului), care-şi găseşte explicaţia tocmai în taina raporturilor dintre Dumnezeu şi om.

„Nu este bine ca omul să fie singur”, proclamă textul sfânt, pentru că existenţa singuratică nu reflectă pe Dumnezeu. Neamul omenesc nu este „bun” decât în unitatea masculinului şi femininului, socoteşte Sfântul Ambrozie. Adam-Eva, om-femeie este diada omenească, ce reflectă această pluralitate în Dumnezeu, care, fiind „Unul”, spune „Noi” (Fac. 1, 26).

Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei formează nu imaginea a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu însuşi, afirmă Ioan Hrisostom[272]. Omul şi femeia se unesc într-un al treilea termen, care este Dumnezeu, aşa cum firea omenească şi cea dumnezeiască se unesc în ipostasa Cuvântului, cum Tatăl şi Fiul Se unesc în Duhul Sfânt. Unitatea în multiplicitate este expresia dogmei trinitare şi aceasta se constituie ca adevăr atât al vieţii bisericeşti, cât şi al celei conjugale. „Acolo unde sunt doi sau trei, Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Clement Alexandrinul aplică această expresie căsătoriei[273], in acest joc adânc al valorilor arhetipice, căsătoria este o parabolă a veacului ce va să vie.

„Cel ce nu este legat cu legăturile căsătoriei nu posedă în el însuşi totalitatea fiinţei, ci numai jumătatea din ea”[274].

„Bărbatul şi femeia nu sunt două, ci o singură fiinţă”, repetă într-una Sfântul Ioan Hrisostom[275]. Aceasta este imaginea reducerii la unitate, însă nu a cuplurilor (pentru că „în împărăţia cerurilor nici nu se mărită şi nici nu se însoară” şi „suntem ca îngerii”) ci a masculinului şi femininului în totalitatea lor integrată, a omului împărăţiei: Adam reconstituit care poartă pe Eva în coastele lui.

Sfântul Ioan Hrisostom numeşte familia έκκλησία μικρά [276], gândindu-se la ecclesia domestica a Sfântului Pavel; este aceeaşi idee a celulei organice a Bisericii, imaginea profetică a împărăţiei.

Scopul principal al căsătoriei

Concepţia ortodoxă este fundamental personalistă[277]. Căsătoria este o vocaţie specială spre a atinge plinirea fiinţei în Dumnezeu. „Iubirea schimbă însăşi substanţa lucrurilor”, zice Sfântul Ioan Hrisostom[278] şi adaugă: „numai iubirea face din două fiinţe una singură”[279].

Numai iubirea cunoaşte Iubirea.

„Numai iubirea uneşte fiinţele cu Dumnezeu şi le uneşte apoi cu celelalte”[280].

Iubirea ajunge o formă a harului spre a depăşi starea de păcătoşenie de separare şi de izolare egocentrică. Cea mai uluitoare revelaţie vesteşte aceeaşi natură a iubirii pe care Dumnezeu o are faţă de om şi omul faţă de Dumnezeul său şi pe care o trăieşte în adâncul inimii lui când ea este curată şi deschisă fiinţelor omeneşti.

Cântarea Cântărilor spune clar: „flăcările iubirii omeneşti sunt flăcări de foc, focul mistuitor după cel veşnic” (Cânt. cânt. 8, 6).

Tipul iubirii conjugale este în esenţă pnevmatofor. Materia Tainei este iubirea mutuală care-şi are scopul în sine însăşi, căci darul Duhului Sfânt face din ea „unirea nedezlegată a iubirii”, ceea ce l-a determinat pe Sfântul Ioan Hrisostom să o definească minunat: „Căsătoria este Taina iubirii”[281].

Faţă de prolis est essentialissimum in matrimonio şi Matrimonii finis primarius est procreatio atque educatio prolis, doctrina ortodoxă afirmă că sensul primar sau scopul ultim al căsătoriei este iubirea conjugală, această plinire a unităţii soţilor, care face din căsătorie o biserică domestică.

