Cred că Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult, încât nu Îşi poate lua ochii de la noi

din Pasii Transformarii –  Un preot ortodox vorbeste despre Cei 12 Pasi – Capitolul 8

de Parintele Meletios Webber

Cred, Doamne!
Ajutǎ necredinţei mele!

Pasul  Doi:  Am  ajuns  la  credinţa  cǎ  o  Putere  Superioarǎ  nouǎ
înşine ne-ar putea reda sǎnǎtatea mentalǎ.

„Căutaţi pe Domnul cât Îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este
aproape de voi.” (Isaia 55, 6)

 „Nu te teme. Crede numai!” (Mc. 5, 36)

  „Şi  pe  drum  [Iisus]  întreba  pe  ucenicii  Săi,  zicându-le:  Cine  zic
oamenii  că  sunt?  Ei  au  răspuns  Lui,  zicând:  Unii  spun  că  eşti  Ioan
Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci. Şi El i-a
întrebat: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui:
Tu eşti Hristosul.”  (Marcu 8, 27-29)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.
Pasul  Unu  nu  este  ca  o  incizie  pe  care  trebuie  sǎ  o  facă  un
chirurg  pentru  a-şi  putea  începe  munca.  Este  dureros  şi  oarecum
distructiv, dar absolut necesar să realizăm acest obiectiv.
O persoanǎ este condusǎ către neputinţa sa şi apoi, poate pentru
prima datǎ, nu se întâmplǎ nimic care sǎ-l salveze de confruntarea cu
realitatea. El va trebui sǎ o înfrunte, sǎ o contemple şi atâta timp cât
existǎ  urmǎ  de  rezistenţǎ,  el  trebuie  sǎ  rǎmânǎ  exact  acolo  unde
este.
În  momentul  în  care  o  acceptǎ,  este  pregătit  sǎ  treacă  la
următorul Pas. Odată ce şi-a acceptat propria neputinţǎ, apare ceva
nespus, dar important: S-ar putea să existe şi o altǎ alternativǎ.
I  se  spune,  şi  treptat  începe  sǎ  recunoască,  faptul că  o putere,
orice putere, alta decât ego-ul sǎu atotputernic, este capabilă de a-l
ajuta sǎ ajungă pe calea cea bunǎ şi să-şi rezolve aceastǎ dilemǎ.
Ego-ul sǎu nu este Dumnezeu. Ego-ul unei alte fiinţe umane nu
este Dumnezeu. Altcineva este Dumnezeu.
Astfel începe minunatul pelerinaj, iar dorinţa de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu s-a născut.

În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu
pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi
veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalmul 41, 1-2)

Restul Paşilor sunt un comentariu asupra pelerinajului.
Este  tentant  sǎ  presupunem  cǎ  alcoolul  este  regele  în  lumea
alcoolicului, iar din anumite puncte de vedere poate sǎ fie adevărat.
Este, de asemenea, adevărat sǎ spunem cǎ ego-ul alcoolicului, ego-
ul distrus, nu îi este doar rege, ci şi Dumnezeu.
Acesta  este  motivul  pentru  care  e  important  ca  alcoolicul  sǎ
înţeleagă  cât  mai  repede  în  recuperarea  sa  cǎ  existǎ  o  putere  mai
mare decât el însuşi. Ceva, chiar şi în formǎ conceptualǎ, trebuie sǎ
înlocuiască ego-ul distrus care se joacǎ de-a Dumnezeu. La început,
contează prea puţin, ce anume. Pe parcurs ce individul înaintează în
recuperare, e bine ca ideea de Putere Superioară să se identifice tot
mai mult cu Fiinţa Supremă a universului; într-adevăr, după ce intră în
miraculosul domeniu al recuperării, e tot mai posibil ca individul să îşi
dorească să facă această conexiune.

Însă la început, e la fel de bine
să  nu  forţăm  ideea  de  Dumnezeu,  căci  altfel  tot  felul  de  noţiuni
periculoase pot fi încorporate în acest concept; dacă mai apoi acest
concept prinde rădăcini poate să nu fie capabil să susţină abstinenţa
pe termen lung. Dumnezeu poate să fie Dumnezeu doar dacă nu mai
e ‚controlat’ de ego-ul alcoolicului.
Un   element   important   în   procesul   de   recuperare   este   ca
alcoolicul  să-şi  lase  deoparte  viziunea  lui  faţă  de  Dumnezeu,  din
moment ce această viziune este deformată. Pasul Doi nu începe cu
credinţă, ci cu o încercare, cu o atitudine întrebătoare.

