Despărţirile

din Emotiile si trairile copiilor

de Isabelle Filliozat

Despărţirile

Pentru un copil mic, cea mai grea încercare este despărţirea.

Despărţirea la naştere

Uneori, despărţirea între mamă şi copil este inevitabilă încă de la naştere. Unele probleme de sănătate pot necesita îngrijire, competenţe şi materiale specifice, care nu sunt disponibile la spitalul dvs. Maternităţile sunt din ce în ce mai pregătite pentru a păstra legătura mamă-copil, dar acest lucru nu este posibil întotdeauna. Totuşi, când vi se spune : „E imposibil”, insistaţi şi verificaţi ! Când intraţi într-un spital, deveniţi un „pacient”, dar acesta nu este un motiv ca să vă supuneţi !

Primul meu copil s-a născut prin cezariană. După ce am fost cusută, am coborât în camera mea şi am aflat că fetiţa urma să-mi fie adusă abia peste o oră. Margot, având o temperatură şi o greutate mică, „trebuia” să stea în incubator. Era primul meu copil, nu eram pregătită să fac faţă invaziei medicale. N-am ştiut să ne opunem categoricului „Atâta timp cât temperatura ei e scăzută, trebuie să stea la cald”. însă corpul meu sau cel al tatălui ei erau la fel de calde ca incubatorul !

Dar de ce era „imposibil” să coboare incubatorul ?

„Incubatoarele nu se mută. Persoana care pregăteşte incubatoarele la etajul dvs. începe lucrul peste o oră.”

Credeam că visez ! Jean Bernard a luat incubatorul, sub injuriile infirmierelor care urlau :
„N-aveţi dreptul !

— îl iau. Dvs. n-aveţi dreptul să lăsaţi bebeluşul singur aici, când mama lui e cu un etaj mai jos !”

A coborât incubatorul şi, fireşte, n-a fost nici o problemă.

Nathan s-a născut prin cezariană cu o problemă cardiacă. A fost transferat de urgenţă la un spital competent. Din cauza operaţiei, mama lui nu 1-a putut însoţi. L-a urmat însă tatăl. Vorbea cu bebeluşul, îl lua în braţe. Când personalul i-a cerut să părăsească încăperea pe timpul nopţii, a refuzat. Nu se punea problema să-şi lase copilul suferind singur în acel univers străin. Voia să se culce lângă el. A dormit pe podea, sub leagăn ! S-a încercat totul pentru a-l descuraja să rămână lângă copilul său.

Dar hotărârea lui a fost atât de puternică, încât personal f~a dat bătut. în a doua seară i s-a dat o saltelută. Dacă toti S1 toate mamele ar fi dat dovadă de atâta fermitate, probai1 ca spitalele s-ar fî pus la punct şi ar fi inventat structuri de pn11111*6 care respectă nevoile unei familii.

Dacă despărţirea este cu adevărat inevitabilă, vorbiţi ck,sPre ea. Da, vorbiţi-i bebeluşului ! Vă aude. Nu înţelege cuvintele dar sesizează intenţia. Este stupefiant să vezi cum un sugar încetează să plângă sau să facă greva foamei atunci când i se e*P^ca foarte simplu ce se întâmplă.

Un bebeluş înseamnă mai mult decât un tub digestiv Ştiinţa ne-a demonstrat acest lucru (am avut nevoie de dovezi ştnn- ţifice fiindcă eram orbi şi surzi).

Deşi încă nu foloseşte cuvintele, vorbeşte cu corpul. Prm strigăte. încearcă să comunice. Are dreptul să găsească un $ens- Creierul lui înregistrează deja tot ce aude. Are nevoie de inlor” maţii despre ce se petrece.

Despărţirea în perioada creşei

Mai târziu, când mama reîncepe serviciul, este moment^ sa~l ducă pe copil la creşă sau la şcoală. De la Frangoise Dolto î^coa” ce, atitudinea faţă de copiii mici s-a schimbat. Aproape peste tot> personalul creşelor este atent la nevoile copiilor. Aproape Peste tot se propune o pregătire, o perioadă de adaptare în care pann~ tele este binevenit, până când copilul începe să se simtă în l^Ş111 său. Aproape peste tot veţi fi ajutat să vorbiţi cu copilul d^3-‘ iar personalul îi va vorbi despre dvs. atunci când lipsiţi. Un coP este un pachet pe care-l depui undeva şi apoi te întorci să-l iei’ C1 o persoană care are dreptul la propriile păreri !

îl duceţi la creşă fiindcă reîncepeţi lucrul ? N-are de ales’ dar are dreptul să-şi exprime emoţiile.

