Convorbire cu Părintele Stăniloae

Joi, 2 aprilie

Sorin Dumitrescu – Intr-una din cartile sale, Olivier Clement relateaza episodul unei calatorii cu trenul pe care ati fi facut-o impreuna. In compartiment, zice el, pe banca din fata, se aflau doi tineri care se imbratisau cu mare delicatete, vadit indragostiti unul de celalat. Olivier Clement noteaza ca, in contextul unei discutii duhovnicesti pe care o aveati impreuna, privelistea celor doi tineri indragostiti v-a prilejuit o remarca uimitoare. Se pare ca i-ati fi spus incetisor, la ureche: „Vedeti domnule Clement, si cei din fata noastra se roaga acum in felul lor”!

Parintele Dumitru Staniloae – Ha, ha, ha.

S.D. – Ce va determinat sa faceti aceasta observatie surprinzatoare ?

Pr.D.S. – Nu-mi mai aduc aminte episodul, dar daca as reflecta acum la aceasta afirmatie, cred ca doi tineri se iubesc si se iubesc inca fara a fi ajuns la nivelul coborat al placerilor trupesti vad, fiecare din ei, taina celuilalt. Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-1 defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu. Atunci, probabil, ca implicit, cei doi tineri, care sunt intr-o iubire curata, traiesc intr-un fel prezenta negraita a lui Dumnezeu intre ei. Si aceasta ii face sa se inalte peste ei, sa se inalte spre acel izvor al iubirii, al apropierii intre oameni, al trebuintei lor unul de altul si, poate ca asta inseamna o neasteptata inaltare a sufletului. Poate ca la aceasta ma voi fi gandit, dar nici nu mai stiu despre ce discutam noi inainte, ca sa fi tras o astfel de concluzie…

S.D. – Mie mi se pare – asa cum am inteles-o eu – ca afirmatia dumneavoastra era spectaculoasa, fiindca asociati acea coregrafie vizuala a dragostei cu rugaciunea, iar, pe de alta parte, fiindca s-ar putea, in contextul discutiei, sa fi fost in sensul de dintotdeauna al Ortodoxiei, care nu elimina din reflexie trupul, in cazul acesta, atat timp cat erosul se traieste la nivelul trupului – Mantuitorul spunea despre casatoriti „sa fie una in trup” – nu exista un anumit platonism in afirmatia dumneavoastra, in aceasta idealitate inaltatoare ce respinge pogorarea iubirii in trup ? Poate ca e cazul sa va referiti la propria dumneavoastra experienta. Se putea desparti, in fragezimea unui asemenea fapt, infatisarea, trupul, placerea pe care mi-o ofera, de sentiment ?

Pr.D.S. – Ortodoxia, desigur ca nu dispretuieste trupul, dar nici nu vrea sa ne coboram la placerile pur trupesti, ci vrea sa ne inaltam la o traire spirituala prin trup; sa inaltam trupul. Sa nu uitam de duh, de spirit, in legatura trupeasca. Aceasta ar insemna coborare la animalitate. Omul nu poate cobora aici, si este o misiune pentru el sa inalte tot mai mult legatura prin trup la o legatura transfigurata spiritual.

S.D. – Eu cred ca inteleg afirmatia teologica a dumneavoastra, dar ea se poate intelege si asa: intai sa coboare repede in trup, sa faca un copil fiindca asa trebuie, dupa care urgent sa se inalte ! si daca o sa faca vreo 10-15 copii, atunci vreo 10-15 de ani e coborat in animalitate, dupa care, dupa ce a terminat cu fecunditatea, ar urma episodul distins spiritual!

Pr.D.S. – Cred ca legatura intre barbat si femeie, care produce un copil, nu este o legatura trupeasca si se traieste si in mod crestin, cu raspunderea acestui act prin care dau nastere unui copil de care vor avea grija. Ei se angajeaza reciproc la toate grijile, la toate oboselile si la toate eforturile pe care le va angaja rodul acestei uniri. Cred ca ei, chiar gandindu-se ca prin aceasta unire iese un copil, gandesc ca asta aduce o anumita spiritualizare acelei legaturi.

