IUBIREA ŞI TAINA IUBIRII

din „Taina iubirii” , Paul Evdokimov

LINIILE ARMONICE ALE IUBIRII

Oblomov, eroul romancierului rus Goncearov, întrebat „Ce faci în viaţă?”, răspunde, uimit şi chiar ofensat de o asemenea întrebare: „Cum ce fac?! O iubesc pe Olga!…” Iată o fulgerătoare evidenţă, al cărei conţinut rămâne totuşi indicibil; cel mult, atunci când se ajunge la adevărurile primare, putem încerca să spunem cum, dar niciodată de ce şi nici ce. Pur şi simplu: „Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie aşa: pământul de dedesubt, cerul de deasupra, norii şi copacii…” (Pasternak, Doctorul Jivago) sau „Fiindcă era el, fiindcă era ea” (Tristari).

Nici unul dintre marii gânditori sau dintre poeţi n-a aflat vreodată răspuns la întrebarea: ce este iubirea? îi putem urma evoluţia, dar nu putem spune nimic despre naşterea ei. Pe culmea înălţării sale, sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. Putem încarcera lumina? Ne scapă printre degete. Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăşi formula omului. Pentru a ne vorbi despre o esenţă iraţională, când toate săgeţile inteligenţei s-au epuizat, mai rămâne una, cea a mitului. Aşa face Ramuz în Adam şi Eva: „Unul şi cu unul încetează de a mai fi doi şi rămân unul”. „Ei nu devin, ci rămân unul, adică îşi regăsesc şi îşi reconstituie adevărul lor iniţial, tainic”*. Şi Shakespeare în Phoenix şi Turturica: „Se iubeau atât de mult încât, deşi erau doi în dragoste, nu erau decât unul în esenţă; diferiţi, dar neseparaţi, numărul fusese ucis… fiecare era eul celuilalt”. „Fiinţa iubită este înlăuntrul meu” spune o poezie japoneză. Cabala127 vede în femeia iubită o arătare a Shekhinei, a Slavei dumnezeieşti.
127 Kabbala, în ebraică, înseamnă tradiţie orală. Din sec. XII, este un ansamblu de doctrine mistice ale evreilor. Cartea cea mai reprezentativă este Sepher Ha Zohar, „Cartea Splendorii”.

Dostoievski presimte aceeaşi revelaţie şi numeşte fiinţa iubită „viaţă vie” (Adolescentul), această putere de a imortaliza despre care Gabriel Marcel afirmă: „A spune te iubesc înseamnă a spune nu vei muri”.

Pentru a întrezări ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de ea, până la acel adânc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. Depăşind senzualul, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime. Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rând revelaţie. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte, în ebraică cuvântul yada înseamnă în acelaşi timp a cunoaşte şi a lua în căsătorie, astfel încât a iubi înseamnă cunoaşterea desăvârşită: „Adam a cunoscut-o pe Eva”. Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară. Miracolul ei suprimă îndepărtarea, distanţa, singurătatea şi ne face să presimţim ce poate fi unitatea tainică a celor ce se iubesc, o identitate în diversitate a două persoane. În „Fântâna”, Charles Morgan formulează alternativa finală: „Sau iubirea face din cei ce se iubesc dumnezei capabili să creeze în legăturile dintre noi o esenţă permanentă, care să ne depăşească şi să nu fie dependentă de bucuriile noastre, sau nu vom fi decât animale prinse în capcană… Dacă iubirea noastră n-ar crea o personalitate, un ipostas, mai frumos, mai vital şi mai durabil decât tine şi eu la un loc, n-ar fi decât o plăcere stearpă…”

Spunând „patria sufletului este iubirea”, Gogol o arată ambiguu şi ne plasează în faţa aceleiaşi alternative. Starea pasională poate înlătura toate barierele. Când devine cu totul arbitrară, despotică, ea nimiceşte şi extermină, se aruncă în ură şi în moarte (aşa este dragostea exterminatoare a lui Versilov la Dostoievski, aşa e seducerea femeii „îndrăgostite de diavol” la Gogol). Dar, în acelaşi timp, sufletul se poate şi adânci în femininul feciorelnic şi, în prospeţimea castă a iubirii, să-L întâlnească pe Insuşi Creatorul său.

Durrell, trecând prin toate dimensiunile iubirii, descrie Erosul ca pe o teribilă călăuză pe cărările suferinţei. După ce a rănit-purificat în profunzime fiinţa umană, însemnând iubita aleasă cu stigmate de neşters (mâna mutilată a Cleei devenită ca nou-născută), Erosul înalţă sufletul pe culmea iniţierii purificatoare şi-l abandonează pe pragul palatului unde doar Arta rezistă. Aici iubirea abdică şi descreşte pentru ca Arta – Arta pură – să crească. Toată problema este să ştii ce este Arta…

Dostoievski n-ar fi ezitat să răspundă: „Vederea nemijlocită a frumuseţii este Duhul Sfânt”. De cum ai părăsit siajul navei infernale şi ai scăpat din plasa demonicului păsărar, în freamătul universal al unei prezenţe mângâietoare, se face ziuă în Templul cosmic unde sălăşluieşte Singurul Artist: Duhul Sfânt.
Fiinţa iubită nu este un dumnezeu, ci un dar împărătesc strălucind de prezenţa Dăruitorului. O spune Dante foarte simplu: „ea îl privea pe Dumnezeu şi eu îl priveam prin ochii ei, şi cerul devenise mai albastru”. „Să iubeşti ce n-ai să vezi nicicând de două ori”; a iubi în această noutate mereu virgină, înseamnă a vedea împreună Răsăritul.

Elementul cel mai tenebros se preschimbă în lumină, carbonul opac devine diamant strălucitor. Rădăcina se afundă în humusul întunecat, dar floarea se face lumină triumfând peste tenebre.

Dacă nimeni n-a adus vreodată o soluţie, dacă fiecare epocă a căutat în felul ei, e pentru că iubirea este mereu ceva nou. Putem scoate în evidenţă trei linii armonice: greacă, biblică şi modernă128.
128 Cf. Jean Guitton, L’amour humain, Paris, 1948.

La Platon, iubirea inaugurează o dialectică a depăşirii. Sufletele înaripate de care vorbeşte Fedra se nasc în pasiunea de iubire. Dar obiectul iubit este evanescent, el este repede trecut în sublim şi inteligibil, a cărui esenţă este fundamental impersonală. Erosul este „daimon”, un „intermediar, mijlocitor între muritor şi nemuritor”, un mijloc puternic, o scânteie care declanşează înălţarea spre spiritualul pur, unde înţeleptul „va vedea dintr-o dată o anumită frumuseţe… care nu cunoaşte generare şi degenerare, creştere şi distrugere”129.
129 Le banquet 202-211.

