Mai întâi de toate, a trebuit sǎ încetǎm a juca rolul lui Dumnezeu

din Pasii Transformarii –  Un preot ortodox vorbeste despre Cei 12 Pasi – Capitolul 7

de Parintele Meletios Webber

Din adâncuri

Pasul 1.  Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului, că nu
mai eram stăpâni pe viaţa noastră.

[nota mea: „alcool” poate fi inlocuit cu oricare alta dependenta, neputina: dependenta de droguri, de o persoana, de o stare: de depresie, tristete, frica, panica, anxietate, etc, si orice alta patima ]

„Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun.
Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele
pe  care  îl  voiesc,  ci  răul  pe  care  nu-l  voiesc,  pe  acela  îl  săvârşesc.”
(Romani 7,18-19).

„Dar eu sunt vierme şi nu om, ocara
oamenilor şi defăimarea poporului.”
(Psalmul 21, 6).

„Eloi,  Eloi,  lama  sabahtani?”,  care  se  tălmăceşte:  „Dumnezeul  Meu,
Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”  (Marcu 15, 34).

Semnificaţia pentru o persoană dependentă:

“Mai întâi de toate, a trebuit sǎ încetǎm a juca rolul lui Dumnezeu”
   (Alcoolicii Anonimi)

Fiecare  Pas  te  invitǎ  la  o  sarcinǎ  specificǎ  –  clară,  şi  uneori
foarte  dificilǎ.  Totuşi,  formularea  Paşilor  este  blândǎ,  într-un  limbaj
mai degrabǎ subînţeles. Cuvintele nu trebuie sǎ-i sperie pe cei care
trebuie sǎ urmeze aceastǎ cale. Departe de a fi cele “Douăsprezece
Porunci”, Paşii descriu doar un set de acţiuni urmate de primii o sutǎ
de anonimi care au început recuperarea din alcoolism[sau oricare dependneta, patima, etc].

Invitaţia de a-i  urma este implicitǎ, dar nu formulată clar. Aceştia sunt Paşii sugeraţi
pentru recuperare şi ei îl invitǎ pe individ sǎ le urmeze calea.

Cuvintele  Pasului  Unu  ne  arată  un  mod  foarte  aparte  de  a
începe.  Ideea  de  a  aborda  orice  sarcinǎ  prin  a  admite  un  soi  de
slǎbiciune – sau chiar înfrângere – nu pare deloc promiţǎtoare. Cursul
normal al celor mai multe acţiuni ar fi acela de a-ţi aduna toate forţele.
Astfel,  chiar  de  la  începutul  celor  mai  multe  încercări  umane,
atitudinea e una opusă – de a-ţi impune voinţa şi punctul de vedere
asupra cuiva sau a ceva.

Structura Paşilor este cu totul diferită. Se începe cu noţiunea de
neputinţǎ. Nu este însă neputinţa învinsului. Nu existǎ înfrângere aici.
Drumul cǎtre succes începe în acest caz cu ideea cǎ nu putem face
nimic.

Cuvântul  “de  necontrolat”  e  unul  foarte  puternic.  Reprezintǎ
încercǎrile eşuate de a fi în vârf.

A „stǎpâni” înseamnǎ a controla, iar
imaginea  persoanei  care  îşi  controleazǎ  propriul  destin  este  exact
opusǎ  ideii  la  care  ne  referim  noi  aici.  Dumnezeu  deţine  controlul
universului, şi pe bunǎ dreptate. Cu toate astea, El a ales să-i permită
voinţei  umane  să-I  limiteze  controlul.  Chiar  şi  cea  mai  micǎ  fiinţǎ
umanǎ  poate  zǎdǎrnici  controlul  lui  Dumnezeu,  fără  să  facă  nimic,
doar gândindu-se la asta.

Aşa cum vom vedea, cea mai mare ofrandǎ
pe  care  i-o  putem  aduce  lui  Dumnezeu  este  de  a-I  preda  aceastǎ
putere, lǎsându-L astfel pe Dumnezeu sǎ fie din nou Dumnezeu. Dar
aici am sǎrit puţin la paşii care vor urma.

Acesta  este  un  element  important  în  schimbarea  modului  de  a
trăi  al  fiecărei  persoane.  Aşa  cum  ne  arată  toate  exemplele  din
diferitele  domenii  ale  vieţii,  aproape  fiecare  idee,  fiecare  proiect,
fiecare  problemǎ  poate  fi  privitǎ  într-o  varietate  de  moduri.  Cu  toate
astea, practica noastrǎ obişnuitǎ este de a aborda o anume problemǎ
în  acelaşi  fel,  din  nou  şi  din  nou,  chiar  şi  atunci  când  ştim  cǎ  nu
funcţioneazǎ prea bine.

