Căsătoria nefericită şi disoluţia ei – divorţul

adevar0001

Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia iubirii – Volumul 2

de Pr.Prof. Ilie Moldovan

Alba Iulia 1996

2. Căsătoria nefericită şi disoluţia ei (divorţul)

a) Diminuarea sfinţeniei şi a iubirii în căsătorie, cauza apariţiei nefericirii dintre soţi.

Sfinţenia e una din finalităţile căsătoriei creştine.

Virtuţile ce cresc în răsadniţa căsătoriei sunt consecinţele sigure ale sfinţeniei şi ale frumuseţii spirituale.

Taina Nunţii mai ales e îngemănarea dintre aceste două.

Împreunarea lor ne dezvăluie în ce constă fericirea în căsătorie, a cărei temelie este iubirea.

Iubirea cere ca frumuseţea să lumineze în tot timpul vieţii şi să susţină în inimile celor doi soţi aspiraţia de a descoperi în ei şi prin ei darurile împărăţiei lui Dumnezeu.

O antinomie însă stăruie la confluenţa dintre iubire şi frumuseţe. Numai frumuseţea spirituală se cuvine a fi iubită, căci numai ea este manifestarea sensibilă a Sfântului Duh, scopul vieţii fiind tocmai dobândirea Acestuia.

Dar frumuseţea cerească poate fi umbrită şi întunecată de cea pământească, iar soţii pot astfel uita de destinul lor veşnic.

În acesta situaţie, adevărul divin se degradează şi poate să dispară31. Având frumuseţea spirituală în centrul vieţii sale, căsătoria ereştină nu poate da naştere decât la roade fericite. Ea va satisface deopotrivă năzuinţele sfinte ale celor doi soţi, ca şi trebuinţele tot atât de sfinte ale copiilor lor.

Vor fi lipsiţi, însă, de aceste roade când sfinţenia se va pierde, iar dragostea dintre ei va uita de calea frumuseţii spirituale.

E un fapt de constatare curentă că sunt multe căsătorii nefericite.

Vorbind în termeni accesibili înţelegerii comune, ele au drept cauză principală uitarea, la unul sau la altul dintre soţi, dacă nu la amândoi, a obligaţiilor lor sfinte, uitare ce se traduce adesea prin nesocotirea devotamentului, fidelităţii, bunăvoinţei, înţelegerii şi a respectului reciproc.

După cum se ştie, absenţa iubirii adevărate are efecte lamentabile în viaţa conjugală, care pot duce până la disoluţia căsătoriei însăşi.

Ar fi o eroare să credem că virtuţi de felul celor amintite în capitolele anterioare, necesare vieţii comune, nu ar comporta nici o profunzime şi nu ar fi legate fiinţial de căsătorie, refuzându-li-se în mod superficial un sens spiritual. Acest sens nu rezidă doar în faptul că iubirea este înserată, sub diverse forme, între nenumăratele lucruri ale vieţii zilnice, pe care le transfigurează, ci tot atât de mult în faptul că vatra în jurul căreia se află cei doi soţi devine un altar de jertfă, prin care ei îşi unesc sufletele în încercări şi suferinţe comune, mai ales cele legate de naşterea şi creşterea copiilor.

Altarul vieţii conjugale trezeşte în soţi vocaţia unei vieţi duhovniceşti.

Dragostea, însă, mai ales la începutul căsătoriei, împotriva aparenţelor chiar, rămâne între soţi fragilă.

Dacă soţii nu iau bine seama, absorbiţi de însăşi nevoile vieţii căsătoriale, vor fi incapabili să accepte sacrificiile cerute de traiul în comun. Ei vor lăsa să crească şi să se dezvolte capriciile lor individuale şi va veni o zi când aceste capricii vor ucide dragostea32.

La capricii se adaugă vrivolităţile. Dacă soţii ştiu de obligaţiile ce revin iubirii curate, ei vor evita tentaţiile, neînţelegerile, vor căuta să potolească disensiunile şi, astfel, se vor exercita mutual în blândeţe şi iertare.

În măsura dezvoltării unei vieţi spirituale, în căminul conjugal sporeşte şi intimitatea dintre cei doi soţi.

