Diferenţa dintre căsătoria păgână şi Căsătoria creştină

poppy-field-splash-canvas-10746-968_zoom

Din Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia Iubirii – Volumul I

De Pr. Prof. Ilie Moldovan

Alba Iulia – 1996

Diferenţa dintre căsătoria păgână şi Căsătoria creştină nu constă doar într-o schimbare de ritual sau de ceremonie, ci în faptul că cea dintâi priveşte un contract încheiat de către un păgân şi o păgâna, iar cea de a doua priveşte unirea dintre un creştin cu o creştină, zidiţi amândoi în Hristos şi pecetluiţi de Duhul Sfânt care sălăşluieşte în ei.

Simbolismul sacral, în creştinism, este mai mult decăt o reprezentare ce se adresează simţurilor, pentru a ne aminti de nişte realităţi de natură duhovnicească. Imaginea propusă de către Sfântul Apostol Pavel, în această privinţă, este edificatoare: „duo in carne una”. Unirea aceasta face parte din categoria lucrurilor „ascunse cu Hristos în Dumnezeu”(Col. III, 3).

De aceea, numai mintea curăţită de patimi poate înţelege ceva din adâncimea acestui mister. Ideea sacramentală cere ca faptele mântuitoare ale lui Hristos, chiar dacă istoriceşte au trecut, să fie iarăşi prezente în mod real.

Realitatea mântuirii se obţine, după legea lui Hristos, nu printr-o simplă distribuire de daruri şi de haruri, ci printr-o împreună trăire şi unire cu Domnul.

Nu învăţătura face pe creştini, nici ritualul şi nici chiar harul divin ca simplă aplicare, ci numai deplina unire cu persoana lui Hristos, prin retrăirea vieţii Lui.

Aşadar, pentru definirea Căsătoriei creştine nu ajunge să căutăm o formulă sociologică căreia să-i conferim o semnificaţie religioasă.

Retrăirea vieţii lui Hristos, a jertfei Sale izbăvitoare, idee ce nu poate lipsi din înţelegerea nici unei taine, trebuie să însemne ceva mai mult decât ajutorul”supranatural” pe care mirii îl primesc cu ocazia Cununiei.

De la actul, să zicem aşa, „contractual” prin care bărbatul şi femeia îşi dau unul altuia dreptul exclusiv şi perpetuu la iubire, precum şi la faptele procreerii şi creşterii copiilor, respectiv la ajutorul vieţii comune, gândirea creştină ajunge să conceapă Căsătoria drept un mijloc de a pătrunde în spaţiul fericit al împărăţiei cereşti.

Pentru aceasta Biserica recunoaşte ca legitim şi „contractul conjugal” amintit. Ea nu tinde să înlăture normele de viaţă şi exigenţele societăţii în care ea se află.

Ca atare, nu urmăreşte să distrugă lumea creată de Dumnezeu, ci să o transfigureze din interior. E vorba de o transfigurare în adevăr şi frumuseţe.

Cum e posibil ca Taina Cununiei să împreune într-o funcţie unică natura şi harul?

Iată o întrebare căreia logica formală nu-i poate răspunde . Căsătoria ca taină e cea dintâi încercare de refacere a firii, privită într-o perspectivă cuprinzătoare. Ea face parte din acele realităţi mari ale vieţii care au ceva substanţial, ultim, unic, dar care se manifestă în aspecte multiple.

Singura explicaţie, pe care o putem da acestui fapt, este în sensul, şi acesta este esenţial pentru înţelegerea Căsătoriei, că taina solidarizează cele două planuri ale existenţei: planul divin şi planul natural, planul inteligibil şi planul sensibil. în Căsătorie intră, aşadar, un factor divin şi unul uman, chiar atunci când vorbim despre natura ei aparent doar empirică.

Marea valoare a tainei constă în aceea că ea uneşte în mod permanent divinul cu umanul, fără a reduce vreodată un plan la altul şi fără a introduce un hiat, dureros pentru înţelegerea noastră, între acestea două.

Taina este un curent de continuă modelare a vieţii, în văpăile căreia intră neîncetat realitatea prezenţei divine şi realitatea naturii vizibile. Ea poate fi privită ca o articulare în timp şi spaţiu a celor două planuri ce rămân îngemănate pentru veşnicie.

De aceea a considera Căsătoria numai sub raportul naturii umane, adică a o privi numai dintr-o perspectivă sociologică şi psihologică, înseamnă a devaloriza ideea creştină de Căsătorie; tot aşa după cum a nu ţine seama de aceestea înseamnă a rămâne străin de realităţi.

Factorul uman e alcătuit de legile fizice ale naturii, pe de o parte, iar pe de alta, de libertatea psihologică şi realităţile sociale. Factorul spiritual aparţine realităţii ultime, divine, şi se constituie într-o libertate de fond profund în noi, întrucât prin el participăm direct la afirmarea lui transcendentală.

Realitatea elementului divin e confirmată tainic în Hristos şi în trupul Său: Biserica. Prin aceasta, Căsătoria îşi pierde caracterul ei de lucru lumesc, din afară, pur natural, adică de o oarecare stare socială cum este „autoritatea sau magistratura”.

Unirea Mântuitorului cu Biserica Sa nu e pentru Căsătoria creştină numai prefigurarea unui model sub chipul unirii dintre două părţi.

Mireasa se prezină în mod necesar cu trăsături personale: ea este persoana iubită de Mirele său, şi pe care ea îl iubeşte la rândul ei. (Cf Efes. V, 28-33). Cine este însă această persoană iubită de Mire? Sfinţii Părinţi văd în mireasă în acelaşi timp Biserica, precum şi fiecare din cele două persoane care intră în unire cu Dumnezeu. „Taina aceasta este mare” (v. 32). Ea aparţine veacului prezent şi viitor.

Numeroasele degradări pe care le suferă căsătoria, cu răsfrângeri nemijlocite în viaţa familiei contemporane, sunt şi ele urmărite în cartea de faţă. Rămâne totuşi ca o analiză aprofundată a lor, la nivelul destinului neamului românesc în special, să fie abordată într-o lucrare ulterioară.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s