Dacă după primele câteva dăţi copilul dvs. plânge în continuare atunci când plecaţi, încearcă să vă spună ceva. va gândiţi că „o să treacă”. Plânsul indică o suferinţă.

Este tentant să-i interpretaţi lacrimile ca pe un refuz a rămâne la creşă în timp ce dvs. lucraţi. Nu vă grăbiţi să concluzii. Gândiţi-vă la ce trăieşte copilul dvs. şi încerci sa_1 identificaţi nevoia. Are legătură cu hrana ? Cu locul ? Cu prczen~ ţa unui alt copil ? Este o reacţie faţă de propria dvs. angoasa Poate chiar dvs. vă simţiţi abandonat ?    . „

Vorbiţi-i. Şi mai ales nu minţiţi ! Vă place munca dvs- S1 va pare bine că o reluaţi ? Asta nu ştirbeşte cu nimic drag0^tea Pe care i-o purtaţi copilului. Comunicaţi-i bucuria pe care O simţiţ1 la lucru ! Unui copil îi place să-şi vadă mama fericită.    dam

vina despărţirii pe altcineva (pe societate, pe şeful încercăm să evităm confruntarea cu emoţiile copilului. Aceasta nu ?

va accepta cu mai multă seninătate absenţa dacă i-o prezentaţi ca pe o constrângere independentă de voinţa dvs., ci dimpotrivă. Asumarea responsabilităţii vă aduce mai multe satisfacţii pe termen lung şi este mai sănătoasă pentru copil. De asemenea, când nu va voi să meargă la şcoală, nu-i trântiţi fraze de genul :

„Toţi copiii merg Ia şcoală la vârsta ta, este obligatoriu.”

Este fals ! Şcoala nu e obligatorie în Franţa. La şase ani, instruirea devine obligatorie, nu şcoala. La fel de bine aţi putea să-l învăţaţi să citească acasă. Dacă preferaţi şcoala este alegerea dvs., alegere dictată poate de programul de lucru, dar care depinde de dvs., nu de lege. De ce ne mirăm că mai târziu copiii noştri ne mint şi fug de responsabilităţi, dacă noi îi minţim şi încercăm să punem pe seama altora răspunderea propriilor alegeri ?

Preveniţi întotdeauna !

E adevărat că bebeluşii n-au noţiunea timpului, dar este important să le dăm informaţii din vreme. Chiar şi un copil foarte mic are nevoie de timp pentru a se pregăti. Dacă vă pregătiţi să plecaţi pentru o oră, este suficient să-i spuneţi copilului în dimineaţa aceea (dar nu cu două minute înainte). Pe de altă parte, dacă veţi lipsi o săptămână, daţi-i de ştire copilului cu cel puţin o lună înainte.

La drept vorbind, de ce să nu-i strecurăm o vorbă din ziua în care am luat decizia ? O despărţire implică două persoane.

Un anunţ făcut din vreme le oferă celor doi timpul necesar pentru a asculta emoţiile, a anticipa, a construi o punte între clipa plecării şi cea a întoarcerii, pentru a-şi asculta reciproc nevoile şi a elabora strategii care le permit să se simtă legaţi în continuare.

Ar prefera un tricou cu mirosul dvs. sau mai curând un mic obiect care vă aparţine ? Ori o fotografie ? Făcând pregătiri împreună, vă simţiţi apropiaţi. în timpul absenţei dvs., când priveşte fotografia, vă miroase haina sau atinge obiectul, va reface legătura cu aceste clipe de apropiere.

Când copilul este cel care pleacă, un obiect sau o haină impregnată cu mirosul dvs. rămân valorile călăuzitoare. Lăsaţi-l să-şi aleagă singur ce l-ar ajuta — fotografii ale părinţilor, un
ursuleţ de pluş, un obiect din casă, o jucărie familiară îl ajută să simtă că tata, mama şi casa continuă să existe, chiar dacă el nu se află acolo.

In cazul unui copil mai mare, puteţi face un tabel mare cu compartimente reprezentând zilele, pe care să le bifeze pe măsură ce trec. Puteţi să-i pregătiţi un fel de cutie cu portiţe pe care le va deschide în fiecare zi, descoperind un mesaj de dragoste, o bomboană sau un cadou micuţ. Inventaţi !

Amintiţi-vă că nu este suficient să discutaţi o dată şi gata. Vorbiţi-i de multe ori, repetaţi, chiar dacă nu-i place să vă audă vorbind despre asta. Pe măsură ce evenimentul se apropie, emoţiile se schimbă.

