Pregătirea apropiată tinerilor pentru primirea Tainei Căsătoriei

Din Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia Iubirii – Volumul II
De Pr. Prof. Ilie Moldovan
Alba Iulia – 1996

3. Pregătirea apropiată tinerilor pentru primirea Tainei Căsătoriei

a) Vocaţie şi pregătire. în Biserica Ortodoxă, pregătirea pentru primirea Tainei Căsătoriei face parte integrantă din pregătirea pentru dobândirea harului sfinţitor al căsătoriei, pentru cei care nu rămân celibatari, adică nu intră în monahism. Vocaţia pentru Căsătorie, ca şi chemarea la Preoţie, este un fapt providenţial, un act prin care Dumnezeu cheamă pe o anume persoană spre „slujirea preoţească” în căsătorie, îmbrăcând-o cu daruri specifice în virtutea cărora are putere de a-şi îndeplini cu sfinţenie misiunea47. Chemarea nu exclude pregătirea, ci dimpotrivă, o impune. Faţă în faţă cu fecioria, Căsătoria nu este de mai puţină cinste în ce priveşte slujirea preoţească, căci e o taină a împărăţiei cereşti. De aceea, cea mai bună pregătire pentru căsătorie devine şi cea mai de seamă formare sufletească în vederea hirotoniei. Am avut ocazia de să arătăm şi până acum felul în care căsătoria specific creştină, considerată ca taină divină, constă în transfigurarea iubirii reciproce dintre mire şi mireasă, iubirea naturală devenind o alianaţă eternă indisolubilă pe care moartea însăşi nu o poate distruge. Căsătoria este taina în care se realizează, cu anticipaţie, dobândirea bunurilor viitoare, ospăţul nupţial al Mielului (Apoc. XIX, 7-9) şi unirea pentru totdeauna a lui Hristos cu Biserica sa (Efes. V, 32). în unitatea firii comune, cele două persoane, mirele şi mireasa, nu sunt ca nişte părţi ale unui întreg, ci fiecare este un tot, care îşi găseşte împlinirea desăvârşirii sale în unirea cu Dumnezeu, în semnificaţia esenţială a căsătoriei, în finalitatea sa transcendentă, care e altceva decât satisfacerea trupească şi chiar decât prosperitatea socială, întrezărim legătura intimă dintre Căsătorie şi Preoţie. Căsătoria creştină presupune spirit de sacrificiu, responsabilitate familială, maturitatea deplină a sufletului şi trupului, cu alte cuvinte tocmai acele condiţii pe care le implică pregătirea pentru hirotonie.48

Pregătirea pentru Taina Căsătoriei constituie un capitol special de formare spirituală creştină. Din punct de vedere al firii omeneşti, lucrarea aceasta nu are ca scop nimicirea naturii, prin care înţelegem unitatea indestructibilă dintre suflet şi trup, ci scopul ei este eliberarea firii întregi de sub impulsurile păcatului şi dezvoltarea a tot ce este pozitiv, frumos, nobil, bun şi înalt în natura omenească. Spiritualitatea are ca ţintă desăvârşirea firii în Hristos; omul nu este mutilat, ci spiritualizat, este eliberat doar din robia păcatului şi ridicat pe planul unei vieţi superioare. Pregătirea spirituală este esenţial internă, fiind înainte de toate efort voluntar. Obiectivul ei, deşi priveşte omul în totalitatea lui psihologică, este întru totul lăuntric: instaurarea omului nou pe ruinele celui vechi, prin oţelirea puterilor voinţei care ne dau dominaţia supra vieţii şi asupra noastră înşine. în tinereţe ispitele cele mai puternice sunt pe tărâmul vieţii senzuale, iar puterea sfinţitoare ce se afirmă pe acest tărâm are cea mai mare înrâurire asupra voinţei. Creşterea în virtutea castităţii şi înlăturarea desfrâului, sub toate formele lui, nu se realizează de la sine, ci pretinde o luptă consecventă şi îndelungată. Morala nu s-ar contopi atât de des cu morala vieţii de căsătorie, dacă biruinţele şi înfrângerile de pe acest tărâm nu ar avea atâta însemnătate pentru toate faptele unui creştin 48b. Tânărul, ca oricine se lasă aici în voie, pierde foarte lesne simţământul mai delicat al cinstei şi iniţiativa personală în toate domeniile. Dimpotrivă, dacă biruie afirmarea de sine, aceasta are o noimă simbolică în viaţa viitorului sacerdot conjugal pentru toate celalate laturi ale formarii sale morale. „Castitatea este absolut obligatorie şi reprezintă cea mai bună * pregătire psihologică, pe lângă că este cea mai buna garanţie fizică pentru fidelitatea conjugală a vieţii de familie”49.