Evident, căsătoria este folositoare societăţii, totuşi, valoarea sa specifică autonomă rămâne împărătească în ea însăşi.

Pseudo-Areopagitul scrie: „Atenienii numeau căsătoriate τέλος, căci ea îl încoronează pe om pentru viaţă”[282]. Copiii aduc o calificare nouă, aceea de paternitate şi maternitate, dar aceasta este o revărsare a plinătăţii, care rămâne în ea însăşi. Chiar deosebirea sexuală, care pătrunde întregul fiinţei omeneşti şi depăşeşte de departe sexul propriu-zis, îşi găseşte întreaga sa semnificaţie independent de specie, căci aceasta vine abia în al doilea rând.

Semnificaţia căsătoriei

Căderea în păcat a pervertit ontologia omenească, despărţind-o în masculinitate rea şi feminitate rea, aruncându-i într-un veşnic du-te vino de atracţie şi repulsie. Separarea nu se efectuează între oameni şi femei, ci în lăuntrul oricărei fiinţe omeneşti şi creează o tensiune continuă, care dă naştere la conflicte şi nevroze.

Taina căsătoriei aduce „harul paradiziac” şi uneşte începutul cu sfârşitul. Acelaşi Sfânt Ioan Hrisostom, marele doctor al căsătoriei, anunţă o idee profundă, confirmată de psihiatria de azi: „Iubirea se naşte din castitate”, dimpotrivă, „pervertirea (adică destrăbălarea şi curiozitatea pornografică) vine din insuficienţa iubirii”[283]. Remediul cel mai puternic „este iubirea – amor magnus – care-i face pe oameni caşti”[284].

Există un şir de texte scripturistice care nu este nicidecum întâmplător şi care descoperă un strălucitor adevăr despre om, care proiectează o lumină mare asupra destinului său.

Epistola către Evrei (2, 7) descrie măreţia omului nevinovat în zorii vieţii sale, cu aceste cuvinte: „cu mărire şi cu cinste l-ai încununat”.

Apocalipsa se situează la cealaltă extremitate a existenţei, la sfârşitul ei, şi vesteşte că neamurile şi popoarele, în pragul noului Ierusalim, aduc mărirea şi cinstea lor: omul nu ajunge la ţărmurile plinirii sale cu mâinile goale, ci aduce darurile Duhului Sfânt. In fine, aceeaşi formulă care a arătat făgăduiala iniţială şi împlinirea finală – Paradisul şi împărăţia – s-a statornicit ca formulă efectivă a Tainei căsătoriei; logodnicii sunt încununaţi cu mărire şi cu cinste. Astfel, căsătoria se înfăţişează ca un punct de joncţiune şi, în această slujire profetică, ca o imagine a integrării veacului ce va să vie.

Semnele veacurilor din urmă

Sfântul Clement Romanul citează un cuvânt nescris al Mântuitorului: „Domnul, când a fost întrebat despre clipa venirii împărăţiei, ar fi răspuns: „Când doi vor fi unul şi când cele din afară vor fi la fel cu cele din lăuntru şi când masculinul şi femininul se vor uni şi nu vor mai fi nici masculin nici feminin”[285].

Venirea Impărăţiei coincide, astfel, cu maturizarea perfectă a iubirii conjugale într-o singură fiinţă, în realitatea panurnană recapitulată în Hristos; castitatea conjugală (cerută în epicleza Tainei) suprimă distanţa vinovată dintre lăuntru şi afară, căci în aceasta se sălăşluieşte cu siguranţă concupiscenţa; impasul în care se află masculinitatea şi feminitatea vicioase se schimbă în integritatea nemărginită iniţială, redobândită şi împlinită real. Domnul zice: „Iată, îl fac pe cel din urmă ca pe cel dintâi”[286]; alfa şi omega converg în toată făptura cea nouă.

Ca şi monahismul, căsătoria nu este numai o problemă etică, ci ontologică. Chiar mai înainte de a-şi da seama cineva de măreţia sa, iubirea era imediat profanată.