Oportunitatea  oferită  de  Pasul  Unu  este  de  a  lǎsa  deoparte
modurile  cunoscute,  încercate  şi  (de  obicei)  eşuate  de  a  vedea
lucrurile  şi  de  a  adopta    o  atitudine  binevoitoare  de  a  încerca  ceva
complet diferit.

Dacǎ Primul Pas ar fi singurul, ar fi un dezastru. Dar atunci când
Primul  Pas  este  urmat  de  ceilalţi,  înseamnă  cǎ  acea  persoanǎ  are
bunǎvoinţa de a rupe ciclul comportamentului anterior – de a începe
un nou drum fără să aibă nici un fel de gânduri şi idei preconcepute în
legǎturǎ  cu  rezultatul.  Acest  lucru  este  ca  şi  cum  ai  spune  cǎ  acea  
persoanǎ  are  bunǎvoinţa  de  a  permite  evenimentelor  să-şi  urmeze
cursul  în  moduri  pe  care  el  /ea  le  vede  ca  neaşteptate  sau  chiar
nedorite.

•     A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ am încercat alte moduri care
nu au dat rezultate şi că în cele din urmă suntem pregǎtiţi sǎ
admitem acest lucru.

•     A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ suntem la capătul funiei şi cǎ
nu  putem  să  ne  rezolvǎm  problemele  prin  propriile  noastre
puteri.

•     A lucra Pasul Unu presupune  doar conştientizarea faptului cǎ
ceva  nu  e  în  regulǎ  cu  lumea  aşa  cum  o  cunoaştem  noi.
Acesta este singurul lucru cerut, deşi nu e singurul care poate
fi realizat.

•     A lucra Pasul Unu înseamnă sǎ acceptăm realitatea aşa cum
este, nu aşa cum ne-ar plăcea nouǎ sǎ fie. Multe pot fi spuse
despre felul în care ne creăm noi propria realitate – dar ce e
important  pentru  noi  aici  este  cǎ  acea  parte  pe  care  o
identificǎm  ca  ‚voinţă’  –  prăpastia  fără  fund  a    dorinţelor
noastre  –  nu  este  cea  pe  care  ne  bizuim  pentru  a  îndrepta
lucrurile.

Scopul Pasului Unu este ca individul sǎ se pregătească pentru a
ajunge la recunoaşterea faptului cǎ lumea pe care o înţelege el poate
să nu fie decât o imagine falsǎ, bazatǎ pe negare sau pe altǎ formǎ
de amăgire.

Paşii  evită  sǎ  încurajeze  vreo  formǎ  de  vinovăţie  –  un  alt  mod
prin   care   individul   denaturează   realitatea   momentului   prezent.
Vinovăţia  este  subiectul  care  va  fi  examinat  în  variate  forme  de-a
lungul  celor  Doisprezece  Paşi.  Oricum,  Pasul  Unu  nu  e  momentul
pentru „am făcut nişte greşeli teribile, iar acum plătesc pentru asta”.
Dimpotrivă,  a  fi  neputincios  şi  a  nu  mai  fi  stăpân  pe  viaţa  ta  este,
dincolo  de  orice  judecată,  iar  aceastǎ  lipsǎ  a  judecăţii  (mai  ales,  a
condamnării) reprezintă tonul tuturor Paşilor.

Este important sǎ vedem cât de puţin ni se cere la început.
Pasul  Unu  are  loc  ca  o  reacţie  atunci  când  atingem  fundul
sacului,  când  experimentǎm  acel  eveniment  care  ne  forţează  sǎ
aruncǎm  armele  şi  sǎ  renunţǎm  la  luptǎ.  Ironic,  renunţând  la  luptǎ,
suntem pregătiţi sǎ începem calea spre recuperare.

În acest moment este prematur sǎ înlocuim aceastǎ perspectivǎ
falsǎ  asupra  lumii  cu  alta.  Cam  pe  când  trebuie  să  se  răspundă  la
aceastǎ  întrebare,  persoana  va  avea  o  perspectivǎ  complet  diferitǎ
(iar într-un anumit sens, mai iluminatǎ) a ceea ce înseamnă, de fapt,
să ai o perspectivă asupra lumii.