Iubirea autentică prevalează asupra oricăror conflicte şi rezolvă, în modul cel mai fericit, multe din problemele relaţiilor dintre ei.

Lipsa acestei iubiri, dimpotrivă, îi face pe fiecare dintre ei să meargă până la capătul resentimentului şi nemulţumirilor lor.

Dimpotrivă, aspiraţia spre frumuseţe şi curăţie obligă pe cei ce se iubesc să lucreze asupra lor înşişi, să substitue prezenţa resentimentelor cu efortul de a se smulge din lanţurile realităţii pământeşti33.

„Făpturile sunt întemeiate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu, ca pe o punte de diamant, dedesubtul adâncului infinităţii lui Dumnezeu, deasupra adâncului propriului neant” spune Filaret al Moscovei. Dintr-un elan infinit şi veşnic de iubire dumnezeiască au putut să apară şi alte existenţe, alături de Dumnezeu şi în dependeţă de Dumnezeu.

Omul a fost creat să servească doar proslăvirii Celui Preaînalt. Din această cauză, făpturii i s-a încredinţat iubirea ca supremă valoare. Iubirea nu este posibilă decât între două persoane, între două subiecte.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică faptul că dragostea, când uneşte soţii în comuniunea veşnică, „nu are principiul ei în natură, ci în Dumnezeu, după cum nici Iisus Hristos, unindu-se cu mireasa Sa, Biserica, nu a fost mai puţin unit cu Tatăl”34.

Astfel, Dumnezeu se face şi garantul libertăţii făpturii sale. Ajutorul acesta nu-i revine omului din afară, ci din interior, din vistieriile inimii sale. El se adresează libertăţii spiritului său ca o invitaţie la fericire, dar şi ca o chemare la dăruire. Devotamentul lui este viu în măsura în care îşi păstrează credinţa în Cel care îl susţine.

Pierderea credinţei duce la alterarea devotamentului şi chiar la pierderea lui35.

b) Divorţul definit drept cădere din har.

Problema divorţului dintre soţi nu a constituit la noi, până în prezent, o preocupare specială de teologie morală, fiind mai mult un subiect de drept bisericesc. Nedesfacerea căsătoriei, privită dintr-o perspectivă care exclude un caracter strict utilitar, atârnând de legea iubirii, nu e un simplu precept evanghelic, pe care Biserica să-1 transforme într-o normă juridică, ci un principiu care depăşeşte formalismul legii, pentru a pătrunde în zona împărăţiei lui Dumnezeu.

După cum se ştie, singura excepţie admisă în Evanghelie pentru desfacerea căsătoriei este „păcatul adulterului”.

Prin urmare, adulterul este menţionat ca o dovadă a faptului că nu a fost realizată căsătoria, că legea împărăţiei lui Dumnezeu nu a fost împlinită.

Dragostea şi adulterul se exclud reciproc, de aceea şi Taina Căsătoriei e incompatibilă cu infidelitatea conjugală36.

Temeiul iubirii este credinţa37. Biserica nu „dezleagă” căsătoria, de vreme ce comuniunea în iubire nici nu există, fie că nu a avut niciodată loc, fie că nu mai are loc. Biserica constată căderea din har a unor soţi ce s-au căsătorit.

Adulterul distruge esenţa tainică a căsătoriei, el devine semnul evident al faptului că din căsătorie a dispărut iubirea, că viaţa conjugală şi-a piedut sfinţenia.

Întrucât iubirea dintre soţi este materia Tainei Căsătoriei, într-o novelă a împăratului Justinian se afirmă că „o căsătorie nu este reală decât prin iubire” (Nov. 74). „Divorţul nu este decât o constatare a absenţei, a dispariţiei, a distrugerii iubirii şi prin urmare simpla eclaraţie a neexistenţei căsătoriei”38.

Dar această afirmaţie nu contrazice ideea nedesfacerii căsătoriei, aşa cum este concepută în Ortodoxie şi cum vom constata în capitolul următor.

Viaţa creştină este o realitate teandrică, ea are un aspect divin, dar totodată are şi un aspect omenesc, social-religios, întrucât se află aici pe pământ. Elementul organizatoric comun sau elementul juridic propriu-zis nu lipseşte cu desăvârşire din normele religioase şi etice, care reglementează existenţa şi activitatea Bisericii.