0 Vorbiţi-i despre persoana care se va ocupa de el.
Nu vă încredinţaţi niciodată copilul unei persoane pe care nu o cunoaşte.
Unii copii au nevoie de timp pentru a căpăta o încredere reală în cineva. Nu este suficient să stea cu cineva o oră ca să-l cunoască. în măsura posibilului, dacă trebuie să vă lăsaţi copilul în grija unei persoane pe care nu o cunoaşte bine, permiteţi-le să facă cunoştinţă cu adevărat şi să se pregătească reciproc, împreună, pentru absenţa dvs.

0 Vorbiţi cu copilul despre ce va face când veţi fi despărţiţi. Astfel îşi formează nişte repere. Continuă să existe şi
în timpul absenţei dvs.

0 Descrieţi-vă planul. Daţi-i explicaţii. Spuneţi-i întotdeauna adevăratele motive ale despărţirii. Nu minţiţi niciodată şi nu daţi impresia că ceea ce este o alegere din partea dvs. ar fi o
obligaţie impusă din exterior.

0 Vorbiţi despre dvs., despre sentimentele pe care le trăiţi:
„Sunt tristă că plec de lângă tine, o să-mi lipseşti.”

0 Ascultaţi emoţiile copilului. Are dreptul să-şi manifeste furia, tristeţea sau frica.

0 Descrieţi cum va decurge regăsirea.

Ucenicia despărţirii

0 Jucaţi-vă de-a v-aţi ascunselea.
Freud a descris jocul mosorului, în care un copil aruncă un mosor, ţinând firul şi spunând „fort” („departe” în germană), apoi îl aduce înapoi trăgând de fir : „da” (iată-l). Fort da, a plecat, s-a întors. Acest joc, la fel ca mai târziu jocul de-a v-aţi ascunselea, îl ajută pe copil să înveţe să gestioneze absenţa şi regăsirea. Unui copil mic nu-i place să se joace de-a v-aţi ascunselea decât în anumite condiţii. Se ascunde astfel încât să-l găsiţi foarte repede, alege aceeaşi ascunzătoare de douăzeci de ori la rând şi plânge dacă ascunzătoarea e prea greu de găsit.

0 Citiţi poveşti în care se vorbeşte despre plecarea unui părinte, neliniştea copilului, întoarcerea şi uşurarea. Puteţi vorbi
despre o carte :

„Şi ţie ţi-a fost puţin frică ieri, când am plecat, la fel ca bebeluşilor. Apoi m-am întors. Mamele se întorc întotdeauna. Săptămâna viitoare o să plec din nou pentru două zile. Poate o să te simţi puţin singur, la fel ca bebeluşii. Două nopţi n-o să fiu aici ca să ne îmbrăţişăm seara. Pe urmă mă întorc.” 0 Obişnuiţi-l treptat.
în măsura posibilului, planificaţi despărţiri care să respecte capacităţile copilului. Când copilul are mai puţin de doi ani,
evitaţi să staţi despărţiţi mai mult de douăzeci şi patru de ore. Mai târziu ştie să vorbească şi să spună ce vrea. Ascultaţi-l.

Când ar trebui să organizaţi primele vacanţe în afara casei ? După părerea mea, când copilul este capabil să spună că-şi doreşte aşa ceva. Ar fi înţelept să începeţi printr-o noapte petrecută la bunica sau la un prieten şi să creşteţi progresiv durata absenţei.

0 Şi nu plecaţi NICIODATĂ fară să spuneţi la revedere !

Poate astfel veţi evita să vă confruntaţi cu lacrimile lui, dar trădarea va rămâne o pată neagră în relaţia voastră. învăţaţi mai curând să primiţi şi să împărtăşiţi lacrimile. Ele însoţesc o modalitate sănătoasă de a gestiona despărţirea.

Rămâneţi în contact pe durata despărţirii

Pentru un adult, cincisprezece zile trec repede, dar pentru un copil de doi ani ele reprezintă o veşnicie.

0 Telefonaţi ! Scrieţi ! Trimiteţi faxuri ! Manifest aţi-vă existenţa.

Preferaţi să nu-i daţi telefon ca să nu plângă ? Eventual evitaţi să sunaţi la ora de culcare, dar sunaţi ! Dacă plânge după ce a pus receptorul în furcă, aceasta îi permite să-şi exteriorizeze suferinţa. Verificaţi dacă persoana care are grijă de el va şti să-i fie alături când plânge şi nu-i va cere să se poarte ca un băiat mare !

Este prea ocupat cu joaca ? A auzit dorinţa dvs. de a-i vorbi, ştie că nu-l uitaţi.