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, harul singur nu produce în sfinţi puterea de cunoaştere şi pătrundere a tainelor dumnezeieşti, ci numai în colaborarea strânsă cu facultăţile noastre de înţelegere50. Ar fi greşit să ne închipuim că harul singur, fără nici o contribuţie personală la primirea şi conlucrarea cu el, ar oferi unui slujitor al altarului puterea care îl îndreptăţeşte să-şi îndeplinească înfricoşătorul său oficiu. Cu atât mai puţin am putea crede că fără un element subiectiv fundamental, fără o participare personală, care să coopereze la deschiderea fiinţei celor doi miri spre primirea harului divin, s-ar putea realiza căsătoria ca taină într-un mod eficient. Purtător al harului ar putea fi şi cel inconştient, dar numai cel conşient e în măsură să se edifice pe sine în lucrarea divină transformatoare la care ia parte. Pregătirea predispune şi deschide potirul inimii spre lucrarea harului şi face din suflet un vas curat, receptiv şi prielnic pentru acţiunea divină. In cazul nostru, îndrumarea nu trebuie să fie prematură, iniţierea intelectuală nu trebuie lăsată la voia întâmplării, mai ales cea cu privire la cunoaşterea realităţilor erotice. Părinţii sunt cei dintâi care au datoria să lămurească copiilor, după venirea epocii pubertăţii, scopul căsătoriei51.

b)Factorii educativi în pregătifea apropiată pentru căsătorie. Dacă, prin naştere de prunci, părinţii iau parte la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin educaţie aceiaşi părinţi iau parte la pedagogia divină, în acelaşi timp maternă şi paternă. Pe de-o parte, paternitatea divină, cea la care se referă Sfântul Apostol Pavel, constituie originea şi modelul oricărei paternităţi şi maternităţi în cosmos, prin care se plăsmuieşte etnicul şi se pun bazele oricărei educaţii (cf.Ef.III, 14-15), pe de altă parte, prin învierea Mântuitorului, această educaţie intră în dimensiunea mântuitoare a pedagogiei divine. Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor, având o competenţă fundamentală în acest domeniu şi ţinând seama că într-un fel pregătirea pentru căsătorie se face încă din copilărie. La vremea consacrată, însă, acestei pregătiri, părinţii îşi împart misiunea educativă cu alte persoane şi alte instituţii, ale Bisericii şi ale comunităţii etnice şi ecumenice, în nici un caz străine de idealurile vieţii creştine, tradiţionale, urmărindu-se o dreaptă observare şi aplicare a principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui principiu, ajutorul pe care îl primesc părinţii în vederea educaţiei prenupţiale se face numai cu respectarea limitelor intrinsece şi de netrecut indicate de suveranitatea drepturilor lor la informare şi formare pe acest tărâm pedagogic.

Satul românesc, cu tradiţiile şi datinile sale de sărbători, a constituit un mediu deodebit de favorabil pentru o educaţie corespunzătoare iubirii sponsale. Pedagogia divină din viaţa satului s-a identificat cu aşa-zisa lege românească. Această lege este concrescută cu însăşi fiinţa neamului. Legea priveşte acele rânduieli de viaţă pe care oamenii pământului le respectă în comportamentul lor, în aşa fel încât ei devin, prin manifestarea lor în afară, ceea ce sunt de fapt în esenţa lor. Aşadar, pentru aceşti oameni, legea neamului este de nedespărţit nu numai de conştiinţa lor, ci şi de fiinţa lor. Prin lege, îşi spun cuvântul strămoşii. Ei sunt un important factor educativ, fiind nu simpli delegaţi ai părinţilor, ci chiar părinţii părinţilor. Prin ei iubirea sponsală nu este modelată doar în cadrul familiei
umane restrânse, ci a familiei mai mari a neamului. Toate datinile satului aveau în vedere confreriile de tineri, de juni şi de fecioare, care aveau, la rândul lor, drept scop al constituirii acestor confreri pregătirea pentru căsătorie.