Mântuitorul n-a înzestrat Biserica cu norme de drept, dar nici n-a exclus omenescul din buna rânduială ce trebuie observată în viaţa creştină.

Dreptul nu intră în conţinutul specific al Revelaţiei nou-testamentare, însă o oarecare prezenţă a normei de natură juridică aflăm şi în religia creştină, chiar de când ea este organizată în chip social39.

Numai în sensul conformităţii cu norma canonică, păcatul adulterului, la care se referă Mântuitorul la Matei XIX, 9, devine „un caz de divorţ”, în înţelesul juridic actual al cuvântului.

Astfel, nici legea bisericească sau canonică nu trebuie desconsiderată: abrogarea ei sub pretextul că iubirea trebuie să se înfăptuiască de la sine, ar constitui şi acest lucru o ipocrizie. Ceea ce dobândim din lucrarea harului e, desigur, mai presus decât ceea ce primim prin dispoziţia legii. Dar pentru aceasta, o realitate superioară nu trebuie să nimicească una inferioară.

Pe această linie, Biserica Ortodoxă şi-a stabilit atitudinea sa canonică faţă de divorţ:

„Legătura de căsătorie între două persoane încheiată legal se poate desface numai prin moarte sau printr-un astfel de motiv care prin sine însuşi este mai puternic decât ideea Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei şi care distruge baza ei morală şi religioasă şi care, de asemenea, este moarte, numai că în altă formă”40 .

Adulterul este moartea morală. Prin acest păcat, căsătoria intră în disoluţia ei interioară. în suportarea poverii pe care i-o procură partea ce a comis sperjurul, soţul nevinovat ajunge în situaţia de a îndura un adevărat martiriu, devenind o victimă a unei căsătorii nefericite.

Deşi adesea mai puţin remarcate, căsătoria nefericită prezintă şi alte victime, tot atât de grave: copiii care suferă şi a căror educaţie e mai mult decât compromisă41.

c) Eforturi necesare în vederea salvării căsătoriei de la divorţ.

La apariţia creştinismului, în viaţa socială greco-romană, în căsătorie domnea imoralitatea. Legile matrimoniale erau departe de statutul etic al convieţuirii cinstite şi astfel divorţul era, în toate privinţele, la discreţia soţilor. Numai influenţa morală a Bisericii creştine a putut pune stavilă opiniei denaturate privitoare la căsătorie, proclamând indisolubilitatea legăturii dintre soţi, după norma eternă a vieţii spirituale (Mt. XIX, 6).

Divorţul este o soluţie extremă. În afara ordinii divine, convieţuirea împreună a bărbatului cu femeia, în condiţiile arătate mai înainte, are, de cele mai multe ori, neajunsurile ei, asupra cărora nimeni nu poate închide ochii. Ele pot fi înlăturate, dar numai printr-o influenţă şi intervenţie morală.

Chiar în cazul trădării prin adulter de către un soţ a destinului conjugal comun, celălalt soţ nu are numaidecât datoria de a face ruptura lăuntrică dintre ei atât de mare încât să ajungă până la consumarea tragediei42.

Dimpotrivă, obligaţia lui morală este de a aştepta întoarcerea prin pocăinţă a soţului sperjur. Este trist, fără îndoială, ca o femeie nevinovată să fie condamnată a ispăşii într-o văduvie anticipată greşeli care nu sunt ale sale. Dar suferinţa acestei femei, care va evita însă orice complicitate cu bărbatul căzut, este o jertfă care asigură viitorul căminului, fericirea şi liniştea generală.

Înainte de orice tentativă de divorţ, soţul care a rămas nevinovat se cuvine să fie aplecat spre iertarea celui vinovat.

În precizarea naturii şi a sensului iertării în viaţa morală, învăţătura ortodoxă nu rămâne la simpla condamnare a răului, ci ea duce până la capăt ideea nimicirii lui. Nu poţi scăpa de tirania exemplului dat de semenul care ţi-a făcut o nedreptate decât zdrobind însăşi puterea răului care a ajuns până la tine, îndepărtând din inima ta tot resentimentul faţă de persoana în cauză43.

