Gândirea magică

din cartea “Labirintul codependentei

Editura Logos

Gândirea magică

Gîndirea magică poate fi numită şi nevoia de a crea universuri compensatorii şi se înţelege uşor prin exemple. Să analizăm cazul lui Louise, ai cărei părinţi erau alcoolici. Fratele ei, cu doi ani mai mare, a ţinut familia să nu se destrame. Louise nu voia decît să plece. A avut rezultate bune la şcoală, a făcut doi ani într-unui, a absolvit cu un an mai repede şi s-a înscris la o şcoală de asistente medicale, unde a devenit cea mai bună studentă. 

După doi ani de cursuri în cadrul programului de patru ani la Spitalul St. Joseph, a ajuns pacientă a clinicii noastre. Şedea încremenită pe un scaun de lîngă pat. Obosită. Foarte obosită. Îşi legase strins părul castaniu într-o coadă la spate, astfel că faţa îi părea şi mai trasă. Avea cam 1,57, mîini lungi, graţioase şi ochi pătrunzători. Şi circa 45 de kilograme.

„Domnule doctor Minirth,“ începu ea, „Nu cred că am ce căuta aici. Trebuie să ştiţi asta de la bun început.“

„Mă bucur că eşti sinceră. Sinceritatea ne pune de la început pe calea cea bună.“ Frank se aşeză în colţul camerei, la o distanţă bună de ea. „Cum te simţi?“

Privirea pătrunzătoare poposi o clipă asupra lui ca apoi să lunece mai departe. „Vreţi într-adevăr să ştiţi?“

„Te rog.“

„În patru zile m-am îngrăşat cam două kilograme. Dacă îndrumătoarea mea de la şcoala de asistente n-ar fi insistat să vin, n-aş mai fi aici.“

„Cîntăreai 43 de kilograme cînd te-ai internat. Cam cît mai aveai pînă la greutatea ideală?“

„Eram destul de aproape. Ideal ar fi fost să mai slăbesc cinci, şi nu mai aveam aşa mult.“ Zîmbi cu tristeţe. „Se spune că ultimele kilograme sînt cel mai greu de dat jos.“

„Cu siguranţă că la şcoala de asistente ai învăţat despre anorexie.“

Privirea ei încremeni şi ochii i se însufleţiseră brusc. „Sigur că ştiu ce-i anorexia,“ pufni ea. „Îndrumătoarea mea greşeşte, nu-i vorba de asta, în cazul meu. Eu îmi controlez greutatea. Vreau să mă menţin în formă. Ăsta-i bun-simţ, nu boală. N-are dreptate.“ Dădu din umeri. „Dar pînă îmi faceţi toate analizele alea şi-i spuneţi că n-are dreptate, eu rămîn închisă aici.“

„Ne-a telefonat ieri. Ţi-a lăudat mult puterea de muncă. Te admiră pentru altruismul tău, spune că eşti gata oricînd să-i ajuţi pe alţii.“

„Da, cred că aşa-i.“

Frank o privi în tăcere o secundă. „Louise? De ce vrei să te faci asistentă medicală? Zău, de ce?“

Ochii ei îşi pierdură din nou strălucirea. Privi ţintă pentru o clipă, apoi plecă ochii. Înclină uşor capul. „Ca să scap de acasă. Adica de mama şi tata. Beţivi înrăiţi. Tata şi-a pierdut slujba cu două luni înainte ca eu să termin şcoala şi mama n-a lucrat niciodată. N-aveam nici un ban. E greu să rezişti la programul Spitalului St. Joseph, dar, odată ce te-ai înscris, îţi asigură cazarea, mesele şi o bursă. A fost singura posibilitate de a-mi continua studiile, altfel n-aş mai fi avut decît să mă înrolez în armată. M-am gîndit că m-ar putea duce departe mai repede.“

„Părinţii tăi trebuie să fíe foarte mîndri de tine.“

„Tata, da. Mama-i supărată. Crede că ar fi trebuit să rămîn acasă şi să urmez facultatea acolo.“

„Te deranjează că e supărată?“

„Tot ce-am făcut vreodată o enerva. Vrea să stau acasă ca să-i ţin gospodăria, ăsta-i adevărul. Cred că atunci cînd voi ajunge asistentă, voi cîştiga destui bani ca să-i angajez o menajeră. Aşa o să fie totul făcut ca lumea. Cînd eram în liceu, n-am prea reuşit să mă descurc cu toate treburile casei şi cu şcoala pe deasupra.“

„Ai avut ceva activităţi extraşcolare?“

„Nu. Tata zicea că ar trebui să joc baschet, dar 1,70 nu înseamnă cine ştie ce înălţime în zilele noastre.“ Se aplecă înainte şi buzele ei palide se strînseră într-o linie subţire. Respiră adînc.

„Ştiţi… tata bea din cauza mamei. Mi-a spus-o el. Dacă n-ar fi fost ea, el ar fi fost un om foarte drăguţ.“

Îţi poţi da seama deja care era cauza copilăriei pierdute a lui Louise: ambii părinţi alcoolici, deci niciodată lîngă ea cînd avea nevoie; prezumtivă victimă a unui incest emoţional, întrucît şi-a asumat un rol care-i depăşea vîrsta; mesajul negativ emis constant de mama ei. Prost hrănit, copilul din Louise n-avusese niciodată şansa să crească. Rezervorul de iubire era gol.