Datinile de Crăciun, mai mult decât alte ocazii, erau consacrate în special manifestărilor prenupţiale. Colindele strămoşeşti, din categoria celor mai arhaice, descoperă o lume de eroi tineri, feţi frumoşi şi fete de crai, ce trăiesc în culmea fericirii, nu doar că li s-a deschis perspectiva unui viitor luminos, garantat ca atare de Naşterea Domnului, ci mai ales pentru că au ajuns să guste, în duhul sărbătorii, fericirea adusă în lume de Hristos, sesizând astfel modelul divin al neamului, model pe care ei urmează să-1 întrupeze în existenţă. In colinda pentru juni şi lioare, castitatea ca esenţă a iubirii sponsale nu apare numai ca virtutea virtuţiilor, ci ca virtutea legii româneşti însăşi. Factori de educaţie, şi de data aceasta, sunt mai ales părinţii:preoţii, strămoşii şi părinţii propriu-zişi. Nu putem omite a semnala faptul că pătrunderea pornografiei, în zilele noastre, până în cele mai intime colţuri ale căminului familial, pe calea undelor inductoare, a schimbat condiţiile de educaţie prenupţială. Educaţia însăşi e pusă sub semnul întrebării. împreună cu alte tare ale vieţii contemporane, pornofilia surpă pedagogia divină din familie şi din viaţa neamului.

La împlinirea datoriei privind pregătirea tinerilor pentru căsătorie sunt chemaţi toţi dascălii neamului, din învăţământului şcolar, liceal, seminarial şi universitar, în fruntea tuturor aflându-se de fapt preoţii. Desigur, pentru a veni în sprijinul solicitat de iubirea inspiratoare şi creatoare a părinţilor. Se înţelege că părinţii nu sunt în stare,în condiţiile vremii noi, să răspundă singuri tuturor exigenţelor fenomenului educativ în ansamblul său. Subsidiaritatea acestora ar completa astfel iubirea paternă şi maternă. Ca înlocuitori ai părinţilor, având obligaţia de a pregăti pe candidaţii la căsătorie, şi chiar la preoţie, printr-o viaţă preconjugală curată, aceşti dascăli, prin activitatea lor educativă, atestă caracterul fun-damental al misiunii ce le revine şi dovedesc că ei nu acţionează decât în numele părinţilor. In calitate de dascăli ai neamului, însă, ei nu au doar consimţământul părinţilor, în rândul cărora se numără şi strămoşii, ci chiar confirmarea acestora, vii şi morţi(morţii-vii), pentru că au fost şi sunt însărcinaţi de ei. In antiteză cu această misiune, ca o contrafacere a ei, în zilele noastre , în şcoli de toate gradele, în instituţii şi întreprinderi” particulare, se înfiripă cabinete de planificarea familiei, adevărate oficine ale morţii, a căror finalitate contraceptivă şi contragestivă constituie baza unei noi educaţii prin care se urmăreşte desfiinţarea pedagogiei divine tradiţionale. Părăsiţi adesea de părinţi şi de dascăli, tinerii de azi sunt chemaţi, în vederea salvării lor, să-şi ia destinul, printr-o autoeducaţie prenupţială, nu însă în afară de Biserică, în proprile lor mâini.

c) Principiile pregătirii tinerilor pentru căsătorie. Educaţia tinerilor pentru căsătorie e lucrarea pe care o săvârşesc „părinţii”, comunicându-le „fiilor” lor darurile ce le-au fost încredinţate de către Sfântul Duh, cu intenţia ca acestea să se folosească de ele în vederea inaugurării unei noi împărăţii a lui Dumnezeu pe pământ: ecclesia domestica. In calitate de „părinte”, Sfântul Apostol Pavel le spune credincioşilor din Corint:”^ v-am născut pe voi prin Evanghelie în lisus Hristos” (ICor.IV,15). Asemenea Sfântului Apostol, educatorul este persoana care „dă naştere” unei vieţi noi, pe un tărâm al pedagogiei divine, patronat de Hristos şi de Duhul Sfânt. De această educaţie atârnă două mari adevăruri. Unul se referă la faptul că tinerii sunt chemaţi să trăiască, în adevăr şi în iubire, principiile vieţii celei noi, iar alt adevăr priveşte modul în care se trăiesc aceste principii, nu urmărindu-se o desăvârşire a a vieţii personale, de sine şi pentru sine, ci trăirea şi desăvârşirea acestei vieţi în vederea fericirii celuilat.

