SCOPUL VIEŢII CONJUGALE

Din  „Viata spirituala in cetate”
De Paul Evdokimov
Editura Nemira 2010

SCOPUL VIEŢII CONJUGALE

Tradiţia răsăriteană plasează scopul vieţii conjugale în miri, în „comunitatea lor de viaţă”. Origen subliniază că primul capitol al Facerii situează cuplul în cadrul speciei, iar pe planul natural, animal, omul supravieţuieşte în progenitura sa. Or, potrivit Evangheliei, omul este nemuritor în Hristos şi de aceea, potrivit lui Origen, adevărata valoare a nunţii este dezvăluită în al doilea capitol al Facerii, care vorbeşte despre o „unire într-un singur trup”, fără a pomeni procrearea.

De asemenea, niciunul din pasa¬jele Noului Testament importante pentru acest subiect nu vorbesc despre fecunditate. Copilul este ca o supraabundenţă a iubirii conjugale. Cu toate acestea, vine clipa când copilul părăseşte căminul părintesc.

Iată de ce Domnul a spus în legătură cu cuplul: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”, iar în legătură cu familia: „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Miezul unirii conjugale se află în însăşi iubirea soţilor, în constituirea comunităţii lor de destin, comunitate eclezială.

Crearea femeii, ivirea ei este o replică la cuvântul: „Nu este bine să fie omul singur”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Acum, că neamul omenesc a umplut tot pământul…, scopul pentru care a fost instituită căsătoria este de a-1 face pe bărbat să-şi afle plenitudinea într-o singură femeie”.

Harul iubirii monogame

Plenitudinea ridică o întrebare dificilă: de ce unirea conjugală este precedată de perioada logodnei, perioadă a „înfrânării”? A spune că legea morală este cea care legitimează raporturile sexuale nu explică nimic, ba chiar deformează totul. Cum oare îndră¬gostiţii, în căutarea plenitudinii sub toate formele, s-ar mai putea gândi la lege?

Pentru că nunta depăşeşte de departe orice simplă unire între un mascul şi o femelă. Cei care se iubesc presimt taina împărtăşirii aceluiaşi destin într-o singură fiinţă, măreţia întru totul mistică a ipostasului conjugal şi a deofiinţimii celor doi. Dar asemenea proiect este cutremurător, căci nu este accesibil doar puterilor fireşti ale omului, omul nu este stăpânul celor neprevăzute ale existenţei.

Vechiul Testament face întrucâtva lumină, dar este o lumini paradoxală. Faptul cel mai uimitor este că, în pofida textului cu privire la „un singur trup”, poligamia era considerată drept firească, şi harul lui Dumnezeu nu era refuzat poligamilor.

Trebuie să recunoaştem că monogamia în starea sa actuală nu este un statut ontologic înscris în firea omului. Psihologii afirmă că omul din fire este mai curând poligam, şi de aceea Vechiul Testament, dată fiind starea de după cădere, ţinea seama de această pervertire.

La rândul său, sociologia şi structura socie¬tăţii actuale preconizează şi legitimează monogamia, dar ele luptă „împotriva firii” şi nu urmăresc decât echilibrul social sau conformismul util, şi închid ochii asupra dezordinii înstăpânite şi atât de flagrante. Legea recomandă monogamia, dar nu are nicio putere să o realizeze, aşa cum nu poate porunci unui olog: „Scoală-te şi umblă!”.

Faimosul text de la Matei 19, 3-12, răstoarnă situaţia. Domnul refuză să ia parte la discuţia juridică a fariseilor şi le înfăţişează acestora o perspectivă normativă situată „la început”: „Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie… ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Inaintea lui Moise şi a Legii, în zorii existenţei, fiinţele complementare, prin actul lui Dumnezeu, alcătuiau o singură şi unică fiinţă conjugală.

Hristos vorbeşte despre învârtoşarea inimii – sklerokardia -, care explică derogările de la legea lui Moise şi de la Legea Veche.

Poporul „tare în cerbice” s-a plasat în afara statutului sacramental, iar harul nu sileşte pe nimeni. Monogamia arhetipală la început” nu este doar un statut firesc, ea este harul iubirii monogame şi cea care întemeiază şi guvernează întreaga teolo¬gie a căsătoriei.

Clement al Alexandriei vorbeşte despre harul paradisiac al nunţii. El spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie. Bărbatul Il înfăţişează pe Hristos, femeia înfăţişează Biserica”. Iubirea dintre Hristos şi Biserică se instituie ca arhetip al nunţii potrivit Sfântului Pavel, căci preexistă primului cuplu şi toate cuplurile se referă la ea.

Prin acest „har paradisiac”, cuplul primeşte ceva din starea conjugală de dinainte de cădere, de la început, şi aceasta este tocmai harul iubirii monogame, ceea ce explică bucuria cu totul specială care însoţeşte ritualul nunţii: „Să vină peste dânşii bucuria… şi tu mireasă să te veseleşti… veselindu-te cu bărbatul tău”[Taina Nuntii, Moliftelnic].

S-ar putea spune, pe de altă parte, că fără iubirea conjugală a primei perechi de oameni, Raiul însuşi ar pierde ceva din pleni¬tudinea sa, nici nu ar mai fi rai!

„Memorialul” tainei aminteşte de Rai şi de împărăţie şi îndeamnă la transcenderea pământescului către culmile cereşti, căci bucuria tainei se ridică până la bucuria dumnezeiască: „Aşa cum mireasa este bucuria mirelui său, tot aşa tu vei fi bucuria Domnului tău”.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Paul Evdokimov, Scopul căsătoriei. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s