Este un suiş spre o Idee impersonală fără dialog şi fără reciprocitatea iubirii. Frumuseţea unei fiinţe anume este un reflex şi o reminiscenţă a Frumuseţii de Dincolo, ataşamentul faţă de această Frumuseţe constă în a depăşi orice iubire particulară, chiar în a o alunga. Aceasta este limita eroticii din doctrina lui Platon. Găsim însă aici, deja, o pre-asceză care leapădă sensibilul şi puterea simţurilor.

Denis de Rougemont face analiza mitologică a iubirii moderne, a iubirii pasiune arătând că-şi are obârşia în mitul iubirii dintre Tristan şi Isolda şi cel al lui Don Juan.

Pasiunea se consumă în dolorism, în exces de suferinţă şi, în numele misticii nocturne, iniţiază în moartea primită cu entuziasm. La celălalt pol, don Juan este un înşelător, el nu iubeşte decât propria sa dragoste şi violează adevărul fiinţelor, gustă femeile aşa cum ai gusta un finet, fără să dea şi fără să primească suflet. S-ar putea ca, în felul lui, Don Juan să fie un neoplatonic. El nu iubeşte nici o femeie anume, ci caută „femininul” faţă de care orice femeie nu e decât o reflectare incompletă, în cele din urmă, el însuşi încetează de a fi o fiinţă anume, devenind „un om fără nume”, fără esenţă (Tirso de Molina).

Acţiunea acestor mituri se proiectează în viaţa reală a cuplurilor şi declanşează crize. Dacă asceza nu umple durata cu eternitate, durata dă naştere înspăimântătoarei plictiseli. Intensitatea trăirii lui Tristan, de necuprins în timp, caută evadarea în afara duratei; excitaţia mereu înnoită a lui Don Juan se opreşte numai la zorile iubirii şi refuzând ziua ce vine, durata. Acestea sunt două maniere de a iubi care, amândouă, nimicesc persoana fiinţei iubite. Angelismul pasionat şi gustul tristanian al morţii ucid aspectul istoric al persoanei întorcându-se apoi la subversiunea donjuanescă pentru a ucide şi aspectul etern al fiinţei iubite. De altfel, poezia trubadurilor idealizează iubirea dar o iubire care, nestatornică în romantismul ei, însetată dar platonizantă, fără putinţă de a se menţine pe culmile purităţii ascetice, eşuează în faţa sarcasmelor libertinajului frivol şi sfârşeşte prin a cânta moartea.

În romantismul lui Kirkegaard, femeia „poartă a cerului” ajunge idee pură: „Nefericirea femeii este de a reprezenta totul la un moment dat şi de a nu mai reprezenta nimic în momentul următor, fără să ştie cu adevărat ce înseamnă să fii femeie”. Când bărbatul nu mai are nevoie de inspiraţie sau când este ameninţat de durată, femeia nu mai are consistenţă nici valoare în sine, ea nu este nici măcar un subiect uman, o persoană. Cel mult, o fiinţă relativă, o formă poetică a absenţei.

Marx, Freud s-au străduit să smulgă măştile romantice ca să descopere în locul iubirii realitatea brutală a concupiscenţei ascunse, exploatarea unuia de către celălalt. Fiinţele dezvăluite au fost degradate în masculi şi femele. Un ascetism rău înţeles îi sugerează lui Nietzche: „Creştinismul i-a dat lui Eros să bea otravă, de murit n-a murit, dar a degenerat în viciu”. Când Evanghelia nu este primită integral, conflictul dintre minte şi simţuri produce imediat un profund dezechilibru. Orice soluţie care caută o „de-sexualizare” a fiinţei umane atentează la voinţa creatoare a lui Dumnezeu. Mortificarea erosului prin mortificarea trupului înseamnă secătuirea periculoasă a individului uman; înseamnă alunecarea de la dispreţuirea elementului perturbator la ură faţă de el.

„Bărbatul se gândeşte pe sine fără femeie…”, el face istoria fără a o privi cu ochiul revelaţiei biblice. Căci Sfântul Pavel zice: „ nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul” (I Cor. 11,11).

„Cântarea Cântărilor”, cea mai înaltă poezie, cântă iubirea şi doimea sfinţită a unirii nupţiale130.
130 După presupunerea istoricilor, „Cântarea” era cântată în ritul nupţial ebraic. Ea reia şi prelungeşte primul cuvânt al iubirii umane: „lat-o… carne din carnea mea” (Fac. 2, 22).

Poem de nuntă (epitalam) ea aduce în scenă doi logodnici care se caută unul pe celălalt, dar adevăratul ei subiect nu este nici păstorul bucolic, nici frumoasa Sulamita, ci însăşi Iubirea131.
131 Cf. Serge Boulgakoff, Le Paraclet, Aubier, p. 314.

Cântarea a fost scrisă pentru tema din aceste ultime versuri ale sale: „Ca pecete pe inima ta mă poartă, poartă-mă

Lipsesc pag. 122-123

pentru cei neiniţiaţi, a devenit unic şi tainic. Se spune că iubirea este oarbă, şi totuşi ea te face să vezi. Revelaţia este transsubiectivă, dar câtuşi de puţin iluzorie, căci ţine de chipul lui Dumnezeu. Concepţia iconografică iniţiază şi obişnuieşte cu vederea feţei care aparţine veşniciei, în acest sens spune Sfântul loan Gură de Aur că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică”, ştiind să vadă, ca şi credinţa, cele ascunse altora. Iubirea atinge adâncul cel tainic, ivirea ei copleşeşte şi desăvârşeşte fără să alunge vreodată misterul.

Numai fiind iubit aşa cum eşti te poţi accepta şi-ţi poţi primi fiinţa proprie ca pe un dar. Un om oarecare se descoperă geniu în iubire. Un cântec venit din rădăcinile lui poate să umple universul şi să-1 înalţe în sfere altădată necunoscute.

Această „naştere în frumuseţe” cere totuşi focul purificării, impune o asceză. Sărbătoarea iubirii nu durează. Imaginea ideală se arată doar pentru ca iarăşi să dispară, căci ea nu este doar dată, mai trebuie să fie şi creată. Ea îl încântă pe om şi apoi, ascunzându-se, îi lasă în inimă un dor profund, dorirea arzătoare a prezenţei sale.