Acest lucru este valabil pentru cel care educă, precum şi pentru cel educat. Pentru amândoi se impune condiţia paulină: noua naştere să aibă loc „prin Evanghelie în lisus Hristos”.la situaţia gravă a zilelor noastre, de generalizare în societate a pornografiei, tânărul îşi poate face uneori şi propria lui educaţie, integrându-se în ritmul liturgic al vieţii bisericeşti. In cazul acesta, numai preotul i-a mai rămas „părinte”. Am amintit de „autoeducaţie”doar cu scopul ca tânărul să ia aminte personal la principiile educaţiei, pe care le redăm în continuare, privind cu toată seriozitatea drumul pe care îl are de parcurs până în pragul căsătoriei. Normele de faţă, departe de a fi nişte reţete, sunt schiţa unui itinerarul, la îndemâna „părinţilor şi „fiilor”, redată sub forma unei expuneri sinoptice.Norme sau principii, acestea sunt următoarele:

–    Necesitatea de a uni principiile vieţii morale cu simţirea inimii câştigate de Hristos, lucrare menită să pună bazele unei conştiinţe religioase despre căsătorie. Nesimţirea inimii împietrite e semnul morţii duhovniceşti, care face ca orice disciplină să-şi piardă valoarea şi eficienţa. Inima este centrul fiinţei omeneşti, rădăcina facultăţilor active, ale intelectului şi voinţei, punctul de unde provine şi unde se întoarce toată viaţa duhovnicească. în inimă sunt ascunse visteriile harului, dar tot acolo se găsesc cuprinse şi toate patimile. Pe de altă parte, mintea este cea mai înaltă latură a firii omeneşti, facultatea prin care omul tinde spre Dunezeu. Fiind cea mai personală parte a omului, principiul conştiinţei şi al libertăţii sale, se poate spune ca ea este sediul persoanei. Prin unirea minţii cu inima pătrunde în credincios duhul care înlătură orice fărădelege. Fără inimă, duhul este neputincios, viaţa creştină rămâne un ideal; fără duh (minte), inima rămâne oarbă, lipsită de direcţie. Necesitatea cultivării intense a interiorităţii reiese de la sine. Dobândirea dragostei desăvârşite, care este una cu deplintatea harului, trebuie să fie precedată de curăţie, de schimbarea voinţei şi în general de slobozirea de patimi. Toate acestea fiind lucruri de ordin general, să vedem şi alte laturi particulare ale pregătirii pentru căsătorie52.

–    Necesitatea unei vieţi active, în care trupul însuşi, cu toate simţurile lui, să funcţioneze normal sub conducerea spiritului. Activitatea fizică e de mare însemnătate. „O viaţă sănătoasă de mişcare şi de activitate musculară, precum şi igiena de mâncare şi îmbrăcăminte, e de mare folos unui regim de castitate, după cum o viaţă de trândăvie, petrecută în visări şi lecturi erotice sau excese de mâncare şi băutură, nu-i poate decât strica”53. E vorba de asigurarea unor puternice mişcări prin gimnastică, sport, plimbări şi excursii. E de observat şi faptul că toate acestea nu sunt decât un substitut al muncii ţăranului de pe ogoare şi de la câmp, din pădure şi de pe plaiuri.Trebuie, de asemenea, să avem în vedere şi aceea că orice exagerare în această privinţă aduce cele trupeşti pe planul întâi al gândirii şi al vieţii, iar din acest fapt imboldurile firii căzute sorb un nou curaj şi o nouă semeţie. Foarte important, pe lângă sportul activ cu măsură, (pentru că nu e vorba de cel pasiv), este lucrul manual în câmp, casă sau grădină. De aceea, e bine să observăm că din lumea spirituală vin impulsurile cele mai favorabile sănătăţii, curajului şi răbdării fizice. Numai în armonie cu dezvoltarea sufletului, cultură fizică şi asceza externă au o valoare pentru viaţa morală. „Nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea dasăvârşitei neprihăniri şi adevăratei curăţenii, de nu se adaugă şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a scripturilor şi osteneala în lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului”54. „Postul nu ni s-a rânduit de fapt numai spre chinuirea trupului, ci şi spre trezia minţii, ca nu cumva, întemeindu-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzască de gânduri”55.