Venirea în lume a Mântuitorului a pus într-o nouă lumină valoarea omului şi a deschis un drum nou pentru nimicirea răului, drum care constă într-o răspundere vie a omului pentru semenul său, mai ales când acestas este un soţ, într-o dorinţă aprinsă pentru salvarea sufletului lui, cu orice preţ ar fi plătită.

Iubirea face ca iertarea să nu fie o simplă trecere cu vederea şi o nesocotire a greşelii pe care a săvârşit-o un soţ, ci să fie o iertare creatoare.

Păcatul se opune harului şi dragostei deopotrivă. La temelia desfiinţării lui, împreună cu puterea cunoaşterii tainelor sfinte, se află nimicirea egocentrismului.

Dumnezeu comunică harul iertării acolo unde este prezentă iubirea44.

d) Remediile căsătoriei nefericite.

Remediile căsătoriei nefericite privesc, deopotrivă, metode terapeutice şi preventive, în funcţie de rolul pe care îl au de a vindeca sau de a preveni relele ce se cuibăresc în căminul conjugal.

Între remediile terapeutice numim pe acelea ce vor să suprime, să atenueze şi să paralizeze cauzele prezente ale căsătoriilor nefericite actuale. Aplicarea lor, în genere, aparţine artei duhovniceşti, respectiv scaunului mărturisirii.

De cele mai multe ori, cauzele actuale provin din neglijarea îndatoririlor morale ce le revin soţilor în viaţa conjugală.

De aceea cel mai bun sfat ce li se poate recomanda este întoarcerea la practica obligaţiilor fundamentale care au fost uitate sau violate. Fărădelegea trebuie să fie însă iertată de Dumnezeu Însuşi. Astfel, soţii vinovaţi se cuvine să-şi restabilească relaţia lor cu Dumnezeu, pe drumul strâmt al înălţării care edifică.

Prin intervenţia duhovnicului în scaunul mărturisirii, soţii ajung să-şi aparţină din nou lor înşişi, să se bucure de libertatea pe care o regăsesc pe drumul refacerii spirituale, să fie persoane care trăiesc pentru sfinţenie şi adevăr.

Nimeni nu ajunge la starea de har dacă nu-şi supune voinţa sa naturală voinţei divine.

Sotii cei mai recalcitranţi vor afla împăcarea într-o voinţă sinceră şi eficace de a fi unul faţă de altul respectuoşi, fideli, iubitori şi devotaţi. E vorba de principiul şi garanţia unei împăcări sincere. Forţele care le sunt necesare pentru a se ierta mutual şi a inaugura o viaţă nouă de uniune perfectă le sunt garantate de către harul divin izbăvitor 45.

Remediile preventive urmăresc să suprime cauzele care duc la încheierea unor căsătorii expuse de la început primejdiei de a se desface. Despre pregătirea candidaţilor la căsătorie, în vederea primirii Tainei Nunţii, am vorbit într-un capitol anterior.

De data aceasta ne vom mărgini la acele motive care crează o atmosferă nefavorabilă înfiripării căsătoriei trainice.

Între acestea amintim: perversiunea unor moravuri, datini său obiceiuri, diviziunea concepţiilor morale privitoare la căsătorie (hedonism, senzualism, individualism).

“Independenţa de orice lege care ar putea să-şi rostească imperativul în interiorul conştiinţei; ignorarea oricărui scop de ordin moral, social sau religios şi ca urmare totala nepercepere a jertfei, a devotamentului care nu rodeşte o imediată şi simţită „binefacere”, refuzul de a crede în valoarea şi realitatea a ceea ce nu e util şi nu se întoarce spre profitul individual, sunt elemente potrivnice concepţiei naturale şi creştine ale căsătoriei”46.

Viitorii soţi trebuie să evite orice orientare nerealistă. Vor reuşi la aceasta cu atât mai uşor cu cât vor lua mai multe precauţii atunci când se căsătoresc.