Cotidianul profanează sacrul şi fără încetare, toate se potrivesc pentru a convinge că iubirea nu răspunde promisiunilor ei, nu transcende atotputernica durată. Viaţa nu e decât o uzură, o moarte perpetuă care întunecă imaginea luminoasă a Sulamitei, apărută doar pentru o clipă trecătoare. Nimic nu rezistă melancolicelor gheare ale timpului, care schimbă trăsăturile dragi şi pune la grea încercare prospeţimea primei dimineţi şi a imboldului iniţial. Fiinţa umană dă dovadă de cea mai mare vulnerabilitate în redutabila luptă cu durata şi cu ucigătoarele repetiţii. Prozaicul vieţii o fac să coboare în infernul plictiselii. Sufletul se înspăimântă de inevitabilele sale căderi şi eşecuri; viziunea de la început dispare; şi pare a nu mai rămâne nimic mai mult decât neînţelegerile şi împotrivirile.

Kierkegaard o iubeşte pe Regine Olsen; iubeşte în ea tânăra fată, tânăra fată în general, căutând în ea ceea ce este dincolo de ea. A face din fată o femeie, femeia lui, ar fi fost pentru el o lucrare distrugătoare. Calea lui este calea unui poet, calea unui ascet care naşte, moşeşte spirite, dar nu se căsătoreşte. A te căsători înseamnă a înfrunta un pericol teribil; acela de a te instala în viaţă; să aţipeşti într-un somn de moarte. Este ce spune şi Victor Eremita (nume care înseamnă victoria eremitului) în „Banchetul” sau „In vino veritas”: „În dramele lui Tieck este un personaj care fusese rege al Mesopotamiei şi acum era băcan în Copenhaga… Fraulein Juliana, altădată împărăteasa imperiului nelimitat al iubirii, acum madam Peterson, colţ cu Badestubestrasse…” Dar iată ceva mai teribil decât toate: „De multe ori un geniu a devenit geniu; un erou a devenit erou, un poet a devenit poet, mulţi sfinţi au devenit sfinţi datorită unei tinere fete. Dar cine a devenit geniu, poet, erou sau sfânt sub influenţa nevestei lui? Prin ea devii consilier comercial, general, tată de familie. E ceva cu adevărat deplorabil: să te căsătoreşti, să ai copii, să ai gută, să iei examenul de teologie, să fii deputat…”. Crudă oglindă a condiţiilor umane în care soţii ar face bine să se privească neîncetat. Viaţa pune alternativa morţii: să mori întru înviere sau să anticipezi iadul.

Cazul lui Kierkegaard – o replică modernă a celuilalt danez, tânărul prinţ Hamlet – este semnificativ pentru absolutul romantismului poetic care nu este tocmai absolutul evanghelic al întrupării. Regine era pentru Kierkegaard Virgo Mater care îi inspira opera. El rămâne poet şi „priveşte cu tristeţea lăuntrică a tritonului seducător care, din abisurile lui, o contemplă pe Agnes jucându-se şi cântând pe ţărm. Întreaga lui operă este un omagiu adus alesei sale imaginaţii, omagiu care trece la dialogul cel mai îndepărtat de fiinţa concretă al cărei destin nu şi-l asumă în nici un fel, nu are nimic comun cu el. „Dacă aş fi avut credinţă, spune el, aş fi rămas lângă Regine”. El gustă „tânăra fată” ca filosof abstract, fără a o lua, fără a o cunoaşte şi fără a-i da sufletul de poet în schimb. Sabia regelui Marcus îi separă şi îi transformă în categorii ale idealismului: „Filosoful are oroare de căsătorie, ca obstacol. Care dintre marii filosofi a fost căsătorit? Nici nu ţi i-ai putea imagina astfel. Un filosof căsătorit ar fi un personaj de comedie, aceasta este teza mea”, afirmă Nietzsche.

Atitudinea religioasă a lui Kierkegaard proiectează o lumină: el rămâne în faţa lui Dumnezeu, nu în Dumnezeu. Elementul de transfigurare, minunea transformării de la Cana îi lipseşte în mod tragic. El este zdrobit de povara păcatului, de obsesia damnării; paginile întunecate şi ironice ale cărţilor şi vieţii sale nu sunt niciodată străbătute de suflarea plină de bucurie a harului.

„Unicul” iubirii nu este niciodată „generalul”, nu este evenimentul psihologic care stă în puterea nemijlocită a firii umane, el are nevoie de medierea harului. Iată de ce căsătoria nu-şi află locul nici în moral, nici în estetic, ci în religios. Prin harul Tainei, eşecurile nu sunt răni mortale, nici nestatorniciile condamnări fără drept de apel.

Ceea ce călugării realizează nemijlocit, cei căsătoriţi o fac mijlocit şi mijlocul lor este locul sacramental al harului. Ei îl privesc pe Hristos unul prin celălalt şi darul harului este „celălalt”, iubirea. Atunci tânăra fată rămâne veşnic prezentă în femeie: „ai păstrat vinul cel mai bun până acum…”, acum, prezent mereu virgin, plin de veşnicie. Iată de ce cântă Coventry Patmore „rodirea eternei prospeţimi”!

Dacă te plasezi în afara Întrupării, diferenţa infinită, calitativă, de nedepăşit dintre Dumnezeu şi om, alteritatea Lui absolută face iubirea nefericită şi orice comuniune, comunicare chiar, indirectă şi voalată. Proiectată în relaţia dintre logodnici, această alteritate radicală face iubirea cu totul nefericită şi imposibilă. Căsătoria este interzisă celui ce nu aduce roade (cazul lui Kierkegaard) pentru că refuză fata prin distanţă sau, la limită, prin absenţă.

Fără obstacol, nici o pasiune nu persistă, în căsătorie, obstacolul se interiorizează peste măsură. Tot misterul fascinant al iubirii conjugale rezidă în cucerirea spirituală a celuilalt, a inaccesibilului care face din alteritatea iubită materia Tainei: finis amoris ut duo unum flant. O străină îmi devine mai intimă, mai lăuntrică decât sufletul meu. Sub acest aspect, pentru bărbat castitatea conjugală înseamnă că pe lume nu există decât o singură fiinţă şi toată feminitatea este în ea.

Sub împăratul Maximilian, un tânăr ofiţer roman, Adrian, a suportat eroic martiriul, susţinut şi întărit de Natalia, tânăra lui soţie, până în momentul morţii lui, când ea nu spune decât: „Fericit eşti, domnul meu, lumina vieţii mele, că ai fost primit în rândul Sfinţilor”.

Îmbrăcată în cotidian, tânăra fată din Natalia atinge maturitatea feminină a spicului de grâu copt în soare. Păşind în sfinţenie, unită cu soţul ei în ofrandă vie către Hristos, slujindu-l până la martiriu, ea devine „surâsul lui Dumnezeu” şi „tandreţea Tatălui”.