–    Necesitatea informării şi formării intelectuale. Ideile au o mare însenătate asupra felului nostru de a vedea şi de a preţui lucrurile, asupra întregului nostru mod de a fi şi de a trăi. Pentru a cunoaşte valoarea castităţii, care nu e numai abstinenţă de la anumite acte externe, ci o încadrare în planul providenţial al unui act divin şi al unui ideal de viaţă, trebuie să avem în vedere exemple concrete, care constituie raţionamentele cele mai convingătoare. Citirile bune din vieţile sfinţilor sunt de un real folos. A îmbina numaidecât citirea cu fapta nu trebuie să rămân un simplu îndemn. Orice cunoştinţă trebuie să însemne şi o mică biruinţă în sine. Fără atari fapte, intelectul se obişnuieşte să plutească sfios pe deasupra vieţii, în loc să pătrundă cu energie şi să o domine56.

–    Necesitatea înlăturării atenţiei. O anumită asceză indirectă trebuie să aibă precădere faţă de înrâurirea cu ţintă directă. E o mare greşală de tactică să se pună pe primul plan al sufletului lupta directă pentru înfrânare, pentru apărarea nemijlocită faţă de ispita senzuală, înlăturarea atenţiei, iar nu concetrarea ei asupra păcatului ce urmează a fi dezarmat, trebuie să constituie un principiu fundamental. Prin natura lor, „instinctele” sunt destul de „conştiente” şi ar fi o aberaţie ca acestea să fie proiectate prin însuşi actul educativ în centrul preocupărilor viitorului mire şi sacerdot. Odată ce atenţia se trezeşte asupra acestui subiect, imaginaţia lucrează, curiozitatea şi dorinţa se aprind, iar raţiunea nu li se mai poate împotrivi. Intelectul nu e singurul care profită în cazul informaţiilor pe care le primesc tinerii. Bunăoară, mai este şi curiozitatea care lucrează asupra voinţei, mai repede chiar decât inteligenţa 57.

– Necesitatea disciplinarii imaginaţiei. Imaginile care hrănesc închipuirea au o adâncă înrâurire asupra faptelor şi a statorniciei în credinţă a celui ce se pregăteşte pentru căsătorie. Dacă sufletul lui nu este fericit, apărat şi ocupat cu imagini şi gânduri înalte, ajunge să dea un răsunet sporit oricărei iluzii ce izvorăşte din tendinţe şi apucături nesăbuite. în schimb, dacă şi-a apărat imaginaţia, oprind aţâţările fantastice să inunde în viaţa sufletului său, nu va cădea pradă acelei suprasensibilităţi ce iese la iveală în ţinuta celui care dă de gol o tristă dezbinare între voinţă şi faptă58. Sensibilitatea dezordonată a acestuia din urmă e trezită de tot felul de imagini pe care le ruleză spectacolul vieţii văzute sau numai părute, după cum e întreţinută şi de o literatură de îndoielnică valoare, dar mai ales de produsele pornografice ale mass-mediei. „Cine vrea să progreseze cu adevărat şi încă nu e sigur de puterea lui, trebuie să lucreze nu numai la sporirea puterii lăuntrice, ci să împuţineze şi să îndepărteze aţâţările din afară”59.

Un mijloc eficace de a orienta imaginaţia într-un sens pozitiv îl aduce, în viaţa tânărului credincios, contemplarea icoanelor religioase. Această contemplare naşte o comunicare, un dialog ontologic între Hristos, înfăţişat în icoană, şi credincios. Când icoana reprezintă un sfânt, dialogul cultic, trăit de credincios în faţa icoanei nu se schimbă, deoarece sfântul reprezentat este şi el un mădular al lui Hristos. Icoana e, atât pentru cugetul, cât şi pentru mintea celui care o priveşte , o scară spre cele cereşti, o punte aruncată între viaţa pământească şi cea de dincolo, o punte ce ne ajută să creştem spre asemănarea modelului ce-1 avem în faţă60. Se înţelege astfel, ce însemnătate are icoana atât pentru purificarea imaginaţiei, cât şi pentru crearea acelor simţăminte prin care persoana iubită este proiectată într-o lumină ideală.