Dar cum se raportează copilul la lume? Să luăm un nou-născut, pe deplin autocentrat. Mi-e foame. Nu mă simt bine. Vreau. Am nevoie. Plîng. Vine mîncarea. Vine căldura. Vine tot ce-mi trebuie. Am cerut şi mi s-a dat. Eu am făcut să vină mîncarea şi tot ce am nevoie. Aşa e firesc. Dumnezeu S-a referit El Insuşi la iubirea de sine cînd a spus: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“

Lumea copilului se dilată neîncetat, orizonturile lui se lărgesc pe măsură ce creşte. Şi, oricît de altruişti am deveni, o părticică din noi vrea ca lumea sa se învîrtă mereu si mereu în jurul nostru, aşa cum părea să o facă odinioară.

Cînd Galileo s-a opus celor ce susţineau că Pămîntul se află în centrul universului, conflictul viza mult mai mult decît poziţia stelelor si planetelor: Eu şi, prin extensie, întreaga omenire, mă aflu în centrul tuturor lucrurilor. Avem ideea aceasta în sînge.

Elementele gîndirii magice se întîlnesc şi după prima copilărie. Chiar şi atunci cînd copilul înţelege că lumea depăşeşte cu mult limitele a ceea ce el cunoaşte, concentrarea asupra propriei persoane rămîne.

Pentru copil, cum se întîmplă şi în anumite culturi contemporane, lumea există literalmente în mintea celui care o contemplă — elementele realităţii înconjurătoare sînt percepute ca semnificative numai în măsura în care ele îl afectează pe copil.

Conform aceleiaşi logici, copilul însuşi poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să schimbe ceea ce trebuie schimbat, înseamnă că, într-un fel, el e de vină. Nu numai zînele au baghete magice. Copilul gîndeşte: „Dacă fac asta şi asta, se întîmplă aşa şi aşa. Dacă sînt perfect, mami mă iubeşte. Dacă fac totul bine, tati mă ia în seamă.“

Un copil nu poate ghici că mami şi tati au şi ei problemele lor, care izvorăsc din surse pe care el nu le poate bănui. Unica legătură afectivă a copilului este cu părinţii; logic, singura legătură afectivă a lor are de-a face cu el. Pentru copil, tot ce simte mami şi tati este neapărat din cauza lui. „Dacă mami e nefericită, eu sînt de vină.“, „Dacă nu i-aş fi o povară, tati n-ar bea aşa mult.“

„Dacă fac X, atunci se întîmplă Y“. Gîndire magică. Gîndire codependentă. Fals determinism.

Desigur că în realitate copilul are prea puţin control asupra a ceea ce se întîmplă în jurul lui. De obicei, nici măcar cîinele familiei nu ascultă de un copil de cinci ani. Singura lui speranţă de a controla situaţia se află în lumea imaginară, de unde poate împlini dorinţa primordială de a transforma visul în „realitate“.

Părinţii vor să divorţeze şi copilul îşi spune: „Dacă m-aş putea purta cum trebuie, asta nu s-ar întîmplă“. Tata este obsedat de muncă şi micuţul îşi imaginează: „Dacă ar fi mai plăcut să stai cu mine, tati ar sta acasă“. Gîndirea magică e copilăroasă şi adevăraţii ei maeştri sînt copilaşii. Tot aşa sînt şi copiii fără copilărie, chiar şi atunci cînd devin adulţi.

Majoritatea actriţelor sînt frumoase şi subţiri. Toate revistele şi prezentările de modă ne arată manechine subţiri. Majoritatea hainelor sînt concepute de creatorii de modele pentru persoane subţiri. „Siluetă! Jos grăsimea!“, strigă cultura noastră. În coridoarele întunecate ale minţii Louisei se ascunde obsesia: „Dacă ajung să fiu destul de slabă, voi fi fericită şi toţi mă vor iubi.“ Şi: „Ştiu că pot schimba trecutul dacă mă străduiesc mult.“

Una din ideile fixe: „În sfirşit, mama va găsi ceva să-i placă la mine dacă cumva, nu ştiu cum, voi deveni mai demnă de a fi iubită şi voi avea mai mult succes.“ Şi, cel mai oribil şi mai primejdios gînd: „Personalitatea şi fericirea tatălui meu au fost modelate de ceilalţi; deci, şi în cazul meu e la fel.“ Gîndire magică, întreaga viaţă a Louisei este sufocată de ea.  Gîndirea magică aduce după sine sentimentul de culpabilitate. Vinovăţia şi gîndirea magică se hrănesc una din cealaltă.

Sentimentul responsabilităţii pentru ceea ce se întîmplă („dacă fac lucrurile exact cum trebuie, pot interveni magic pentru ca această situaţie neplăcută să aibă un sfirşit fericit.“) are un revers extrem de neplăcut: „Dacă nu iese totul bine, înseamnă că e vina mea că nu m-am străduit destul.“ Deci, ce se întîmplă? Oricît de mult s-ar strădui, situaţia neplăcută se sfîrşeşte tot rău. Părinţii divorţează. în ciuda celor mai mari eforturi depuse de copil, tatăl obsedat de muncă nu stă acasă. Cînd magia copilului eşuează, sentimentul vinovăţiei îi ia locul.

„Dacă aş fi încercat mai mult, totul s-ar fi sfirşit cu bine. Am eşuat.“

„Din cauza mea se ceartă mama şi tata. Pot să dovedesc – îi aud vorbind despre mine. E numai vina mea.“

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s