CHIPUL LUI DUMNEZEU

Nu există decât o suferinţă, aceea de a fi singur. Un Dumnezeu o singură Persoană n-ar fi iubire. El este Treime, unul şi treime în acelaşi timp. La fel, fiinţa umană, monadă închisă, n-ar fi chipul Lui. Relatarea biblică numeşte femeia „ajutor”, mai exact un „faţă către faţă”. Ca ajutor, un alt bărbat ar fi fost mai de folos decât o femeie. Şi Biblia nu spune că nu este bine să „muncească omul singur”, ci „nu e bine să fie omul singur”, aşa încât femeia „va fi cu el”. „Unul către celălalt”, formând o coexistenţă. Aşadar, fiinţa umană este de la început, in principia, o fiinţă conjugală: „Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut” (Fac.5,2). „Vorbind despre doi, Dumnezeu vorbeşte despre unul singur”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur135.
135 P. G. 62,135.

Dumnezeu nu-i separă niciodată şi când le spune „tu” sau „voi” se adresează reciprocităţii lor, diadei lor de natură eclesială. Dar un element străin omului, demoniacul, a introdus în relaţiile lor o distanţă şi de atunci, de-a lungul istoriei, nu vor înceta să-şi spună unul altuia: ,Ajjecka! Unde eşti?”. Această pervertire ontologică este consemnată prin cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează pentru întâia oară fiecăruia separat: „I-a spus femeii…” şi „I-a spus bărbatului…” (Fac. 3, 16-17). Acest eveniment demonstrează că diferenţierea în masculin şi feminin este înainte de toate spirituală.

Într-adevăr, crearea lui Adam a fost dintr-odată crearea unui întreg omenesc, în ebraică cuvântul Adam-om e un termen colectiv. „Facerea” spune literal: „Să facem om (ha adam, la singular)… ca să stăpânească ei (la plural); şi Dumnezeu l-a făcut pe om (la singular) – şi a făcut om-masculin şi om-feminin” (pluralul se raportează la singularul om). „Om” este deasupra distincţiei masculin-feminin, căci aceasta nu este de la început separaţia dintre două individualităţi de acum înainte izolate una de cealaltă. Dimpotrivă, am putea afirma că aceste două aspecte ale omului sunt atât de inseparabile în gândirea lui Dumnezeu, încât o fiinţă omenească, luată separat şi considerată în sine, nu este cu desăvârşire om. Nu este, ca să spunem aşa, decât o jumătate de om într-o fiinţă izolată de complementarul său.

Dumnezeu a adus asupra bărbatului un somn greu (tardema). Textul grec vorbeşte de extaz. Este vorba de uimirea cu totul specială, de „suspendarea simţurilor”, vestire a unui eveniment136.
136 Cf. Fac. 15, 1 – 12. „Un somn greu căzuse peste Avram”.

Naşterea Evei proiectează în existenţă ce era activ înlăuntrul fiinţei. Adam a fost întotdeauna Adam-Eva. Venirea Evei este marele mit al consubstanţialităţii conjugale a bărbatului şi a femeii: „aceasta se va numi Işa femeie, căci ea a fost luată din Iş bărbat”. Sfântul Ieronim traduce în latină prin Virago şi Vir. Unul din celălalt – vor fi un singur trup, o singură fiinţă: „Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui”. (Cânt. 2, 16).

Această ordine arhetipală a creaţiei este introdusă în ordinea harului la nunta din Cana. Fundul cupelor nupţiale de altă dată îl reprezenta pe Hristos ţinând două cununi deasupra soţilor, principiu divin al reintegrării în ordinea iniţială. Sfântul loan Gură de Aur lămureşte: „Iubirea are asemenea calităţi încât iubita şi iubitul nu mai formează două fiinţe, ci una singură… ele nu sunt doar reunite, ci «sunt una»137, adică bărbat-femeie, un «adam» în sensul biblic138, căci …iubirea schimbă însăşi substanţa lucrurilor”139. Sfântul Chiril al Alexandriei adaugă într-un comentariu la Facere: „Dumnezeu a creat co-fiinţa”.
137 P. G. 61, 280; 62, 387.
138 P. G. 61, 289.
139 P. G. 61, 273.

Această concepţie patristică este fundamentală pentru Răsărit şi inspiră toate textele sale canonice. Căsătoria este definită ca: unitatea a două persoane într-o singură fiinţă, o singură substanţă; sau altfel: unirea într-un trup şi un suflet, dar în două persoane. Definiţia este importantă, eul conjugal nu suprimă în nici un caz persoanele, ci, după chipul Treimii: unimea într-o singură natură a celor Trei Persoane formează un singur Subiect, Dumnezeu Unul şi Treime deodată; la fel şi uniunea conjugală a două persoane formează o diadă-monadă, doi şi unul deodată, uniţi în al Treilea termen, cel divin. „Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, reflectând taina unităţii divine”140.
140 Teofil al Antiohiei, Ad Autolycum, III, 28.

Aşadar, omul conjugal este chipul lui Dumnezeului Treime şi dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comunităţii conjugale.

Auzim în rugăciunea arhierească a lui Hristos „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (loan 17, 22). Or ritualul încoronării din Taina cununiei vesteşte că: mirii „sunt încununaţi cu slavă”. Slava înseamnă manifestarea Duhului Sfânt. Acest dar al Duhului la Cincizecime, harisma unităţii, nu este accesibil decât în Biserică: „Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (Efes. 4, 16). Comunitatea vie a Bisericii rezultă din „legături”, forme particulare ale iubirii. Alături de comunitatea monastică şi parohială îşi află locul un alt tip de forme-legături: iubirea comunitate conjugală. Căsătoria formează o diadă eclezială, instituie, după Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul loan Gură de Aur, o „biserică familială”.

„Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai par ceva pământean, ci chip al lui Dumnezeu Însuşi”.

Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur ne face să vedem în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o „teofanie”. Clement al Alexandriei merge foarte departe în concepţia sa: „Cine sunt cei doi sau trei, uniţi în numele lui Hristos, în mijlocul cărora este Domnul? Nu sunt bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu?”141. El pune totuşi o condiţie: „îi depăşeşte pe oameni cel ce s-a străduit să trăiască în căsătorie …şi să rămână nedespărţit de iubirea lui Dumnezeu…”142. „Căsătoria este sfântă”143 fiindcă ea anticipează Împărăţia şi constituie deja o „microbasileia” (mică Împărăţie), chipul ei profetic. Orice destin traversează punctul crucial al erosului său, plin de otrăvuri mortale şi de revelaţii celeste, ca să întrezărească Erosul transfigurat al Împărăţiei „unde nu se însoară, nici nu se mărită… căci sunt la fel cu îngerii”. Acest cuvânt înseamnă: nu fiinţe sau cupluri izolate, ci armonia conjugală a Masculinului şi Femininului, cele două dimensiuni ale plinătăţii (pleroma) unice în Hristos. Alfa se uneşte cu omega: după Sfântul Asterie, primul cuvânt al lui Adam, „os din oasele mele”, era o declaraţie a masculinului făcută femininului în întregimea lor144.
141 Strom., 3, 10, 68.
142 Strom., 7, 12, 70.
143 Strom., 3, 12, 84.
144 P. G. 40, 228.

