Dacă doreşti să nu ajungi niciodată a-ţi cunoaşte cu adevărat copilul, atunci critică-l!

Copii şi părinţi: vorbind aceeaşi limbă
Rodica Ionescu

Mulţi părinţi nu înţeleg ce anume reprezintă acea „ascultare” şi „înţelegere” despre care tot vorbesc terapeuţii atunci când aduc în discuţie dialogul dintre genitori şi copiii lor. Majoritatea întreabă: „Şi ce ai vrea să îi fac? Să îi dau dreptate copilului? Nu are dreptate, deci nu aş putea să fac asta.”

Ascultarea nu înseamnă nici pe departe a da dreptate cuiva. Acela e „acordul”. Ascultarea presupune o serie de paşi, dintre care cea mai mare importanţă o are reflectarea sentimentelor copilului. Reflectarea este practic o oglindire, o descriere în cuvintele tale (ale adultului) a cuvintelor sau comportamentelor copilului, o parafrazare. Acest lucru îl ajută pe copil să se deschidă şi să vorbească din ce în ce mai mult despre sentimentele lui. Parafrazarea dă senzaţia celui cu care dialoghezi că este înţeles. Se întâmplă atât la copii, cât şi la adulţi. La ce duce ascultarea? După cum am spus, duce la creşterea dorinţei şi disponibilităţii de a vorbi, de a-ţi exprima trăirile, emoţiile. Exprimarea clară a trăirilor la ce duce la rândul ei? La întărirea căilor neurale ale creierului care fac legătura dintre partea cognitivă a acestuia (neocortex) şi partea care simte (sistemul limbic). Iar întărirea căilor neurale amintite, la ce duce? La un mai bun autocontrol, o mai bună cunoaştere a universului propriu, la o mai bună stăpânire, la o supraveghere oportună a comportamentului. Se ştie, spre exemplu, că persoanele agresive sunt cele care nu au avut niciodată ocazia să vorbească despre asta, motiv pentru care şi-au transpus agresivitatea în comportament.

Ascultarea copilului presupune, de pildă, ca atunci când acesta se joacă, părintele să comenteze ceea ce vede, cu naturaleţe, la obiect. După o vreme (poate nu chiar la prima încercare), copilul se va obişnui cu acest stil şi dacă va dezaproba comentariile tale, te va apostrofa, menţionând clar că nu ai intuit foarte bine ce simte.

Foarte important este ca în timpul ascultării (mai ales prin joc), părintele să elimine de tot criticile. Orice critică are potenţial blocant pentru deschiderea copilului. Critica ucide, barează orice iniţiativă de a vorbi a copilului. Dacă doreşti să nu ajungi niciodată a-ţi cunoaşte cu adevărat copilul, atunci critică-l! Diferenţa dintre afirmaţiile critice şi cele obiective este enormă. De exemplu:

Afirmaţie critică: Nu mai smulge, copile, părul păpuşilor din cap!

Afirmaţie obiectivă: Pari a fi foarte furioasă pe păpuşile tale, atât de furioasă încât le smulgi părul din cap. Poţi să îmi spui din ce motiv te-au supărat atât de tare?

Afirmaţie critică: Dacă mai alergi mult, o să te loveşti. Stai locului!

Afirmaţie obiectivă: Văd că alergi. Cred că îţi place să alergi.

Afirmaţie critică: Pune mâna şi citeşte mai mult în loc să te joci.

Afirmaţie obiectivă: Constat că te joci. Îţi place foarte mult să te joci, poate chiar mai mult decât să citeşti. Arată-mi şi mie ce anume te joci.

Sigur, sunt situaţii diverse în care un părinte nu se poate exprima decât criticând, lucru de înţeles, de altfel. Dacă micuţul tău este gata să se joace de-a Superman în preajma geamului, sau dacă vrea să zboare sau dacă vrea să se joace de-a doctorul şi se taie etc. Atunci afirmaţiile obiective sunt mai puţin binevenite. Cu toate astea, părinţilor în general li se pare că absolut tot ceea ce face copilul este atât de grav încât critica este perfect justificată.

Făcând un „lobby forte” ascultării în general şi reflectării emoţiilor unei persoane în particular, menţionez că pe lângă simpla verbalizare a sentimentelor, apare şi eliberarea afectivă. Atât adulţii, cât şi copiii se simt bine atunci când vorbesc despre sentimentele lor.

Gândeşte-te puţin: ţi-ar plăcea ca atunci când alergi către cel mai bun prieten pentru a-i povesti cum ai ales să îţi părăseşti jobul pentru unul mai prost plătit, dar mai flexibil, prietenul să te întâmpine cu afirmaţii de genul: „Cum ai putut face aşa ceva?”, „Nu pot să cred ce prostie ai făcut”, „Eu în locul tău aş fi rămas acolo unde eram; până la urmă, nu pentru bani muncim?” ş.a.m.d. Dar dacă te-ar întâmpina cu afirmaţii de genul: „Ai ales să ai un program flexibil.”, „Pentru tine contează mai mult să ajungi la o oră rezonabilă acasă, nu-i aşa?”, „Pari a fi fericit cu alegerea făcută”, „Eşti împăcat pentru că acum vei avea mai mult timp pentru familie” ş.a.m.d.? Fă diferenţa între cele două tipuri de feedback. Cum ţi-ar plăcea să ţi se răspundă?

Acum pune-te în locul copilului tău. Îl vei vedea cum se va deschide. La început mai încet. După care se va obişnui să comunice. Încearcă!

Acest articol a fost publicat în Copii, Părinţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s