S.D. – Totusi eu am sa continui sa va sacai. Cei doi tineri din fata dumneavoastra, sa ma si iertati, poate si dumneavoastra illo tempore, va gandeati in chip util, in momentul acela la o intreprindere comuna, lucrativa, cu copii ? Nu cumva dragostea si iubirea, a caror priveliste ati contemplat-o atunci, aveau o natura generoasa, libera, „nedeterminista” ?

Pr.D.S. – Dar nici nu era o iubire foarte trupeasca intre cei doi tineri. Poate ca am trecut si eu prin aceasta stare, dar nu m-am gandit deloc la unirea trupeasca, poate ca am fost si eu indragostit de o fata, dar nu vedeam în ea decât ceva care depăşea plăcerea trupească; nici nu mă gândeam la aceste lucruri. Vedeam în ea şi poate că şi ea vedea în mine ceva ce nu avea legătură cu… Pe urmă, când mă gândesc la căsătorie, atunci încadrez şi această perspectivă de unire trupească. Oamenii, până nu ajung, mă rog, să se gândească la căsătorie, cred că au între ei o dragoste foarte curată. Deşi sunt în trup, nu se gândesc deloc la trupul acela.

S.D. – Să mă iertaţi, dar asta este o postură – să-i zicem – ideală, de manual de teologie sau, poate, într-un mediu sătesc ideal de acum 500 de ani. Poate. Eu nu ştiu dacă cineva la ora asta mai trăieşte aşa. Sau poate că răul a sporit extraordinar…

Pr.D.S. – Da, da, asta în orice caz.

S.D. – … fie aşa este mersul cuplului în genere. Această situaţie în care ne iubim curat, după care cerem aprobarea părinţilor şi de-abia după aceea ne căsătorim şi, în noaptea nunţii se petrece şi prima noapte de dragoste, este un lucru rămas în negura vremilor. Vă întreb, dacă lucrurile nu sunt aşa în realitate, cum poate teologia, Biserica să ajute cuplul în mod real ?

Pr.D.S. – în orice caz, trebuie să-i ajutăm aşa după cum îi ajută pe oameni să ajungă la credinţă, îi ajutăm să se ridice, încet, încet, din trăirea trupească şi din plăcerile pur trupeşti care îi ispitesc, la a-ţi vedea şi altceva care îi atrage. Cred că cuplurile care nu sunt încă cupluri, cred că şi astăzi mai au ceva din aceasta. Nu cred că toată lumea este atât de decăzută, că tot tineretul este atât de decăzut. Biserica trebuie să vină cu misiunea ei ca să arate că legătura dintre un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Şi mai ales la început.

S.D. – Vă rog să definiţi asta. Dumneavoastră spuneţi că Biserica trebuie să mărturisească că legătura dintre un bărbat şi o femeie, în chip originar, nu este o legătură pur trupească. Vă rog să dezvoltaţi acest gând.

Pr.D.S. – Este şi trupească, dar este trupească fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în Geneză „şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: „Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat si femeie„. Acest lucru îl dezvoltă Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiraţie, o încredere în bărbat, că el este mai tare şi o poate ajuta în viaţă şi admiră o anumită forţă, dar nu numai o forţă trupească, ci şi spirituală, o capacitate de discernământ. Bărbatul admiră la femeie delicateţea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceaţă în viaţă, de a-1 mângâia, de a-1 încuraja în felul ei; adică, ei se întregesc şi spiritual. Viaţa bărbatului ar fi prea opacă dacă ar fi numai a lui, şi iarăşi, viaţa femeii ar fi un sentimentalism sălciu, dar şi un sentiment de neputinţă, de gol. Ea trebuie să mângâie pe cineva. Şi bărbatul iarăşi, trebuie sa ajute pe cineva; ei se intregesc. Cred ca nu s-a dezvoltat poate pe deplin nici de catre filosofi, nici de catre psihologi, nici de catre teologi aceasta taina de intregire intre barbat si femeie, care produce si sustine dragostea intre ei, ca mijloc de unire, insa, o dragoste care trebuie sa inainteze cat mai mult posibil in plan spiritual, purtand si trupul in acest plan.