Mulţi  oameni  îşi  apǎrǎ  propria  perspectivǎ  pentru  cǎ  le  conferă
un  sentiment  de  importanţă,  influenţǎ  sau  demnitate.  Acestea  sunt
lucrurile pe care le râvnim adesea cu toţii. Se întâmplă rareori – sau
niciodată – ca o persoană să fie dispusă sǎ renunţe la aceste surse
de siguranţǎ, pentru cǎ dacǎ facem asta trebuie sǎ înfruntǎm lumea
lipsiţi de apărare.

Primul  Pas  presupune  faptul  cǎ  acea  persoanǎ  este  cel  puţin
pregǎtitǎ  sǎ  se  gândească  la  faptul  că  renunţarea  la  influenţa
personală – de cele mai multe ori bazatǎ pe erori sau amăgire – este
posibilă.  În  acest  fel,  putem  spune  cǎ  este  un  pas  eliberator,  chiar
dacǎ  pare  şi  foarte  periculos.  Presupune  conştientizarea  faptului  cǎ
întreaga structurǎ internǎ a personalităţii umane trebuie  înlăturată şi
reconstruită  de  la  zero.  Orice  comportament  care  ne  izolează  de  
realitate va trebui lăsat deoparte.

Există o doză de adevăr în faptul că ne creăm realitatea, zi de zi.
Există,  de  asemenea,  şi  o  realitate  definită  în  exteriorul  experienţei
noastre,  realitate  cu  care  trebuie  să  ne  acomodăm  într-un  fel  sau
altul.  Undeva,  între  cele  două  perspective,  oarecum  contradictorii
există un nivel al vieţii şi înţelegerii care ne permite să fim liberi faţă
de amăgirile create de noi şi liberi faţă de iluziile care ne izolează de
restul lumii.

Pasul Unu are grijă să începem cu începutul, făcând faţă realităţii
pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este valabil în toate situaţiile, chiar şi
atunci  când  nu  ne  place  ceea  ce  vedem  şi  chiar  dacă  este  pentru
prima  dată  când  facem  acest  lucru.  Este  momentul  să    lăsăm  toate
armele jos  – cel puţin, în faţa lui Dumnezeu.

Alcoolicii şi alţi dependenţi nu se pricep prea bine  să privească
realitatea drept “în ochi”. Până la un anumit punct, acelaşi lucru poate
fi  valabil  pentru  întreaga  specie  umană.  Compromitem,    răsturnăm,  
colorăm şi împodobim realitatea cu tot felul de improvizaţii cu scopul
de  a  ne  face  viaţa  mai  confortabilă.  Uneori,  ne  îngăduim  distorsiuni
incredibile.

Tot ceea ce se cere în Pasul Unu – şi nici nu ni se pare atât de
dificil  decât  după  ce  te  gândeşti  mai  târziu  la  asta  –  e  o  oarecare
conştientizare că cel care face Pasul Unu este pregătit să privească
viaţa aşa cum este ea, nu aşa cum ar vrea el sau ea să fie. Opusul
bunăvoinţei  este  “negarea”  şi  ea  se  referă  la  orice  încercare  de  a
întoarce  şi  de  a  răsuci  realitatea  vieţii  sale  pentru  a  face  momentul
prezent cât mai confortabil.

Motivul  pentru  care  negarea  este  cel  mai  adesea  dăunătoare
este  pentru  că  ne  încurajează  să  jucăm  rolul  lui  Dumnezeu  în  viaţa
noastră.  Aşa  cum  vom  vedea,  acesta  este  chiar  miezul  înţelegerii
adicţiei şi a comportamentelor adictive, chiar dacă aici, în Pasul Unu,
acest  lucru  nu  este  foarte  evident.  E  important  să  fim  conştienţi  că,
dacă ne creăm propria realitate, suntem în pericolul de a  pierde cele
mai  bune  lucruri  care  ni  se  pot  întâmpla  pentru  că,  indiscutabil,
realitatea lui Dumnezeu este cu mult deasupra celei proprii.

Pe parcursul Paşilor, sentimentul: “Sunt Dumnezeu în viaţa mea”
este  treptat  înlocuit  cu  “Dumnezeu  este  Dumnezeu  în  viaţa  mea”.

Pentru   a   ajunge   la   transformare,   trebuie   să   începem   prin
recunoaşterea  faptului  că  noi  nu  ne  putem  conduce  propria  viaţă:
suntem neputincioşi în faţa vieţii, indiferent de cât de mult protestăm
în faţa acestei idei.