Pentru creştinul ortodox
Atunci  când  fiul  rătăcitor  vede  mâncarea  porcilor  şi  îşi  dă
seama  de  disperarea  situaţiei  sale,  el  face  Pasul  Unu.  Aproape
imediat, îşi aduce aminte de Tatăl său şi face Pasul Doi.
Într-un  film  de  desene  animate,  se  prezintă  povestea  unui  pui
care tocmai a ieşit din ou şi, pentru că este un desen animat, acest
pui poate vorbi. Plimbându-se rătăcit prin hambar întreabă, cu o voce
amărâtă, patetică, pe oricine îl ascultă: “Tu eşti mama mea?”. Aceste
cuvinte îşi doresc să te facă să plângi, pentru că dacă ar fi un om ar
însemna că acel pui a fost abandonat de către mama lui, iar asta este
una dintre cele mai cutremurătoare temeri pe care le poate avea un
om.
În  contextul  Paşilor,  situaţia  este  aceeaşi,  dar  în  acest  caz
individul  este  o  persoană  umană  şi  întrebarea    este:  “Tu  eşti
Dumnezeul meu?”

***********

PENTRU   CREŞTINII   ORTODOCŞI,   în   special   pentru   cei
norocoşi  care  au  fost  crescuţi  în  credinţă,  o  mare  parte  din  viaţa
sacramentală   a   creştinismului   –   Botezul,   Miruirea   şi   Sfânta
Împărtăşanie – are loc înainte de a avea amintiri. Credinţa părinţilor şi
a străbunicilor  i-a adus pe ei în Biserică, aşa cum cei patru oameni
din Evanghelie l-au purtat pe omul paralizat până la Domnul.
“Am  ajuns  la  credinţa”  poate  să  fie  titlul  poveştii  fiecăruia  dintre
noi. Asta implică pe drept faptul că credinţa este o călătorie şi nu o
destinaţie.