S.D. – Parinte, daca tot va sicanez in dimineata asta, nu pot sa nu va atrag atentia ca, in opinia mea, din textele teologice pe care le-am citit asupra acestor lucruri, Ortodoxia se cabreaza, se crispeaza in fata temei sexualitatii si a cuplului si, dintr-o data cade in cursa si se comporta intr-un spirit destul de catolic. Adica eticis-mul plat incepe sa invadeze substanta mistica a discursului. Din aceasta cauza, cred eu, a ajuns sa fie mai pertinenta inchipuirea. De pilda, toata tema existentiala a marchizului de Sade se misca in intervalul dintre desfranare si moarte. Marchizul de Sade si scrierile lui au gasit o asemenea audienta fiindca el a reusit, in interiorul pacatului, prin practica pacatului in toata rautatea lui, sa starneasca mai multa „taina” decat cateheza Bisericii in a apara partea pozitiva a dragostei. Biserica se crispeaza si devine idealista, eticista, lansand slogane care sunt inoperante. Teologic vorbind, cum acoperiti dumneavoastra intervalul acesta intre desfranare si moarte ?

Pr.D.S. – As vrea sa-mi explicati putin chestiunea aceasta a marchizului respectiv, cum a ajuns el la aceasta concluzie, si ce inseamna pentru el miscarea intre desfranare si moarte ?

S.D. – Sintetizand, mai mult sau mai putin, ceea ce fa cazul meu apare ca un act simplificator, Sade exalta abisul mortii, vertijul pe care il anticipeaza sexualitatea. in toiul extazului sexual ai ocazia sa atingi vertijul mortii. De aici un fel de drog, pentru ca de-asta vrei sa-1 reiei de mai multe ori, pentru beatitudinea agonica pe care o presupune acest lucru. Termenii in care descrie el aceasta observatie – altminteri scriitor mare, inzestrat ca si Cioran, de Dumnezeu! – sunt excelenti. Si convinge implicit mai mult decat glosarile catehezelor, care, aici, devin neinspirate.

Pr.D.S. – De obicei toate descrierile patimilor sunt mai cuceritoare decat descrierile care vor sa puna un accent pe spirit, ce aduce prin puterea lui si o frana fata de toate. Si pare ca acesta este eticism, ca este superficialitate, crispare, s.a.m.d. Nimic adevarat. Este aici o alta adancime in spirit. Mi se pare ca pentru marchizul acesta, dragostea trupeasca este deja parasirea oricarei prezente a spiritului. Biserica Ortodoxa cel putin nu aproba aceasta, ea se gandeste ca si in actul trupesc dintre barbat si femeie este si ceva constient, ceva constient si responsabil. De aceea Biserica noastra priveste ca o taina si sfinteste ca o taina legatura intre un barbat si o femeie.

S.D. – Sexualitatea.

Pr.D.S. – Nu sexualitatea.

S.D. – De ce se abtine sa sfinteasca si sexualitatea? E un domeniu care este exclus de la sfintenie ?
Pr.D.S. – Nu, deplina unitate intre barbat si femeie, si prin trup, dar nu lipsita de o anumita constiinta. Noi ne iubim, noi prin aceasta ne luam responsabilitate pentru copilul pe care-1 avem.

S.D. – Dar nu avem copil acum. Noi acum ne iubim pur si simplu. Asa fac majoritatea tinerilor. Dumneavoastra puteti sa-i numiti ca sunt desfranati, dar asa sunt ei.