Folosind drogurile, adoptând comportamente ale
căror  prim  scop  este  de  a    schimba  modul  în  care  ne  simţim  (şi,
deseori,  de  a  înceta  să  simţim  în  totalitate),  începem  să  ne  creăm
propria    lume.    Asta  ne  pune  pe  locul  “pilotului”  şi  îi  “dă  liber”  lui
Dumnezeu.  Dumnezeu  îngăduie  acest  lucru  pentru  că  El  ne  dă
libertatea să facem asta. Oferindu-ne libertatea, El îşi asumă un risc.
Gândind  “la  rece”,  să  pretindem  că  “Vreau  să  fiu  Dumnezeu”
pare  destul  de  absurd,  dar  chiar  asta  se  întâmplă  atunci  când  ne
asumăm sarcina lui Dumnezeu de a crea realitatea şi de a o înlocui
cu propria realitate.

******

ÎNCETIŞOR, PE PARCURSUL PAŞILOR, negarea va fi înlocuită
cu  acceptarea.  Din  fericire,  în  acest  stadiu  timpuriu,  este  destul  de
simplu să accepţi că există mai multe forme de negare în viaţa cuiva
şi că lucrurile nu sunt ceea ce par; mai târziu, va fi destul de important
să  faci  ceva  în  legătură  cu  asta.  Credinţele  de  orice  fel  –  despre
propria persoană, despre propriile abilităţi şi despre slăbiciuni – toate
acestea trebuie examinate cu grijă, mai repede sau mai târziu. Pentru
moment, e necesar doar să ştim că vom avea destul de mult de lucru.

*****

SENTIMENTELE SUNT IMPORTANŢI FACTORI MOTIVATORI,
dar nu pot să ne spună ce să facem. Dacă ne domină acţiunile, avem
tendinţa de a intra în mari probleme. Frica, mânia, disperarea, gelozia
şi  mândria  sunt  toate  emoţii  care  joacă  un  rol  distructiv  în  viaţa
noastră,  dar  fără  ele  s-ar  putea  ca  niciodată  să  nu  fim  motivaţi  să
facem  vreo  schimbare  necesară  în  viaţa  noastră.  Soluţia  nu  e  să
încercăm  să  ne  reprimăm  emoţiile  (chiar  şi  pe  cele  negative).  Pe
parcursul celor Doisprezece Paşi, ne va fi limpede că putem integra
emoţiile în calea noastră spirituală.

Scopul Pasului Unu este de a-l ajuta pe alcoolic să treacă peste
dificila  sarcină  de  a  începe  ceva.  Starea  naturală  a  celor  mai  mulţi
alcoolici  este  starea  de  beţie,  întins  pe  podea,  uitând  de  toate.
Această  stare  este  întreruptă  (sau  poate  marcată)  de  perioade  de
angoasă şi tulburare, într-o lume care îl face pe alcoolic să  simtă că
nu   are   nimic   de   oferit,   dar   şi   că   este   total   neimportant.   El
contracarează  neputinţa  cu  ego-ul  său  care  se  extinde  până  la
punctul în care el, şi numai el, este cea mai mare putere din univers.

Pasul Unu pentru un creştin ortodox
Toată lumea, sau aproape toată lumea, are sentimentul că viaţa
nu   este   aşa   cum   ar   trebui   să   fie.   Cei   mai   mulţi   oameni
experimentează   sentimentul   acesta   ca   o   stare   generală   de
insatisfacţie  faţă  de  propria  viaţă  sau  faţă  de  societate  în  general.
Ceva  trebuie  îmbunătăţit.  Viaţa  nu  este  cinstită.  Specia  umană  (sau
doar anumite persoane) trebuie să se schimbe şi atunci totul va fi în
regulă.  O  altă  faţă  a  acestui  sentiment  e  că  ceva  trebuie  să  se
întâmple  înainte  ca  viaţa  adevărată  să  înceapă.  Foarte  des,  acest
sentiment este justificat cu “Trebuie să devin faimos ( sau chipeş, sau
slab, sau calificat, ….) şi atunci viaţa mea va fi reală” sau “atunci va
începe viaţa mea”.

O  eroare  spirituală  comună  este  a  crede  că  o  persoană  poate
deveni  mai  bună  oriunde,  dar  nu  aici,  şi  oricând,  dar  nu  acum.
Rugăciunea atribuită Fericitului Augustin, “Doamne, fă-mă bun, dar nu
încă”, este ceva ce aproape  oricine, din orice clasă a  societăţii,  a
luat în considerare la un moment dat în viaţa lui – poate chiar zilnic.