FINALITATEA PROPRIE CĂSĂTORIEI

Distincţia occidentală modernă dintre finalitatea obiectivă a căsătoriei (procreaţia) şi finalitatea subiectivă (comunitatea conjugală) nu este suficientă, pentru că nu ţine cont de ierarhia fundamentală. Scrierile Bisericii Ortodoxe145, când nu poartă amprenta manualelor apusene146, în mod unanim plasează scopul vieţii conjugale în soţii înşişi. Teologia dogmatică a Mitropolitului Macarie dă această definiţie, ultima ca dată, foarte clară şi explicită, care nu spune nimic cu privire la procreaţie: „Căsătoria este un rit sacru: soţii îşi făgăduiesc fidelitate reciprocă înaintea Bisericii, harul dumnezeiesc le este dat prin binecuvântarea slujitorului Bisericii. Harul sfinţeşte unirea lor şi le dă demnitatea de a reprezenta unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica”.
145 Nomocanon cu XIV titluri; Prochiros Nomos (titlul 4, cap. 1); Bazilicile, 28, 4; Comentariile lui Balsamon; Syntagma lui Blastares; Hexabiblosul lui Harmenopoulos; Pidalion; Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, întrebarea 115; Ecloga de la 740. Cele mai multe texte se referă la definiţia căsătoriei dată de Modestinus, jurisconsult roman: Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini et humani juris communicatio, „unirea şi comunitatea vieţii” fără nici o menţiune despre procreare. Digesta, XXIII, 21. Citat de S. Troitsky, Filosofia creştină a căsătoriei (în rusă), p. 19.
146 Capitolul 50 din Kormtchaja Kniga (din Patr. losif şi din Patr. Nicon) este o traducere din secolul XVII a catehismului roman din 1561; unele personaje ale catehismului Mitropolitului Filaret îl urmează pe Bellarmin.

Căderea a întunecat lumina iniţială. Vorbind de desfrânare, în loc de o „carne”, termen complex, Sfântul Pavel spune „un trup” (I Cor. 6, 16), ceea ce face singurătatea spirituală şi mai muşcătoare, comuniune avortată. Origen147 atrage atenţia asupra primului capitol al Facerii, unde este vorba de mascul şi femelă; unirea lor naturală îl plasează pe om în specie, îl supune poruncii date regnului animal: „Creşteţi şi vă înmulţiţi!”.
147 P. G. 13, 1229.

Omul supravieţuieşte în progenitura lui şi se grăbeşte să afle aici, într-o febrilă fecunditate, garanţia supravieţuirii lui. Numai Evanghelia îl face să înţeleagă că nu în specie, ci în Hristos este omul etern, că se dezbracă de omul cel vechi şi „se înnoieşte după chipul Celui care l-a creat”. Căsătoria îl plasează pe om în această reînnoire. Relatarea despre instituirea căsătoriei se găseşte în Facerea, capitolul doi, unde se vorbeşte despre un „singur trup” fără nici o referire la procreaţie. Facerea femeii e o replică la cuvântul „nu este bine ca omul să fie singur”. Comuniunea conjugală este constitutivă persoanei, căci chipul lui Dumnezeu este bărbat-femeie. Toate pericopele Noului Testament care vorbesc despre căsătorie urmează aceeaşi ordine şi nu pomenesc nimic de fecunditate (Mt.19, Mc. 10, Efes. 5). Omul încheie creaţia treptată a lumii. El o umanizează, îi dă semnificaţia sa umană şi spirituală. În om diferenţierea sexuală îşi găseşte sensul şi valoarea proprie, independentă de specie.

Iconomia Legii poruncea procrearea pentru perpetuarea rasei şi înmulţirea poporul ales, în aşteptarea naşterii lui Mesia. Or, în iconomia harului, naşterea aleşilor este legată de propovăduirea credinţei. Coasta din care a fost făcută femeia nu mai are acest rol utilitar pe care i-l dă concepţia sociologică. Arabii de astăzi spun despre cineva: „E coasta mea”, cu sensul de „tovarăş nedespărţit”.

Sfântul Ioan Gură de Aur declară încă din secolul al IV-lea: „Sunt două raţiuni pentru care a fost instituită căsătoria. .. pentru a-l face pe bărbat să se mulţumească cu o singură femeie şi pentru a face copii, dar principala e cea dintâi… Cât priveşte procreaţia, căsătoria nu o aduce neapărat după sine… dovadă numeroasele căsnicii care nu pot avea copii. De aceea prima raţiune a căsătoriei este orânduirea vieţii sexuale, mai ales acum, când omenirea a umplut tot pământul”148.
148 Discursuri despre căsătorie,V, tr. Pr. F. Martin; Gamier, p. 139.

După chipul iubirii lui Dumnezeu Creatorul, iubirea umană se străduieşte să „inventeze” un obiect asupra căruia să se reverse. Existenţa lumii nu adaugă nimic la deplinătatea lui Dumnezeu în Sine; cu toate acestea ea îi atribuie calitatea de Dumnezeu; El este Dumnezeu nu pentru Sine Însuşi ci pentru creatura Sa. În acelaşi fel uniunea conjugală este o deplinătate în ea însăşi149.
149 Sfântul Vasile cel Mare atrage atenţia că pruncii se adaugă la plenitudinea conjugală. Ei sunt έπακολούημα, o consecinţă posibilă, dar nu indispensabilă. P. G. 30, 745.

Cu toate acestea ea poate primi o nouă calitate din propria supraabundenţă: paternitatea şi maternitatea. Copilul ivit din comuniunea conjugală o prelungeşte şi reafirmă unitatea desăvârşită deja formată. Iubirea se revarsă peste strălucirea ei în lume şi zămisleşte copilul. Şi „când se naşte copilul, femeia nu-şi mai aduce aminte de durere, de bucuria că s-a născut om în lume”, o nouă faţă este chemată să devină chip al lui Dumnezeu.

Maternitatea este o formă particulară a chenozei feminine. Mama se dăruieşte copilului său, moare parţial pentru el, urmând iubirii lui Dumnezeu care se smereşte şi pogoară, repetând într-un fel cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez”. Sacrificiul mamei îndură sabia de care vorbeşte Simeon. În această jertfire, fiecare mamă se apleacă asupra lui Hristos răstignit.