Pe de altă parte, dacă nu-l sunaţi, ar putea să-şi pună întrebări, fară să vorbească cu nimeni ! Persoana care îl îngrijeşte vă va spune că totul a mers bine. Nu v-a reclamat prezenţa nici măcar o dată. N-a vărsat o lacrimă… A înţeles că trebuie să-şi ascundă suferinţa. N-o va mărturisi decât psihologului, douăzeci de ani mai târziu !

Imaginaţi-vă că iubitul dvs. lipseşte o lună sau două (echivalentul unei săptămâni pentru copilul dvs.). Distanţa este crudă, aţi dori atât de mult să-l strângeţi în braţe. Când vorbiţi cu el la telefon, sunteţi emoţionată, vă este greu să închideţi, vă vine să plângeţi. Gândiţi-vă însă că, de teamă să nu vă audă suspinele, neliniştit la ideea că vă face să suferiţi, nu vă sună deloc cât lipseşte ! Cum aţi trece prin aşa ceva ?

Copilul dvs. are dreptul la aceeaşi atenţie ca dvs., la acelaşi respect faţă de nevoile sale, cu atât mai mult cu cât este mic şi nu şi le poate satisface singur.

0 Rămâneţi cu copilul ? Ascultaţi-l vorbind despre cel absent.

„Unde este tata ?” mă întreabă Margot (la doi ani şi jumătate) de douăzeci de ori la rând. De fiecare dată îi răspund :

„La birou, iubito.”

După o clipă, îmi dau seama că-i răspund mecanic şi atunci

o întreb :

„Dar tu ce crezi, unde este tata ?”

— E la birou, lucrează pe calculator sau poate vorbeşte cu un client.”

De fapt, punându-mi întrebarea, ea nu căuta un răspuns. Era felul ei de a-mi arăta că se gândea la tatăl ei.

„Te gândeşti la tatăl tău” ar fi fost un răspuns mai

binevoitor şi mai potrivit.

Uneori, pentru a nu stârni emoţii nedorite, anturajul evită să vorbească despre cel absent. Dacă vă străduiţi prea mult să
evitaţi subiectul, copilului i se va părea suspect. Permiteţi-i să vorbească despre asta, să formuleze ce simte, ce îşi spune.

0 Nu vă aşteptaţi să vă sară imediat de gât.

Lăsaţi-i timp să prelucreze informaţia. Poate avea nevoie de câteva minute pentru a integra noua realitate : mama s-a întors. De asemenea, poate că vrea să termine ce făcea în momentul acela ! Aveţi grijă să nu interpretaţi acest răgaz ca pe un dezinteres din partea lui. Lucrurile stau exact pe dos. Vrea să se simtă întreg la reîntâlnirea cu dvs., vrea ca bilele să fie aranjate sau
desenul terminat.

0 Evitaţi să vă năpustiţi asupra lui şi să-l acoperiţi cu sărutări. Nu lăsaţi ca momentul regăsirii să devină o sursă de nesiguranţă. Da, chiar şi sărutările pot crea nelinişte dacă nu
sosesc în ritmul lui. Deschideţi braţele, ghemuiţi-vă ca să fiţi la înălţimea lui şi lăsaţi-l să vină către dvs.

0 Adorabil la creşă, infernal acasă ?
întreaga zi acumulează tensiuni pe care nu-şi permite să le elibereze de faţă cu nişte străini. Le rezervă pentru dvs., ştiind că le primiţi bucuros. Dvs. îl iubiţi în continuare, chiar dacă este
supărat.

0 Băiatul dvs. face mutre când vă întoarceţi ?

Vă convine fiindcă vreţi să staţi liniştită, vă spuneţi repede „n-are chef de mine” şi vă ocupaţi de altceva ? Tocmai aţi ratat
un moment potrivit.

Băiatul dvs. este furios fiindcă n-aţi fost lângă el. I-aţi lipsit
şi acesta este modul lui de a v-o spune. Ascultaţi-l. Pentru a reparat absenţa, vrea să vă pună la încercare dragostea, interesul, dorinţa de a vă juca cu el. Nu-l dezamăgiţi! în loc să-i spuneţi:

„Când îţi trece îmbufnarea, vino să te joci!” Fiţi direct:

„Am chef să mă joc cu tine cu maşinuţele.”

Primele rupturi afective

Voi — tatăl şi mama — sunteţi persoanele fundamentale. Apoi vine restul familiei, bunici, unchi şi mătuşi. Dar copilul se ataşează şi de alţii. Deseori, părinţii au tendinţa să ignore importanţa primelor relaţii extrafamiliale.