Cel mai important erou spiritual al Pasului Unu (dar şi al Paşilor
de  la  Doi  până  la  Cinci)  este  Fiul  Risipitor.  El  apare  într-o  poveste
spusă  de  Domnul  Nostru  ucenicilor  Săi  şi  citită  ca  una  dintre
Evanghelii   la   pregătirea   pentru   începutul   Postului   Mare.   Deşi
familiară,  ea  merită  să  fie  citită  şi  recitită  odată  ce  devine  familiară.
Primindu-şi moştenirea de la tatăl său (în timp ce tatăl trăia încă), fiul
rătăcitor a plecat şi a cheltuit-o pe toată. La final, a rămas fără nici un
ban, muritor de foame şi a fost forţat să se angajeze slugă la porci –
munca cea mai degradantă pentru un  evreu.

În timp ce stătea acolo, privind cum mâncau porcii, fiul rătăcitor
şi-a dat seama că şi-ar fi dorit să mănânce chiar şi mâncarea porcilor.
Acesta este momentul în care “s-a văzut pe sine” – şi-a dat seama de
realitatea situaţiei sale. În acel moment, el a făcut Pasul Unu.

Zaheu  vameşul  ne  arată  un  alt  exemplu,  într-o  altă  Evanghelie
citită  înainte  de  perioada  Postului.  Zaheu  a  dorit  să-l  vadă  pe  Iisus,
dar  i-a  fost  foarte  dificil  din  moment  ce  era  un  om  scund.  Deşi  era
oarecum ridicol pentru un om de vârsta şi statutul său, s-a decis să se
urce  într-un  pom  pentru  a-l  vedea  pe  Iisus.  Nu  a  rămas  în  spatele
mulţimii, prefăcându-se că poate să vadă peste capetele tuturor. S-a
căţărat în copac. În acel moment el a făcut Pasul Unu.

Pasul Unu e bogat în exemple din Evangheliile citite în perioada
Postului. Ultimul exemplu este probabil cel mai bun dintre toate: cel al
omului paralizat. Este bărbatul care a fost adus la Iisus de către alţi
patru  oameni.  Erau  atât  de  hotărâţi  să  aibă  succes  în  misiunea  lor,
încât au reuşit să-l urce pe om cu tot cu targă pe acoperişul casei în
care era Iisus; au făcut o gaură în acoperiş, suficient de mare ca să
poată   intra   omul   bolnav.   Nu   se   ştie   exact   cum   a   reacţionat
proprietarul casei la această faptă.

Însă omul paralizat este cel care ne interesează acum. El se lasă
dus. E posibil ca el să nu fi fost capabil de vreo alegere în această
chestiune. Dar, pentru că s-a lăsat dus, el a făcut Pasul Unu.

În toate trei cazurile, Evangheliile arată cum acţiunile acestor trei
oameni i-au adus faţă în faţă cu Dumnezeu – tatăl fiului rătăcitor din
prima  poveste  şi  Iisus  în  a  doua  şi  a  treia  poveste.  Tiparul  este
simplu: individul recunoaşte (Pasul Unu), face o mişcare în direcţia lui
Dumnezeu  (Pasul  Doi)  şi  în  această  întâlnire  cu  Dumnezeu  el  este
schimbat irevocabil (Pasul Trei).

*****

LOCUITORII DIN CÂTEVA ORAŞE din Galileea L-au respins pe
Iisus  şi  L-au  îndepărtat.  Evanghelia  ne  spune  că  ei  L-au  izgonit  nu
pentru că nu ştiau cine este El, ci pentru că Îl cunoşteau prea bine. Ei
credeau  că  ştiu  ce  fac.  Ei  erau  în  negare  că  Iisus  merită  să  fie
cunoscut şi că El este Fiul lui Dumnezeu. Credeau că ei sunt cei mai
buni, dar experienţele de mai târziu ale creştinilor indică faptul că nu
erau.  Pentru  a  se  schimba  ei  trebuiau  să  se  debaraseze  de  tot  ce
credeau că este adevărat, de tot ce era “corect”, de toate noţiunile lor
despre înţelepciune şi bunătate pentru a vedea lumea cu ochi limpezi,
şi pentru a-L vedea pe Iisus în ea. Acest lucru ar fi fost foarte dificil de
făcut, mai mult sau mai puţin imposibil, dacă nu ar fi fost început cu
sentimentul de neputinţă. Ei nu au făcut aşa. Ei au făcut ceea ce fac
în mod normal oamenii, adică au început cu propriul simţ al dreptăţii.
Ca şi specie, ne dorim mult mai mult să avem dreptate decât să fim
buni. Cu toate astea, Evangheliile nu ne cer să avem dreptate, ci să
fim buni. 