Cultul Maicii-Fecioare exprimă vocaţia oricărei femei, harisma ei de apărătoare şi ajutătoare. Există în lume un număr din ce în ce mai mare de fiinţe care trăiesc ca cei părăsiţi de Dumnezeu. Existenţa lor este o chemare pentru fiecare cămin creştin să-şi manifeste preoţia conjugală, adevărata sa natură de biserică familială care primeşte doar ca să dea, arătându-se astfel ca putere a milei şi a ajutorării cu scopul de a-i reda Tatălui fiii risipitori150.
150 Cu privire la copiii abandonaţi, vezi M-me Tasset-Nissole, Le massacre des innocents.

BISERICA FAMILIALĂ

Sfântul Clement al Alexandriei151 numeşte căsătoria „casa lui Dumnezeu” aplicându-i cuvântul Mântuitorului despre prezenţa Sa: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Or, după Sfântul Ignatie din Antiohia: „unde este Hristos este şi Biserica Lui”, ceea ce face să se vadă limpede natura eclezială a comunităţii conjugale. Şi nu întâmplător Sfântul Pavel îşi plasează admirabila învăţătură despre căsătorie în contextul epistolei despre Biserică, Epistola către Efeseni. El spune de „Biserica din casa lor”, ή χατ’ όιχον έχχλησία. (Rom. 16, 5), iar, după el, Sfântul loan Gură de Aur ne vorbeşte despre „mica Biserică” έχχλησία μιχρά. Avem aici mai mult decât o simplă analogie. Simbolismul Scripturilor dă la iveală o corespondenţă foarte intimă între diversele planuri, pe care le arată ca expresii diferite ale unicei realităţi.
151  P. G. 8, 1169

După cea de a patra Evanghelie (2, 1-11), prima minune a lui Hristos este săvârşită la nunta din Cana. Prin însăşi materia ei – apa şi vinul – minunea este preludiul Patimilor şi vesteşte deja naşterea Bisericii pe Cruce: „din coasta străpunsă a izvorât sânge şi apă”. Simbolismul face o legătură şi înrudeşte nunta, locul minunii, cu esenţa euharistică a Bisericii.

Prezenţa lui Hristos le face logodnicilor un dar sacramental. Despre aceasta vorbeşte Sfântul Pavel când spune: „Dumnezeu împarte darul fiecăruia deosebi”. Sub lucrarea prezenţei Sale apa pasiunilor fireşti se transformă în „acest fruct al viei”, vinul nobil care semnifică preschimbarea în „iubirea cea nouă”, harismatica iubire care ţâşneşte până în Împărăţia Cerurilor.

De aceea Maica lui Dumnezeu, ca un înger păzitor, se apleacă asupra lumii în suferinţă: „Nu mai au vin”, spune ea. Sfânta Fecioară vrea să spună că fecioria de odinioară, ca integritate a fiinţei, este pângărită. Nu mai există decât impasul masculinităţii şi feminităţii. Vasele destinate „curăţirii iudeilor” nu sunt deloc suficiente; dar „cele vechi au trecut”; curăţirea rituală devine Botez, „baia veşniciei”, pentru a deschide calea spre Ospăţul euharistic al singurului şi unicului Mire.

Mijlocirea Sfintei Fecioare grăbeşte vremea venirii: „Faceţi orice vă va spune”. „Orice om pune întâi vinul bun… apoi pe cel mai slab”. Vinul cel bun al logodnei nu este decât o făgăduinţă fugitivă şi se epuizează repede, cupa nupţială se goleşte: aceasta este ordinea firească. La nunta din Cana Galileii, această ordine este inversată: „Tu ai ţinut vinul cel bun până acum”; acest „acum” este cel al lui Hristos, el nu cade niciodată. Cu cât soţii se unesc mai mult în Hristos, cu atât cupa lor, măsura vieţii lor se umple de vinul de la Cana, devine minune.

În Cana Galileii, Hristos „Şi-a arătat slava Sa” în incinta unei ecclesia domestica. Această nuntă, în fapt, este nunta mirilor cu Hristos. Hristos prezidează nunta din Cana Galileii şi, după Sfinţii Părinţi, El prezidează toate nunţile creştine. El este singurul şi unicul Mire al cărui prieten se bucură cu bucurie de glasul Lui. Acest nivel al cununiei mistice a sufletului cu Hristos, pe care căsătoria o închipuie în mod direct, este cel al oricărui suflet şi al Bisericii-Mireasă.

Orice har, în plinătatea sa, este la capătul unei jertfe. Soţii îl primesc din momentul când se angajează, în demnitatea lor sacerdotală, să se prezinte înaintea Tatălui ceresc şi să-l ofere în Hristos jertfa, „jertfă cuvântătoare”, ofranda întregii lor vieţi conjugale. Harul slujirii sacerdotale a soţului şi harul maternităţii sacerdotale a soţiei formează şi modelează fiinţa conjugală după chipul Bisericii.

lubindu-se unul pe celălalt, soţii îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare moment al vieţii lor izbucneşte într-o doxologie împărătească, slujirea lor în cântare liturgică neîncetată. Sfântul loan Gură de Aur aduce această minunată concluzie: „Căsătoria este icoană tainică a Bisericii”152.
152 P. G. 62, 387.

TAINELE

Marele liturgist din secolul al XlV-lea, Nicolae Cabasila, defineşte astfel Sfintele Taine: „Aceasta este calea pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa pe care ne-a deschis-o tot El [când a intrat în lume, iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă, ci de acolo din slava Sa] tot pe aceeaşi cale şi pe aceeaşi uşă coboară între oameni”153.
153  Nicolas Cabasilas, La vie en Christ, trad. Broussaleux, p.28, în rom. Viaţa în Hristos, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989, p.138

Într-adevăr, după înălţare, Hristos revine în iconomia sacramentală a Duhului Sfânt. Această lucrare continuă prezenţa Sa vizibilă în istorie şi ia locul minunilor din timpul întrupării.

Definiţia clasică sună astfel: „Taina este o lucrare sfântă în care, sub semnul văzutului, se împărtăşeşte credincioşilor154 harul nevăzut al lui Dumnezeu”.
154 La confession orthodoxe, partea I.

Tainele nu sunt doar semne care adeveresc făgăduinţele dumnezeieşti, nici mijloace pentru a învia credinţa şi încrederea, ele nu transmit numai, ci şi conţin harul şi sunt vehicule, deodată instrumente ale mântuirii şi mântuirea însăşi, aşa cum este şi Biserica.