*************

PE  PARCURSUL  MATURIZĂRII,  APROAPE  TOATĂ  LUMEA
poate  să  facă  greşeli  şi  ele  pot  fi  suficient  de  serioase  încât  să  ne
afecteze  în  continuare  evoluţia.  Sf.  Pavel  accentuează  un  aspect  şi
implicaţiile acestuia: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam
ca  un  copil;  judecam  ca  un  copil;  dar  când  m-am  făcut  bărbat,  am
lepădat cele ale copilului.” (1 Corinteni 13, 11)
În copilărie, acumulăm tot soiul de idei, gânduri, sentimente, fobii
şi  tot  felul  de  lucruri  de  genul  acesta.  Mai  exact,  adoptăm  o  mare
varietate de gânduri şi experienţe legate de Dumnezeu. Îl comparăm
pe  Dumnezeu  cu  părinţii  noştri,  cu  profesorii  noştri  sau  cu  altcineva
pe care îl idolatrizăm. În cele mai multe cazuri suntem forţaţi să facem
comparaţii de genul “Dumnezeu este ca şi tatăl meu, doar că mai mult
decât atât” – sau ceva asemănător.
Cu  toată  confuzia  creşterii  –  Dumnezeu,  îngeri  şi  sfinţi,  Moş
Crăciun,  iepuraşul  de  Paşte,  “Zâna  Măseluţă”  –  este  foarte  probabil
ca  imaginea  pe  care  o  avem  despre  Dumnezeu  să  fie  confuză.
Acesta  e    cazul  nefericit  al  lui  Moş  Crăciun  –  nu  al  sfântului  din
secolul al IV-lea, ci al celui care ne aduce daruri în Ajunul Crăciunului.
La început, copii fiind, suntem încurajaţi să credem că el este real; iar
apoi, când creştem, suntem încurajaţi (la fel de confuz) să încetăm a
mai fi copii şi să credem că el nu există.
În  gândurile  noastre,  Dumnezeu  poate  fi  asemeni  unui  unchi
binevoitor; cu toate astea, distant şi dificil de găsit. Sau, poate deveni
ca un părinte – sursa siguranţei, afecţiunii, hranei şi adăpostului – dar
şi persoana care ne va pedepsi când greşim.
Este  posibil  ca  într-un  final  Dumnezeu  să  rămână  în  mintea
noastră  ca  o  putere  perfidă  care  ne  torturează  şi  ne  dezamăgeşte
mereu  şi  căruia  îi  place  să  ne  joace  feste.  Acest  lucru  se  poate
întâmpla  cu  atât  mai  mult  cu  cât  experimentăm  acelaşi  lucru  şi  în
relaţiile  noastre  cu  ceilalţi  oameni.  Vom  avea  tendinţa  să  proiectăm
asupra lui Dumnezeu atât calităţile, cât şi eşecurile celor care ne sunt
mai apropiaţi.  
Indiferent ce fel de gânduri şi idei ne conturează noţiunile despre
Dumnezeu, la un moment dat în viaţa de adult este necesar să facem
ceea ce Sf. Pavel spune şi să lăsăm deoparte copilăria, inclusiv acele
imagini  şi  icoane  false  despre  Dumnezeu  care  au  rămas  din  lumea
copilăriei.  Trebuie  să  îndepărtăm  orice  falsitate,  oricât  de  dureros  şi
de trist ar fi.
Pentru  o  persoană  care  a  crescut  cu  imaginea  Lui  Iisus  ca
fiind  „blând  şi  îngăduitor”  nu  va  fi  uşor  să  facă  faţă  tragediilor  din
viaţa sa. Gândurile şi sentimentele despre Dumnezeu îl vor dezamăgi
atâta timp cât blândeţea şi îngăduinţa oferă foarte puţin în cazul unei
explozii nucleare, a prăbuşirii unui avion sau a unei sarcini nedorite.
O  persoană  poate  ajunge  la  concluzia  că  se  poate  negocia  cu
Dumnezeu şi întregul scop al existenţei este de a ajunge la punctul în
care  Dumnezeu  să  facă  ceea  ce  ne  dorim  noi.  Atunci  când  se
întâmplă  acest  lucru,  ea  va  fi  fericită.  Din  nefericire,  acesta  este
drumul dependenţei şi este complet diferit de ceea ce ne oferă Paşii.
În  eliminarea  imaginilor  şi  viziunilor  greşite  despre  Dumnezeu,
există  pericolul  ca  acest  proces  să  devină  prea  distructiv.  Vedem
deseori  acest  lucru  la  tinerii  din  Biserică.  Ei  ajung  la  punctul  de  a
distruge  vechile  icoane,  dar  nu  sunt  pe  punctul  de  a-L  accepta  pe
Dumnezeu  aşa  cum  este  El.  Deseori,  astfel  de  oameni  părăsesc
Biserica pentru un timp. Acest lucru poate să fie un element important
în dezvoltarea lor spirituală.
Este  important  să  ţinem  minte  scopul  acestei  munci:  pentru
creştinii ortodocşi, Tatăl ni se arată prin viaţa şi învăţăturile Fiului Său.
“Puterea  Superioară  nouă”  este,  în  cele  din  urmă,  Dumnezeu  Tatăl
arătat nouă prin Fiul şi trăit prin Sfântul Duh.
Poate să ni se pară destul de complicat să ajungem să ne dăm
seama că, de fapt, acţiunea lui Dumnezeu în viaţa noastră nu depinde
de imaginea noastră mentală despre El. Dumnezeu este independent