*******

CU ANI ÎN URMĂ, AM FOST TRIMIS SĂ TRĂIESC pe o insulă în
Marea  Egee.  Când  am  ajuns  nu  puteam  vorbi  greaca,  iar  şase  luni
mai  târziu  greaca  mea  era  fluentă.  Transformarea  s-a  produs  în
principal  pentru  că  nu  era  nimeni  pe  insulă  ca  să  vorbească  prea
multă engleză, astfel încât a trebuit să învăţ greaca dacă îmi doream
să comunic cu ei. În cele şase luni procesul a fost foarte dureros. A
fost  ca  şi  cum  aş  fi  avut  o  cădere  nervoasă,  căci  pentru  a  învăţa
greaca a trebuit să mă debarasez de tot ce însemna să mă bazez pe
limba mea maternă. Credinţa că

a) toată lumea vorbeşte şi gândeşte
în secret în engleză şi că

b) trebuie să gândesc în engleză pentru a
comunica,  trebuia  să  fie  înlăturată.  Odată  ce  m-am  debarasat  de
realitatea percepută, am fost liber să adopt greaca drept o limbă pe
care  să  o  folosesc.  Sentimentul  meu  de  neputinţă  m-a  condus,  de
fapt, la o abilitate mai puternică.

*******

ÎN PRIMUL PAS, individul este invitat să lase deoparte ceea ce
înseamnă,  la  urma  urmei,  noţiunea  naturală  de  autoconservare  în
favoarea   recunoaşterii   faptului   că   este   neputincios.   Trebuie   să
îndepărtăm  trenuleţul  cu  aburi  din  mintea  noastră  care  spune:  “eu
cred  că  pot,  cred  că  pot”,  în  favoarea    recunoaşterii  (mult  mai
folositoare  şi  adecvată)  că  noi,  de  fapt,  nu  avem  putere  să  ne
îmbunătăţim viaţa şi, cu cât încercăm mai mult acest lucru, cu atât ne
e  mai  rău.  Realitatea  –  care  nu  este  atât  de  dificilă  odată  ce  o
admitem  –  este  că  nu  avem  putere  asupra  oamenilor,  locurilor  şi
lucrurilor. Faptul că simţim că ar trebui să fim puternici nu este deloc
important.  Faptul  că  sistemul  nostru  educaţional  ne  încurajează  să
credem că de asta avem nevoie nu este nici el important. La şcoala
slujirii Domnului trebuie să începem de pe o poziţie de neputinţă şi, cu
cât ajungem pe această poziţie mai repede, cu atât mai bine.
Suntem puternici în ce priveşte luarea de decizii pentru noi înşine.

*****

ÎN  LUMEA  MODERNĂ,  suntem  în  mod  constant  invitaţi  să  ne
controlăm  pe  noi  înşine,  sănătatea,  trupurile,  destinele  şi  viitorul.
“Controlul” e unul dintre cuvintele preferate ale oamenilor care conduc
industria  publicităţii  pentru  că  ei  ştiu  că  acest  lucru  are  un  răsunet
mondial.  E  dificil  să  treacă  o  pauză  comercială  la  televizor  fără  să
auzi cuvântul control, uneori chiar de mai multe ori.

De  fapt,  noi  nu  controlăm  prea  multe;  doar  ne  comportăm  de
parcă am controla ceva. Calea Paşilor ne învaţă că numai Dumnezeu
deţine controlul. Mai mult, uneori vom şti ce anume este acest control,
alteori nu.

Nu încercăm aici să înlocuim controlul cu anarhia sau pasivitatea.
Ce  va  înlocui,  până  la  urmă,  această  falsă  noţiune  de  control  este
sentimentul  cooperării  reale  şi  funcţionale  între  individ  şi  voinţa  lui
Dumnezeu.