– Necesitaea unei educaţii se sus în jos. Pentru câştigarea castităţii, nu trebuie să avem în vedere o instrucţie care pleacă de jos, ci una care îşi ia punctul de plecare de sus. Cateheţii perioadei apostolice şi patristice dădeau sufletului o hrană tainică, îi vorbeau despre destinul său înalt, îl conduceau spre o lume superioară, eliberând astfel viaţa simţuală de greutatea reflexiunii vădit conştiente, precum şi sufletul de presiunea procupărilor senzuale. Credinţa este aceea care apără sufletul de primejdiile ce pot surveni din lumea de jos. Momentul decisiv în stârnirea unei reflexiuni întinate este însăşi” alunecarea raţiunii din poziţia ei firească, atrasă de apariţia unei pofte trezite în conştiinţă61. Păcatul începe de fiecare dată prin căderea raţiunii din adevăr. Rolul ei devine, în stare de cădere, asemenea unei lămpi ascunse purtate de hoţi, ce nu luminează decât dorinţa prin care tind să se satisfacă. Credinţa are menirea de a readuce raţiunea pe poziţiile ei de rezistenţă. Ea nu este numai un anumit punct de vedere, ci şi un act de voinţă, după cum e şi un ajutor moral prin care tânărului i se împărtăşeşte o certitudine religioasă. Singura voinţă cu adevărat rodnică este aceea care izvorăşte din har. „Cine n-a purtat jugul lui Dumnezeu”, acela poartă, conştient sau inconştient, jugul lumii de jos”62.

–    Necesitatea unei pregătiri complete. O bună pregătire a candidaţilor, tineri şi tinere, pentru Taina Cununiei constă din educaţia completă a caracterului, iar o bună instrucţie este aceea care pune în lumină forţa inepuizabilă de care dispune spiritul pentru a se face stăpân pe dorinţele şi dispoziţiile trupeşti. Amândouă încep cu săvârşirea unor lucruri simple şi uşoare, pentru ca din bucuria izbânzilor dobândite, viitorul soţ şi viitoare soţie să deprindă puteri pentru altele şi mai mari. O atenţie deosebită trebuie acordată exerciţi ilor preventive de emancipare şi antrenare spirituală63. Există şi o „propedeutică”spirituală, constând dintr-o luptă conştientă şi hotărâtă împotriva a tot ce ne poate lua libertatea interioară: pasiuni, instincte, moliciune, limbuţie sau încă boli, desgust, melancolie, lene, laşitate etc. Specialiştii în patologie (Freud şi discipolii sai) se pare că sunt lipsiţi de o cultură psihologică şi pedagogică generală64. Ei se opresc la amănunt, fără să considere viaţa întregă a sufletului. Grija religioasă de suflet lucrează asupra subconştientului într-un mod mai sigur şi mai puţin periculos65.

–    Necesitatea luptei împotriva mimetismului vârstei. Lumea creştină are nevoie, înainte de toate, de credincioşi în care principiile eterne ale Adevărului şi ale Dreptăţii să fie înrădăcinate. Sufletul care nu este mişcat de Adevăr este lipsit de har. Se întâmplă uneori tinerilor că le este ruşine să-şi mărturiseasacă unii altora sentimentele lor cele mai bune, făcând paradă de o mulţime de sentimente josnice pe care nu le au. E mimetismul vârstei, tendinţa naturală de a lua culoarea morală a mediului înconjurător. S-a spus adesea că cel mai bun mod de a te apăra este să ataci66.