Unul dintre cele mai mari inconveniente în calea pregătirilor pentru căsătorie constă în faptul că perspectiva divorţului face să se neglijeze însăşi luarea precauţilor. Astfel, această perspectivă înmulţeşte căsătoriile nefericite, deoarece strecoară nădejdea că te poţi angaja fără risc într-o căsătorie din care eşti sigur că poţi ieşi fără mari dificultăţi. „Raţiunea şi prudenţa se impun deci ca datorii stricte viitorilor soţi şi la fel acelora care îi sfătuiesc şi-i călăuzesc în alegerea lor, începând cu părinţii”47.

Cu cât mai mulţi îşi dau seama de caracterul unitar absolut şi indisolubil al căsătoriei creştine, cu atât trebuie să îndemni pe logodnici să se retragă la vreme, dacă socotesc că alegerea lor e greşită.

„Toţi aceia care se depărtează de lucrurile fără prihană, fie acest lucru cât de tainic, se trădează foarte repede în alegerea lor de sexul celălalt şi sunt atunci aspru pedepsiţi prin înjosirea şi pustiul ce-1 aduce cu sine orice legământ cu prihană. De aceea nu arareori un bărbat nehotărât şi care nu s-a dezbărat de cultul superficialităţii este pedepsit de o femeie superficială care, potrivit alegerii lui tainice, trebuie să-i fie ursită48.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Divorţ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Căsătoria nefericită şi disoluţia ei – divorţul

  1. fgrahram zice:

    am certitudinea ca romania va fi stearsa de pe harta sau ocupata

  2. vasy zice:

    si eu cred la fel

  3. unknown zice:

    E nul articolul asta. E simplu sa faci un articol teoretic despre divort, etc..
    Mai greu sa il traiesti, sa intelegi suferinte celor implicati…
    Prea simpla atitudinea Dl prof… Un simplu articol universitar, mi se pare ca lipseste inima si trairea… simplu exercitiu intelectual si de condei… lipseste harul, dupa parerea mea, iertati-ma..

  4. necasatorit zice:

    Este foarte bun articolul pentru ca priveste din afara spre interiorul familiei, de acolo unde se vede mai clar fara fumul de sentimente nocive care se aduna intre cei doi.
    Sotii aflati in dificultati sunt atat de obositi unul de celalalt incat nu mai au rabdare sa caute solutii.
    Si chiar daca cauta exista resentimente, nu este usor sa stergi cu buretele greselile celuilalt care te-a ranit foarte tare pentru uni este aprope imposibil.
    Insa aici intervine frumusetea ortodoxiei si pazirea cuvantului dat de Mantuitorul, daca avem credinta trebuie sa Il urmam, sa ne purtam crucea fara sa cartim.
    Dragilor suntem egoisti ne gandim numai la noi si am uitat de Dumnezeu si iubirea de aproape, e normal sa fie oameni care poate au facut greseli in tinerete si s-au casatorit dintr-un motiv nu tocmai potrivit dar scopul final care este? mantuirea si nu cautatea placerilor si fericirii permanente.

  5. Ott Lucia zice:

    Bună ziua.
    Întrebarea mea :in cazul in care unul dintre soți îl jignește pe celălalt permanent și îi spune tot timpul să părăsească domiciliul conjugal este păcat să se despartă? Adică o căsătorie împinsă până la absurd are valoare în fața lui Dumnezeu? Mai precis:in cazul în care a murit iubirea care ar mai fi sensul continuării acestei căsătorii?

  6. Gabriela zice:

    Ne ducem copiii la biserica, ne rugam zilnic in familie.Dar nu traim in sfintenie si adevar, nici macar nu ne preocupam sa tindem spre aceste idealuri. Ne zbatem sa mentinem familia unita de 12 ani, sa fim parinti buni, dar ca soti cunoastem doar dezamagirea, degustul, dispretul. Calau si victima, doua roluri pe care le schimbam intre noi la nesfarsit…un fel de purgatoriu din care nu ai cum sa scapi…ne-am rugat unul pentru celalalt pana am ajuns sa ne uram din nou. E trist . Rugaciune, duhovnic, psihoterapie de cuplu…nimic nu ajuta. Speranta e in zambetul copiilor nostri .Ce ar mai fi de facut? Poate rabdare, rabdare, rabdare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s