În  scrierile  Sfinţilor  Părinţi,  cuvântul  “de  necontrolat”  se  referă
aproape  întotdeauna  la  cai,  o  imagine  care  azi  e  străină  pentru  cei
mai  mulţi  dintre  noi.  Însă,  sensul  de  ‘neînfrânat’  nu  e  nefolositor  de
vreme ce merge în direcţia a ceea ce alcoolicul trebuie să simtă şi de
care trebuie să fie conştient, dacă e ca Pasul Unu să fie acel punct de
cotitură pe care îl doreşte atât de mult.

Pentru  creştinul  ortodox  poate  să  fie  corect  să  spunem  că  cea
mai presantă latură a Pasului Unu e reflectată nu atât de haotica lipsă
de control asupra vieţii (deşi există şi asta, chiar şi în vieţile sfinţilor),
ci  de  o  conştiinţă  profundă  şi  teribilă  a  cât  de  departe  e  individul  şi
viaţa  sa  de  Dumnezeu.

E  posibil  ca  o  dorinţă  arzătoare  pentru
Dumnezeu să fie asociată cu această stare de neputinţă, aşa cum se
întâmplă în stadiul “trezirii” din viaţa fiului rătăcitor, exact înainte de a
decide să se întoarcă la tatăl său.

Însă, există şi un pericol. Poate că
în  acest  stadiu  dorinţa  arzătoare  însăşi  se  bazează  pe  o  viziune
asupra  realităţii  care  aparţine  cuiva  nerecuperat  şi,  astfel,  acea
viziune e greşită. Asta a fost adevărat şi pentru fiul rătăcitor pentru că
viziunea  pe  care  şi-a  construit-o  pentru  el  însuşi  (de  ex.,  să  se
întoarcă  acasă  ca  şi  sclav  în  casa  tatălui  său)  venea  din  mintea  sa
bolnavă, nu din viziunea tatălui său.  

În  termeni  practici,  în  lucrarea  Pasului  Unu  e  important  să  ne
dăm seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi cât de disperată
e viaţa noastră în general; acest lucru e valabil mai ales atunci când
ne  comparăm  cu  bunătatea  lui  Dumnezeu.

Însă,  motivele  pentru
lucrarea  Pasului  (durerea,  viziunea,  lipsa,  sentimentul  de  disperare)
se  pot  baza  pe  o  viziune  greşită.  E  posibil  să  începem  Paşii  din
motive  complet  eronate,  dar  cât  timp  cineva  e  pregătit  să  accepte
asta  nu  există  riscul  prejudiciilor  pe  termen  lung.  Fiul  rătăcitor  nu  a
fost capabil să-şi vadă motivele într-o lumină suficient de clară decât
după  ce  s-a  întors  acasă  şi  tatăl  său  l-a  primit.  În  acest  punct,  ar  fi
putut să se întoarcă şi să-şi reexamineze motivele şi să vadă că sunt
greşite. Pe de altă parte, e posibil ca el să fi ajuns să-şi dea seama
că, până la urmă, motivele lui nu contau şi că ceea ce conta era faptul
că el făcuse primul pas către casă, şi nu de ce a făcut el acel pas.
Neputinţa e foarte neplăcută şi cu cât ne dăm seama că suntem
mai  neputincioşi,  cu  atât  ne  simţim  mai  rău.  Acesta  nu  e  un  Pas  în
care să ne simţim prea bine, căci scopul lui este acela de a înlătura
ideile  sau  ”resturile  de  idei”  cum  că  am  avea  vreo  putere  interioară
care să ne ajute sau să ne vindece. Când ajungem să scormonim la
fundul sacului şi să ne dăm seama că nu e nimic acolo, începem să
facem acest Pas. Trebuie să devenim ca nişte copii, total dependenţi.
Trebuie să găsim o lipsă de putere interioară. Trebuie să fim complet
dependenţi de forţe şi evenimente din afara controlului nostru. Noi nu
avem  nimic de  adăugat, nimic  de  oferit.  Pământul  de  sub  picioarele
noastre nu se ţine de puterea noastră. Pereţii din jurul nostru nu sunt
ţinuţi de puterea noastră. E ca atunci când aşteptăm să vină călăul,
stând  într-o  celulă  izolată.  Lipsiţi  de  prieteni,  fără  pile,  fără  servicii
care  ni  se  datorează,  fără  speranţă.