Pr.D.S. – Asta nu inseamna ca noi trebuie sa aprobam tot ceea ce se intampla astazi. Asta nu inseamna normalitate. Trebuie sa ne gandim cum a fost inainte, si sa revenim. Asta este o taina pentru ca este o unire numai trupeasca ci si una sufleteasca. Eu ii sunt recunoscator, ea imi va fi recunoscatoare, ea va fi toata ziua cu grija pentru mine pentru ca i-am dat placere, eu voi fi iarasi grijuliu toata ziua, dar ne gandim ca toata viata eu voi avea o raspundere fata de ea si ea fata de mine. Toate acestea nu le putem desparti; matale prea le desparti, reduci casatoria la sexualitate si la iubirea trupeasca…

S.D. – N-am spus asta.

Pr.D.S. – Asa mi s-a parut. Iubirea intre un barbat si o femeie nu este numai sexualitate. Nu-i numai un lucru trecator, se intalnesc, „hai, tu, sa ne culcam impreuna si pe urma du-te de aici”. Asta-i sexualitate. Nu-i nici o responsabilitate in asta. De aceea Biserica sfinteste aceasta legatura, pentru ca este o responsabilitate. O face taina ! Catolicismul nu o face taina. Poate de aceea au ajuns acolo. Catolicii spun asa: preotul este numai un martor, nu binecuvanteaza casatoria. Cei doi se casatoresc, preotul nu sfinteste nimic. Asa este la ei. Sau, pentru ca o socotesc ca este pura sexualitate, il opresc pe preot sa se casatoreasca. Catolicii au venit cu propunerea ca preotii sa fie necasatoriti. NU! Preotul trebuie sa fie casatorit pentru ca asta presupune si o suma de responsabilitati, si asta il face pe om serios, cu grija. Mi-a spus odata un roman la Paris, nu mai stiu cum il cheama, a facut un film despre Notre-Dame…

S.D. – Paul Barbaneagra.

Pr.D.S. – Asa, Barbaneagra, cu el am vorbit. Zice: „Dom’le eu il admir pe preotul ortodox ca-1 vad cu fata brazdata de raspunderi, de griji. Dar asta catolic are o fata de fetiscana, lipsit de responsabilitati”. Vad o responsabilitate in preotul casatorit ortodox. Exista o spiritualitate jertfelnica in omul care se casatoreste si care vrea sa aiba copii.

S.D. – Asta fata de ce-am vorbit ieri, unde defineati anxietatea cotidiana prin conceptul existent – fireste -al grijii, si spuneati ca a scapa de griji isi asigura decolarea inspre orizontul rugaciunii continue. Iata ca acum exaltati, tocmai grija ca pe un mijloc pe unde se poate patrunde in adevar, si asta, nu va ascund, ma uimeste !

Pr.D.S. – Am facut deosebirea intre rugaciunea neincetata a calugarului care nu are nici o grija, si intre rugaciunea omului in viata care se roaga in mijlocul grijilor lui.

S.D. – Sunt la fel de curate amandoua rugaciunile ?

Pr.D.S. – Sfantul loan Gura de Aur si alti sfinti au scris tratate despre virginitate si au scris si tratate despre casatorii si le-au laudat deopotriva. Este foarte curios:tunderea in monahism nu este o taina, in vreme ce casatoria este o taina pentru Biserica.
S.D. – Este o ierurgie?

Pr.D.S. – Da, o ierurgie. Pe cand casatoria este o taina intre cele 7 taine. Nu este asa cum ati spus dumneavoastra ca sa lasam grijile. Avem griji, dar nu grija lui Heidegger care nu vede decat individul. Eu nu vad la Heidegger grija pentru celalalt.