de imaginile noastre mentale, aşa cum El este independent de ego-ul
nostru.
Învăţătura tradiţională a Bisericii ne oferă o clarificare.
Prin Întrupare, a Doua Persoană din Sfânta Treime S-a făcut om.
De  asta  putem  fi  siguri  că  pe  măsură  ce  ne  intensificăm  relaţia  cu
Dumnezeu, vom relaţiona cu cineva care ştie cum e să fii om. Golul
imens   care   ne   separă   de   Dumnezeu   nu   mai   este   la   fel   de
ameninţător. Asta înseamnă că felul în care relaţionăm cu Dumnezeu
va  fi  şi  modul  în  care  relaţionăm  cu  celelalte  persoane.  Iubirea  lui
Dumnezeu pentru noi seamănă cu iubirea noastră pentru o altă fiinţă
umană, cu toate că intensitatea acelei iubiri este mult mai puternică
decât  o  putem  noi  simţi.  Iisus  Hristos,  eternul  Logos,  ni-L  arată  pe
Tatăl    prin  ceea  ce  este  şi  prin  ceea  ce  face  El.  Acest  lucru  este
posibil  din  moment  ce  Îl  putem  cunoaşte  pe  Iisus  prin  natura  Sa
umană, deşi caracterul Său omenesc este o încântare şi o minune cu
mult  peste  nivelul  de  conştiinţă  pe  care  îl  avem,  atunci  când
relaţionăm unii cu ceilalţi în viaţa de zi cu zi.
Teologia  icoanelor  protejează  conştientizarea  faptului  că,  deşi
putem fi apropiaţi de Dumnezeu, noi nu Îl vom înţelege, nu vom avea
putere asupra Lui, nici nu îl vom cuprinde  complet în minţile noastre.
Conform tradiţiei ancestrale a Bisericii, Tatăl rămâne de nedescris şi
apare în icoane doar într-un mod simbolic. Pentru scopurile noastre,
acest lucru implică doar faptul că Tatăl poate fi o putere exterioară şi
superioară nouă înşine. Tatăl nu poate fi descris în icoane, pentru că
El  este  mai  presus  de  penelul  pictorului  şi  e  necunoscut  dincolo  de
propria dorinţă, atunci când se arată prin revelaţii. Natura Fiului Său
este diferită din acest punct de vedere, atâta timp cât caracterul Său
uman Îl pune într-o poziţie vulnerabilă. Putem să ne construim noţiuni
false  despre  Fiul  lui  Dumnezeu  –  şi  chiar  o  facem.  De  fapt,  cu  toţii
avem în minţile noastre „icoane greşite”.
Prin  Întrupare,  Fiul  lui  Dumnezeu  a  parcurs  procesul  numit  de
către teologi  „kenosis” – o golire. Golindu-Se pe Sine, El ni S-a dăruit
nouă – El a venit până acolo unde noi putem ajunge la El. Învăţăm că
ne  putem  apropia  de  Dumnezeu  aşa  cum  ne  apropiem  de  o  fiinţă
umană şi că nu vom fi arşi de intensitatea prezenţei Sale. Nu vom fi
consumaţi de iubirea Sa, dar vom fi încălziţi de bunătatea Lui.
Devenind  om,  Iisus  Şi-a  asumat  şi  Îşi  asumă  un  risc.  S-a  făcut
vulnerabil pentru că doar vulnerabil fiind putem să ne apropiem de El.
În relaţii, există întotdeauna un element de vulnerabilitate. Dumnezeu
S-a făcut vulnerabil de dragul nostru.
Procesul  „ajungerii  la  credinţă”  presupune  ca  noi  să  devenim
vulnerabili faţă de Dumnezeu.
În  Evanghelie,  există  un  exemplu  care  ne  arată  cu  o  mare
precizie semnificaţia Pasului Doi. Este povestea tatălui care îşi aduce
copilul la Iisus pentru a fi vindecat. Băiatul este epileptic, iar bărbatul Îl
întreabă pe Iisus dacă poate face ceva să-l ajute. În acest moment,
Iisus  preia  întrebarea  şi  o  re-direcţionează  spre  bărbat:  credinţa
omului este cea care va face schimbarea posibilă. Bărbatul acceptă
încercarea,  dar  Îi  răspunde  lui  Dumnezeu  în  următorul  fel:  „Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24)
Credinţa nu este răsplata unui efort mental; este rezultatul direct
al  relaţiei  dintre  individ  şi  Dumnezeu.  Pe  de-o  parte,  este  darul  lui
Dumnezeu dat în schimbul încrederii individului. Altfel spus, nu putem
face ca această credinţă să se întâmple doar prin faptul că ne dorim.
„Am  ajuns  la  credinţa”  nu  este  calea  efortului  nostru;  este  calea
acceptării efortului lui Dumnezeu.
A face Pasul Doi este ca un copil care sare de pe marginea unei
prăpăstii  în  mâinile  părintelui  său.  Copilul  are  încredere  şi  inocenţă,
iar părintele îi asigură siguranţă, capacitate şi putere.
A  face  Pasul  Doi  înseamnă  să  ajungi  să  conştientizezi  că
Dumnezeu  este  mult  mai  aproape  şi  mult  mai  preocupat  de  toate
aspectele vieţii noastre decât am crezut noi înainte.  