E  singurătate  şi,  pentru  că
suntem  total  vulnerabili,  suntem  complet  înfricoşaţi  –  frica  iese  prin
porii  noştri.  Asta  e  realitatea,  o  realitate  pe  care  încercăm  să  o
ascundem,  să  o  camuflăm.  Încercăm  să  ne  convingem:  Eu  nu  sunt
aşa. Dar nu-i adevărat. Nu există adâncime în care să nu ne putem
scufunda, nici mizerie pe care să nu fim pregătiţi să o încercăm.
Cea mai cumplită mahmureală din lume, mâna unui poliţist care
te arestează, un ultimatum pentru plata unei taxe sau dispreţul cuiva
pe care îl iubim pot să declanşeze asta. Poate să apară în plină forţă
sau poate să se furişeze. Poate să fie o teamă cunoscută, poate nu.
Dar  certitudinea  se  află  acolo,  adânc,  în  durere,  adânc  în  conştiinţa
noastră: ne-am scufundat cât am putut. Tot ce se mai poate întâmpla
e ca apa să se reverse şi să ne acopere, să ne ‘cureţe’ şi să cureţe
universul de nişte mizerabili ca noi. “Dar eu sunt vierme şi nu om” (Ps.
21, 6).

În fiecare zi a anului, cu excepţia Săptămânii Luminate, citim cei
Şase  Psalmi la  începutul  Utreniei,  principala  slujbă  de  dimineaţă  a
bisericii. Aceşti psalmi sunt oarecum surprinzători atunci când  îi citim
în  parohiile  noastre  pentru  că  doar  puţini  oameni  sunt  prezenţi  şi  ei
sunt  citiţi  de  obicei  dimineaţa  devreme.[Aceştia sunt Psalmii 3, 38, 63, 88, 103 şi 143, corespunzător numărării ebraice a
Psalmilor. ]  Atunci  când  sunt  citiţi  într-o
mănăstire,  la  trei  jumătate  sau  la  patru  dimineaţa,  cuvintele  acestor
psalmi sunt mai puternice. Cei ce studiază psihologia spun deseori că
ora patru dimineaţa e ora la care oamenii din lumea modernă au cel
mai  scăzut  nivel  emoţional  dintr-o  perioadă  de  douăzeci  şi  patru  de
ore. Deseori, la acea oră, corpurile noastre se revoltă, durerile de cap
şi  insomnia  sunt  mai  mult  decât  putem  suporta,  iar  digestia  e  un
vacarm. În aceste momente, auzim cuvintele:

“Dumnezeule,   Dumnezeul   meu,   pe   Tine   Te   caut   dis-de-
dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul
meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă.” (Psalm 62, 1-3)

şi

„Mulţi  îi  spun  sufletului  meu:  „Nu-i  este  mântuire  lui,  întru
Dumnezeul lui…”. (Psalm 3, 2)

Putem   simţi   tristeţe,   singurătate,   poate   şi   un   început   de
disperare.   Biserica   ne   spune   că,   deşi   aceste   sentimente   sunt
neplăcute,  ele  au  un  rol  autentic  în  experienţa  per  ansamblu  a
rugăciunii.  Uneori,  suntem  într-o  depresie  adâncă,  dar  asta  nu  ar
trebui  să  ne  oprească  să  ne  rugăm.  Rugăciunea  nu  e  rezervată
timpurilor bune… şi nici celor rele.

E la fel ca şi în Pasul Unu. E neplăcut şi poate ne va face să ne
simţim deprimaţi. Însă, ca şi aceşti şase psalmi, nu e ultimul cuvânt.
Utrenia,  până  la  urmă,  se  termină  cu  Doxologia  Mare.  La  fel,  mai
există încă unsprezece Paşi.

Este important sǎ facem diferenţa între un sentiment de profundǎ
insatisfacţie  faţǎ  de  viaţǎ  şi  anumite  gânduri  auto-distructive  de  urǎ
faţǎ de sine sau de autodispreţ. Nu avem libertatea de a urî nimic din
ce este creaţia lui Dumnezeu, inclusiv pe noi înşine.

Cu toate astea  existǎ un soi de autodispreţ care este, de fapt, chiar folositor – este
acel  autodispreţ  care  ne  îndeamnă  la  acţiune.  Acesta  este  singurul
rost pentru „a ajunge la fundul sacului”; dacă descoperindu-ţi durerea
rămâi acolo pentru eternitate, nimic benefic nu se întâmplă. Cu toate
astea,  dacǎ  detaliile  experienţei  sunt  suficient  de  severe  pentru  a
asigura  continuarea  Paşilor,  atunci  aceastǎ  experienţǎ  nu  este  doar
ceva ce va fi valorizat într-un final, ci şi ceva foarte necesar.

Acest articol a fost publicat în Alcoolismul. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s