Dacă copilul este îngrijit de o asistentă maternală sau de o bonă, se întâmplă să fie nevoie să o schimbaţi. Bătrâna iese la pensie, tânăra îşi termină studiile şi îşi găseşte de lucru ori se întoarce în ţara ei… Preveniţi-l pe copil imediat ce aflaţi. Faceţi poze ca să aveţi mai multe amintiri. Cereţi-i persoanei să vorbească cu copilul şi să-i dezvăluie motivele plecării sale. în măsura posibilului, faceţi ca momentul despărţirii să dureze.

Din diverse motive, prieteniile din primii ani de şcoală rareori durează. Societatea noastră este din ce în ce mai mobilă. Prietenii îşi schimbă domiciliul, pleacă în alt cartier, se mută la o altă şcoală. Copilaşul dvs. de trei sau patru ani poate că nu vorbeşte despre asta, dar mai curând fiindcă nu ştie cum s-o facă decât pentru că nu simte nimic.

Vă mutaţi ?

O schimbare de domiciliu este şi ocazia unei rupturi afective. Copilul o va depăşi cu atât mai bine cu cât se simte suficient de sigur pe el. Dacă îi lipseşte siguranţa interioară, pierderea reperelor obişnuite se poate dovedi traumatizantă.

0 Ajutaţi-vă copilul să-şi vizualizeze viitorul, să anticipeze. Pe cât posibil, duceţi-l de mai multe ori să viziteze împreună cu dvs. locurile în care va trăi de acum înainte. Şi dvs. aveţi această nevoie, nu-i aşa ?

Gândiţi-vă că pentru el schimbarea înseamnă şi mai multă nesiguranţă decât pentru dvs., chiar dacă nu trebuie să se preocupe de aspectele materiale ale mutării (şi poate chiar din această cauză).

0 Faceţi-l să participe din plin.

De îndată ce este posibil, încredinţaţi-i responsabilităţi. Sub pretextul că vrem să-i ferim pe copii de neplăceri inutile sau, mai prozaic, ca să nu ne împiedicăm de ei când facem pachetele, îi îndepărtăm, privându-i astfel de un lucru foarte important.

Sarcinile materiale care însoţesc o mutare ne ajută să ne luăm adio de la vechea locuinţă şi ne pregătesc s-o înfruntăm pe cea nouă. Faptul de a aşeza lucrurile în cutii retrezeşte în noi ataşamentul faţă de obiecte, ne permite să le revedem istoria.

Când e foarte mic, copilul poate să-şi pună jucăriile într-o cutie. Dacă e mai mare, putem să-i încredinţăm responsabilitatea de a închide toate cutiile, de a le numerota, de a scrie pe fiecare cutie conţinutul ei…

în afară de cazul în care încă nu ştie să meargă, nu e bine să închidă ochii, să vă acorde toată încrederea şi să se lase dus. Ajutaţi-vă copilul să-şi construiască resursele şi să trăiască schimbarea în mod conştient. Ajutaţi-l 1) să-şi ia rămas bun de la trecut, 2) să fie conştient de sine şi de ceea ce rămâne constant în această schimbare şi 3) să anticipeze viitoarele sale
activităţi în noul loc.

însoţiţi schimbările

1. Doliul trecutului

Etapele doliului sunt: refuzul, furia, negocierea, tristeţea şi, în fine, acceptarea. Lăsaţi loc tuturor acestor emoţii. însoţiţi nostalgia. Găsiţi fotografii din trecut, evocaţi amintiri…

2.    Spaţiul intermediar

între două lumi, două apartamente, două epoci ale vieţii, este util să ne creăm un spaţiu interior, pentru a avea răgazul să simţim ceea ce rămâne neschimbat. Acest spaţiu ne permite să clădim o punte între trecut şi viitor, să simţim continuitatea vieţii între ce a fost şi ce va fi. Putem observa asemănările, diferenţele şi modul în care acestea din urmă se pot dovedi constructive.

Acest spaţiu ne permite să ne simţim viaţa interioară, încrederea în noi, resursele personale. Evocaţi alte schimbări peste care aţi trecut cu bine.

3.    Anticiparea

Vizualizaţi viitorul. Imaginaţi-vă ce va fi. Proiectaţi-vă în viitor şi decideţi ceea ce vreţi.

Acest articol a fost publicat în Copii, Părinţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Despărţirile

  1. Loredana zice:

    Cat de util articolul!

  2. Pingback: Despre despartiri, de Isabelle Filliozat

  3. oana@fotografnunti.org zice:

    Adevarat ca pot insemna dureri aceste despartiri si vor lasa sechele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s