Căsătoria adevărată, în culmea ei, este o acţiune ascetică rară, de aceea ritualul ei o subliniază ca atare prin cântarea martirilor care însoţeşte pe cei căsătoriţi de-a lungul mersului lor pe calea cea strâmtă; astfel căsătoria se înalţă la nivelul şi la demnitatea „prietenilor răniţi ai Mirelui”.

Vremea ultimei descoperiri, curăţită de toate profanările istoriei, marchează vremile pre-apocaliptice şi numai în acel moment adevărul său va putea vedea lumina şi, ca într-o oglindă, să se recunoască în adevărata sa stare monastică.

Deasupra tensiunii dintre pudoare şi cinism, pluteşte, neajunsă numai prin puterea naturală, armonia fiilor libertăţii şi ai harului care nu au nimic de ascuns.

Când îngerul din Apocalipsa va da de veste: „nu va mai fi timp”, el va vesti şi „sfâşierea veşmântului de ruşine”[287] (haina de piele a căderii) şi va pune începutul trecerii la restaurarea feciorelnică a fiinţei omeneşti.

Din punct de vedere istoric, dacă cineva nu este sfânt, căsătoria nu este decât o simplă celulă sociologică şi o paşnică împerechere a nenumăraţilor burghezi, ceea ce reprezintă cea mai completă şi înfricoşătoare suficienţă.

Cinstea orbitoare a plinătăţii conjugale, nu a unor fiinţe, ci a fiinţei în totalitatea sa nu se descoperă, după cuvântul Domnului, decât la sfârşit, adică în momentul Trecerii -la Pastele ce va să vină.

Ars amandi constă în întregime în rodirea eternei vestiri: Maranatha. Cei ce se iubesc privesc împreună în aceeaşi direcţie, spre Răsărit, şi zic: „Fă, Doamne, ca iubindu-ne unul pe altul, să Te iubim pe Tine Însuţi”.

258. Andrutsos, Dogmatique, p. 383-384.
259. A se vedea P. Evdokimov, Le Mariaje, Sacrement de l’Amour, Lyon, 1944.
260. Adv. oppugn. vitae monast. III, 14; In Epist. ad Haebr., hom. VII, 4.
261. P.G. 39,44-45.
262. Hefele, Histoire des Conciles, V. I, p. 621.
263. Cuvântul episcopului Pafnutie.
264. Canonul 13.
265. Remarcabila dialectică paulină cu privire la circumciziune (Romani 2, 26-29) pune exact problema pe acelaşi plan spiritual şi trasează o perspectivă identică cu dialectica fecioriei.
266. Strom. III, 4; P.G. 8, 1096.
267. II Cor. XIV.
268. Comentarii la Efeseni, 532.
269. Zohar, I.
270. La Viile.
271. Sfântul Ioan Hrisostom, P.G. 62, 380; Sfântul Grigorie de Nazianz, P.G. 37, 373.
272. P.G. 61, 215; 62, 387.
273. P.G. 8,1169.
274. Sfântul Ioan Hristostom, P.G. 62, 387.
275. P.G. 61,289.
276. P.G. 62, 143.
277. În teologia catolică ea este frânată de primatul fecioriei fiziologice (a se vedea unele încercări încă timide şi chiar oprite: Doms, Vom S’mn und Zweck der Ehe, Breslau 1935; N. Rocholl, De Ehe als geweihtes Leben; Diiimen, 1936; D. von Hildebrand, Le Mariage, Ed. du Cerf; A. Fayol, Notes sur l’amour humain, Desclee de Brouwer).
278. P.G. 61, 273.
279. P.G. 61,280.
280. Thalassy, Moscova 1893 (trad. în 1. rusă) Om. 1, cap. 1.
281. P.G. 51,230.
282. P.G. 3, 1184. 283./Cor., Om. 33,6. 284. Ibidem.
285. II Clementis ad Cor. 12, 2. A se vedea Resch. Agrafa 71, p. 93; Clement Alexandrinul: Strom. III; 3, 92.
286. Agrafon din Epistola lui Barnaba.
287. Clement Alexandrinul, Strom. 13, 92.