Acest lucru este adevărat şi când e vorba să ne apărăm împotriva influenţelor rele ale unui anumit mediu. Să stimulăm pe viitorii miri să răspândească principii bărbăteşti, în loc să se lase câştigaţi de corupţie şi erezii morale. Să-i convingem că menirea lor este să arate ce schimbări aducătoare de belşug poate aduna într-un mediu stricat o voinţă hotărâtă la bine. Să le trezim dorinţa de a se identifica cu cavalerii Graalului67. îmbrăcarea platoşei şi încingerea săbii sunt exigenţe care privesc deopotrivă Taina Căsătoriei şi Taina Preoţiei. Numai hotărârea neclintită şi iubirea cuceritoare pot aduce izbânda într-o lume morală care, neputincioasă să-şi apere crezul şi idealul, le împing pe amândouă în sânul mediocrităţii. Astăzi nu mai suntem triumfalişti. Avem curajul să ne privim în faţă.

d) Problema pregătirii pentru căsătorie a candidaţilor la preoţie. Biserica romano-catolică nu e procupată de acest subiect al căsătoriei preoţilor, de vreme ce nu sunt admişi în cler decât celibatarii. Cărţile Noului Testament ne arată însă că cei mai mulţi dintre Apostoli au fost căsătoriţi şi, prin urmare, Taina Căsătoriei nu poate fi incompatibilă cu slujirea preoţească. „Se cuvine însă episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, cuminte, cuvincios, primitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii… bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăvoinţa” (I Tim. III, 2-4). Aceste criterii pauline de selecţionare a candidaţilor la hirotonie nu au prezentat, pentru exegeţi, nici o dificultate la interpretare, în afară de condiţia ca cel ales pentru altar să fie „bărbat al unei femei”. Cea mai temeinică interpretare însă ne face să înţelegem: o singură dată căsătoriţi68. Această interpretare corespunde întru totul concepţiei pauline despre căsătorie, precum şi spiritului în care marele Apostol al lui Hristos înţelege să se facă. selecţionarea candidaţilor la hirotonia întru preot şi diacon”69.

Ne-am fi aşteptat, poate, ca autorul exaltării stării de feciorie, Sfântul Pavel, să se situeze în rezolvarea acestei probleme pe punctul de vedere al idealului monahal, pretinzând sau cel puţin recomandând să rămână necăsătorit, cel ce aspiră la hirotonie. Dar nu a făcut acest lucru; nu din considerentul că la vremea aceea trebuie să fi fost destul de redus numărul bărbaţilor creştini necăsătoriţi, dar capabili să îndeplinească celelalte condiţii de intrare în cler. Alte motive, superioare, de ordin doctrinar şi tainic, trebuie să fi fost avute în vedere la selecţia clerului. Exigenţele Sfântului Apostol Pavel se referă, mai presus de orice, la unicitatea absolută a căsătoriei candidatului la preoţie. Biserica nu recunoaşte importanţa sacramentală în plenitudinea sa decât unei singure căsătorii70. De aceea preoţii trebuie să practice ei înseşi învăţătura pe care se cuvine să o predice şi altora. în creştinism relaţiile dintre soţi, nu mai sunt simple legături trupeşti, ci un mod concret de a realiza în viaţa personală a celor doi imaginea unirii dintre Hristos şi Biserică.

Căsătoria este adusă astfel în cea mai intimă apropiere de preoţie. E firesc, aşadar, să se pretindă candidaţilor la preoţie o educaţie deosebită, pregătirea pentru căsătorie făcând, în acelaşi timp, totuşi, una cu pregătirea pentru preoţie.

Lipsa de interes a teologiei romano-catolice pentru căsătorie ca taină o face să rămână, şi în zilele noastre, la ideea obligativităţii celibatului, impus tuturor membrilor clerului. Exegeţii sunt însă împărţiţi în două, ca şi teologii din domeniul moralei catolice, de altfel. După unii: „Celibatul este o lege bisericească, care îşi are fundamentarea principală în Noul Testament ( Mt. XIX, 12 ; I Cor. VII, Ap. XIV, 4 ). După alţii însă: „La Pavel… ca şi în Evanghelie… nici o vorbă de celibat obligatoriu”71. Adevărul este însă că, în temeiul învăţăturii pauline, preoţii şi diaconii e bine să fie căsătoriţi, nu numai pentru a nu da loc la suspiciuni în ce priveşte corectitudinea vieţii lor particulare, dar şi pentru faptul că familia constituie proba superioară a celui ce râvneşte să chiverniseasacă Biserica (casa) lui Dumnezeu (I Tim. II, 5). însă, mai presus de toate, rămâne faptul că Biserica vede în căsătorie o taină.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s