******************

ATUNCI  CÂND  ERAM  ADOLESCENT,  aveam  o  mătuşă.  Era
un suflet generos şi, chiar dacă i-am încercat de câteva ori răbdarea,
a fost aproape întotdeauna blândă şi primitoare. Soţul ei care murise
înainte ca eu să îl cunosc fusese alcoolic şi se alăturase Alcoolicilor
Anonimi  chiar  în  vremurile  timpurii.  Chiar  datorită  ei  am  auzit  prima
dată  de  existenţa  AA-ului.  Era  o  mare  colecţionară  de  tot  felul  de
lucruri, incluzând fotografii şi farfurii  strânse de-a lungul interesantei
sale  vieţi.  Era,  de  asemenea,  o  persoană  foarte  credincioasă  şi  nu
avea nici o reţinere să vorbească despre asta, în condiţii adecvate şi
într-un mod foarte direct.
Pe  peretele  din  sufragerie  era  o  farfurie.  Cred  că  era  de  la
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Avea culoarea smântânii, iar în centru
era un citat din Facere: „Tu, Dumnezeul vederii”.
Într-o zi, o ajutam pe mătuşa mea la curăţenie în acea cameră.
Eu aspiram, iar ea ştergea praful. A ajuns la farfuria de pe perete, s-a
întors către mine şi mi-a spus: „Cred că pe vremea când a fost făcută
această farfurie, era  folosită pentru a-i speria pe copii să se comporte
bine,  din  moment  ce  ştiau  că    Dumnezeu  îi  priveşte.  Eu  nu  văd
lucrurile în acest fel”, spuse ea. „Cred că înseamnă că Dumnezeu ne
iubeşte aşa de mult, încât nu îşi poate lua ochii de la noi.” A continuat
să şteargă praful de pe altceva, să se gândească la altceva, neştiind de  impactul  pe  care  îl  avusese  ceea  ce  tocmai  spusese.  Aşa  era
mătuşa mea. Îmi este foarte dor de ea.

***********

ATUNCI  CÂND  VAMEŞUL  A  MERS  ÎN  TEMPLU,  nu  ni  se
spune dacă el i-a observat pe farisei, cu toate că ştim că fariseii l-au
observat pe el. În mod sigur, nu i-a văzut pentru că povestea spune
că vameşul nici măcar nu îşi ridica privirea la ceruri. Imaginea cuiva
care se roagă la ceruri în sufletul său, dar fără să-şi ridice ochii în sus,
este imaginea clară a unei persoane care face Pasul Doi.
Cei patru oameni care îl duceau pe paralitic nu erau siguri de ce
fac, până în momentul în care l-au pus pe om la picioarele lui Iisus, iar
vindecarea acestuia (atât a trupului, cât şi a sufletului său) a avut loc
chiar sub ochii lor.

În timp ce i-au cărat trupul până la casă, pe scări şi
l-au coborât prin acoperiş, ei nu ştiau că vor realiza ceva – dincolo de
probabilitatea că îi vor înfuria pe toţi, în special pe proprietarul casei.
Pe  măsură  ce  se  apropiau  de  casă,  se  apropiau  şi  mai  mult  de
momentul  în  care  aveau  să  Îl  întâlnească  pe  Dumnezeu,  dar  ei  nu
ştiau acest lucru în acel moment.

Ei făceau Pasul Doi chiar atunci.
Una dintre cele mai frumoase întâlniri din Evanghelie are loc între
Iisus şi Petru atunci când Iisus umblă pe apă. Petru, stând în barcă,
strigă în întuneric: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine
pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers
pe  apă  şi  a  venit  către  Iisus.  Dar  văzând  vântul,  s-a  temut  şi,
începând  să  se  scufunde,  a  strigat,  zicând:  Doamne,  scapă-mă!  Iar
Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat” (Matei 14, 28-31).
Petru are încredere în Iisus atunci când se dă jos din barcă şi, din
nou, când Iisus îl ia de mână la finalul povestirii. De abia pe la mijloc,
el  îşi  dă  seama  de  ce  face  şi  atunci,  bazându-se  pe  propriile  sale
capacităţi,  începe  să  se  scufunde.  Aici  îl  vedem  pe  Apostolul  Petru
„făcând” Pasul Doi.

Acest articol a fost publicat în Alcoolismul. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s