Unirea văzutului şi a nevăzutului este inerentă naturii Bisericii. Cincizecime permanentă, Biserica revarsă belşugul harului prin toate formele vieţii sale. Dar instituţia Tainelor (aspectul legal, corectitudinea canonică, aspectul validităţii şi aspectul eficient al harului sfinţitor) stabileşte o ordine care limitează orice „penticostalism” sectar dezordonat oferind în acelaşi timp tuturor şi fiecăruia o temelie de nezdruncinat, obiectivă şi universală a vieţii în har. Duhul suflă unde vrea El, dar în Taine, în prezenţa condiţiilor instituţionale cerute de Biserică şi în virtutea făgăduinţei Domnului, darurile Duhului Sfânt, „evenimentele”, sunt conferite cu siguranţă şi Biserica atestă acest lucru. Astfel, fiecare Taină comportă înainte de orice voia lui Dumnezeu ca acest act să aibă loc, apoi vine actul însuşi, Taina, şi, în al treilea rând, mărturia receptării prin Biserică confirmă darul oferit şi primit. În practica veche, axios-ul (manifestare a acordului) sau amen-ul poporului însoţea şi pecetluia orice act sacramental. În definitiv, toate Tainele conduceau spre Euharistie care, prin desăvârşirea ei desăvârşea mărturia Bisericii. Un asemenea consensus al catolicităţii este un eveniment interior al Bisericii. O Taină este întotdeauna un eveniment în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică, el exclude tot ce nu are ecou eclezial. Astfel, pentru Taina căsătoriei, soţul şi soţia, înainte de toate intră în sinaxa155 euharistică, în noua lor existenţă conjugală. Integrarea în Euharistie dă mărturie despre pogorârea Duhului şi darul primit şi de aceea orice Taină era întotdeauna o parte organică a Liturghiei euharistice.
155 Adunarea credincioşilor care celebrează Euharistia.

Lumea e cufundată în tenebre, dar acestea din urmă se văd numai pentru că sunt străbătute de deschizăturile Luminii care „luminează pe tot omul care vine în lume”. „Porţile iadului nu vor birui Biserica”, pentru că până la sfârşitul lumii Sfintele Taine, aceste limbi de foc, vestesc puterea mântuitoare a Harului şi deschid un drum fulgerător spre Împărăţie.

De multă vreme, pentru mulţi, Taina nu mai reprezintă misterul la care este chemată, de câte ori se săvârşeşte, toată lumea cerească; ea nu mai este decât o „practică”, o „datorie religioasă”, o formă ca oricare alta, pe care urmăresc s-o facă tot atât de goală ca orice alt simbol al sociabilităţii lor. Or această „formă” este cu totul plină de prezenţa lui Dumnezeu şi strălucitorul şi cutremurătorul realism al cuvintelor biblice ne-o reaminteşte cu putere: „Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt”. Duhul Sfânt face din Biserică locul şi raţiunea de a fi a lumii. El îi împinge zidurile până la marginile universului şi în ea, în Sfânta Biserică, florile înfloresc, iarba creşte, omul se naşte, iubeşte, moare şi înviază.

Materia Sfintelor Taine nu este doar un „semn văzut”, ci substratul natural care se schimbă în loc al prezenţei energiilor divine, în Taina căsătoriei, materia este iubirea bărbatului şi a femeii. După lustinian „căsătoria se împlineşte prin dragoste curată” (Novela 74, cap. 1), iar pentru Sfântul loan Gură de Aur iubirea este cea care-i uneşte pe îndrăgostiţi unindu-i cu Dumnezeu156.
156 P. G. 62, 141.

Cu puterea Harului edenic al Tainei, iubirea este prefăcută în comuniune harismatică. Epistola către Efeseni o prezintă ca miniatură substanţială a iubirii nupţiale dintre Hristos şi Biserică.

INSTITUIREA PARADISIACĂ

Instituirea căsătoriei în Rai este afirmată de o tradiţie veche foarte sigură. Vorbind despre căsătorie, Domnul face referire la Vechiul Testament: „N-aţi citit?” (Mt. 19, 4; Mc. 10, 2-12). La fel Sfântul Apostol Pavel (Efes.5,31). Clement al Alexandriei o spune şi el foarte limpede: „Fiul n-a făcut decât să confirme ceea ce Tatăl a instituit”157.
157 Strom. , P. G. 8, 1134.

În facerea omului, Clement vedea Taina Botezului158, iar în comuniunea de iubire a primului cuplu, instituirea divină a Tainei căsătoriei. El vorbeşte chiar de harul paradiziac al căsătoriei: τής  159. Prin acest har, căsătoria creştină primeşte ceva din starea conjugală de dinainte de cădere.
158 Ibid. 1265.
159 Ibid. 1096.

Clement spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat şi femeie; bărbatul îl reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica„160.
160 Despre II Corinteni.

Iubirea lui Hristos şi a Bisericii se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel cuplului, căci Adam este creat după chipul lui Hristos şi Eva după chipul Bisericii. Se înţelege acum de ce primul cuplu uman şi toate cuplurile se referă la acest Unic chip. Sfântul Apostol Pavel a formulat esenţialul: „Taina aceasta mare este; iar eu zic despre Hristos şi despre Biserică” (Efes.5,32). Taină, mysterion, are aici sensul unui conţinut de o bogăţie inepuizabilă de care ne vom bucura veşnic. În textul „Facerii”, Sfântul Apostol Pavel vede o preînchipuire profetică, sensul ei ascuns fiind acum manifestat. Astfel, căsătoria îşi are obârşia dincolo de cădere; arhetip al raporturilor nupţiale, ea ne lămureşte numele lui Israel şi apoi pe cel al Bisericii: „mireasa lui Dumnezeu”. Nici căderea şi nici timpul n-au atins-o în realitatea ei sfântă. Ritualul ortodox precizează: „Nici păcatul originar, nici potopul n-au stricat cu ceva sfinţenia unirii conjugale”. Sfântul Efrem Sirul adaugă: „De la Adam până la Mântuitorul, adevărata iubire conjugală a fost Taina desăvârşită”161.
161 Despre Efeseni 5, 32.

Înţelepciunea rabinică considera iubirea conjugală drept unicul mijloc al harului, chiar şi la păgâni162. Sfântul Augustin învaţă la fel: „Hristos la Cana confirmă ce a instituit în Paradis”163. La rândul său, Sfanţul Ioan Gură de Aur ne spune că: „Hristos a adus darul, iar prin dar El a onorat cauza164. Patriarhul Ieremia al II-lea, în scrisoarea sa către teologii protestanţi, trimite la Facerea 2, 24 şi declară că Taina căsătoriei este doar confirmată în Noul Testament (la fel Ecloga 2, 12 şi enciclica Patriarhilor răsăriteni). într-adevăr, lisus n-a instituit nimic la Cana, dar prin prezenţa Sa a revalorizat şi înălţat căsătoria până la deplinătatea ei ontologică.
162 Zohar I.
163 În Ev. Joh., 9, 2.
164 P. G. 56, 246.

BUCURIA

Anamneza (amintirea) Raiului este mai mult decât o simplă aducere aminte, harul ei răscumpărat explică o bucurie cu totul aparte, inerentă nunţii: „Să ne bucurăm şi să ne veselim”, „Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!” (Apoc. 19, 7 şi 9). Deuteronomul (24, 5) declară că cel proaspăt căsătorit este scutit pe timp de un an de orice obligaţie, chiar şi de aceea de a merge la război ca „să veselească pe femeia sa pe care a luat-o”. „Femeia aduce soţului său împlinire şi mângâiere neîncetată”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur165.
165 P. G. 53, 121,123.

Slujba cununiei repetă în mod constant acest lucru şi declară fără echivoc: „pentru ca să se veselească ei”, „să vină peste ei bucuria”, Isaie, dănţuieşte”, „şi tu, mireasă, să te veseleşti ca Rebecca… veselindu-te cu bărbatul tău”. Am putea chiar presupune intuitiv că fără iubirea conjugală a primului cuplu, chiar Paradisul ar fi pierdut ceva din deplinătatea lui şi n-ar mai fi fost Paradis! „Memorialul” Tainei „îşi aminteşte” şi de Paradis şi de împărăţie aducând vieţii de pe pământ ceva din starea paradisiacă. Şi când Sfântul Clement cheamă iubirea să depăşească cele pământeşti pentru frumuseţile cereşti la „harul paradisiac” se referă. Cum spune Paul Claudel, sufletul nu reapare „ca o vacă îngreunată care rumegă ce găseşte la picioarele ei, ci ca o mânză neprihănită, cu gura plină de sarea pe care o ia din mâna stăpânului… Prin deschizătura uşii vântul din zori aduce mireasma păşunii” cereşti.

La Cana Galileii, în casa primului cuplu creştin, Cuvântul şi Duhul sunt Cei care prezidează sărbătoarea şi de aceea se bea vinul cel nou, vin miraculos dătător al unei bucurii care nu mai este de pe acest pământ. Este „beţia trează” de care vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa şi de care erau „acuzaţi” Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii. Cincizecimea conjugală face „toate lucrurile noi”. Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său este un legământ conjugal. Ierusalimul este împodobit cu nume ca: logodnica lui Dumnezeu şi mireasa Mielului. Slujba cununiei îl menţionează în special pe Isaia căci el cântă bucuria divină: „Şi nu ţi se va mai zice ţie: «Alungată» şi ţării tale: «Pustiită», ci tu te vei chema «întru tine am binevoit» şi ţara ta: «Cea cu bărbat», că Domnul a binevoit întru tine şi pământul tău va avea un soţ. Şi în ce chip se însoţeşte flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoţi cu tine, şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!” (Isaia 62; 4-5). Bucuria Tainei se ridică la nivelul bucuriei dumnezeieşti.

SLUJITORUL TAINEI

Sfântul Ignatie al Antiohiei învaţă în epistola sa către Policarp166 că „cei ce se căsătoresc să nu contracteze unirea lor decât cu aprobarea Episcopului”. Episcopul supraveghează Euharistia şi asistă la Mesa nupţială. Binecuvântarea lucrătoare a preotului este atestată prin canonul 7 de la Neocezareea. Totuşi, abia la sfârşitul secolului al IV-lea intervine Biserica direct în căsătoria credincioşilor ei. La făgăduinţele pe care şi le fac logodnicii se adaugă: primirea inelelor, sărutul, prinderea mâinilor de către preot şi „cupa comună”. Cununa nupţială era la jumătatea secolului al III-lea un obicei general la creştini. Sfântul loan Gură de Aur167 va lămuri simbolismul ei creştin. În jurul acestui „rit al încununării” îşi compune Molitfelnicul bizantin slujba Cununiei, şi o ridică la treapta de moment constitutiv al Tainei. În Capadocia, în Antiohia, la Constantinopol, Episcopul pune pe capul mirilor cununa nupţială (după cum mărturisesc Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul loan Gură de Aur). În Armenia, 45acest ritual este recunoscut de la pontificatul lui Narses I, în sec. IV168, şi la fel în Egipt169.
166 V, 2: Test Domini II, 1; Can. Apost. 18.
167 Om. IX, în I Tim.
168 Fauste de Byzance, 1.
169 Timotei din Alexandria, Responsa canonica; aceste canoane sunt omologate de Conciliul Quinisext.

Binecuvântarea capătă valoare juridică şi dimensiunea religioasă o aduce către 895 şi în legislaţia civilă care va cere de acum înainte actul bisericesc pentru validitatea căsătoriei: „Căsătoria îşi are puterea de la binecuvântarea religioasă, aşa încât de se va căsători cineva fără această binecuvântare, căsătoria va fi nulă”170.
170 Novela 89.

Crisobula lui Alexis I Comnenul, în 1092, extinde prescripţia şi la robi. Decretul sinodal al lui Mihail Anchialos, în 1177, declară cu toată claritatea că nu voia contractanţilor, ci Sfânta Taină este cea care încheie căsătoria. În Tratatul celor şapte Taine, al călugărului Iov lazitul, de la sfârşitul secolului al XlII-lea, slujitorul Tainei este preotul sau episcopul. În veacul al XVII-lea, Nicolas Bulgaris, în Catehismul lui (Verona, 1681) precizează că materia Tainei este unirea mirilor şi forma ei este binecuvântarea. La fel Meletie Syrigul (Bucureşti, 1690), Mitropolitul Platon al Moscovei (sec. XVIII) formulează aceeaşi învăţătură: preotul este slujitorul Tainei care este instituită de Dumnezeu; consimţământul reciproc mărturiseşte că logodnicii sunt liberi de orice alt angajament, dar harul vine numai din slujba săvârşită. Mirii n-ar putea fi în nici un caz şi în nici un sens slujitorii Tainei. Din secolul al XIII-lea, (Conciliul de la Lyon) şi apoi la Petru Movilă şi Patriarhul Dositei, cununia este o Taină din cele şapte şi slujitorul ei este preotul.

Bogăţia puţin obişnuită a numeroaselor ritualuri ale Tainei Cununiei în Biserica Ortodoxă, bizantine şi nebizantine, grija acordată „cântării Tainei cu vrednicie” arată limpede locul privilegiat pe care îl acordă Răsăritul iubirii conjugale.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Iubire, Nunta, Taina iubirii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s