S.D. – Parinte, dumneavoastra ati descris un model de cuplu care se iubeste curat, aproape ideal. E ca si cum – in termenii rugaciunii – eu v-as descrie un om care traieste in oras si care reuseste sa adumbreasca grijile si reuseste sa fie un monah in mijlocul orasului. Chiar dumneavoastra ati spus ieri ca nu credeti in acest tip de monahism citadin. Deci, nu poate Biserica sa-si asume sa sfinteasca si acest tip de grija care-1 presupune iubirea si trupescul pe care-1 presupune ?

Pr.D.S. – Toata viata barbatului casatorit si toata viata femeii casatorite, care nu calca pe de laturi, este o viata de fidelitate permanenta si de permanent interes al unuia pentru celalalt, in toate problemele lor. Dar mai ales, sa faca distinctie intre grijile cinstite si grijile necinstite.

S.D. – Dati-mi exemple de grijj cinstite si griji necinstite.

Pr.D.S. – Grija sa ma imbrac frumos, sa plac unei femei…

S.D. – Eleganta, deci.

Pr.D.S. – Da, este o grija necinstita. Dar grija sa vad de sotia mea cand este bolnava, sa-1 ajut pe baiatul meu sa mearga mai bine la scoala, astea sunt griji cinstite din cadrul familiei.

S.D. – Ati mai facut distinctia intre griji cinstite si griji necinstite ?

Pr.D.S. -Cred ca nu…

S.D. – Vedeti ca este bine sa vorbim ? Sa stiti ca este foarte importanta asta, nu numai in plan moral, ci chiar in planul existential al credintei.

Pr.D.S. – Heidegger nu face nici o distinctie, totul este sorge, ca si cand ar fi numai omul singur. Nu, domnule, daca sunt singur, ce-mi mai trebuie griji? Daca-s calugar ce-mi trebuie griji? Ma las de griji. Dar daca sunt om cu familie trebuie sa ma ingrijesc. Dar sa nu uit pe Dumnezeu. Am si eu rugaciunea continua, dar nu o rugaciune care elimina oricare alta preocupare, ci o rugaciune care este mereu pusa in serviciul rezolvarii problemelor pe care mi le pune viata de casatorie.

S.D. – Dumneavoastra considerati ca grija sfintita este cea care sfinteste cuplul ?

Pr.D.S. – Mentine sfintenia cuplului si dezvolta sfintenia pe care i-a dat-o Biserica.

S.D. – As vrea sa va mai intreb ceva. intreb tot timpul, si va rog sa tineti cont ca eu nu uit o clipa ca ma adresez unui teolog. Deci, ca teolog, adulterul vi se pare o frauda spirituala sau o tradare a fidelitatii ?

Pr.D.S. – Este numai o tradare a fidelitatii. Dar chiar tradarea fidelitatii fata de cea care mi-a fost data in grija, si asta este un pacat. Dar este si o exarcerbare a poftelor trupesti, o lipsa de frana. Este in toate felurile un pacat; Chiar si spiritual.

S.D. – Cine pacatuieste mai mult? Cel care inseala sau inselatul care admite cateodata asta ? Sunt foarte multe cupluri care exista prin consensul asta. Este o realitate si, ca duhovnic, trebuie sa o stiti. ,,Stiu ca ma inseala, parinte, dar n-am incotro, se sparge familia”. ,,O insel, parinte, fiindca este proasta, n-a stiut sa fie impreuna cu mine”. Deci fiecare are o justificare.

Pr.D.S. – Asta nu. Ratiunea asta este o mare curva, cum s-a spus.

S.D. – Desfranata.

Pr.D.S. – Da, o mare desfranata. O putem folosi pentru orice. Asta inseamna ca are dreptate in toate. Eu, cand m-am casatorit, sunt dator a avea grija sa fie asa cum trebuie, si, daca nu, sa stau infranat in cadrul legaturii cu ea. Asta este, n-am voie. Cine pacatuieste ? Pacatuieste cine se desfraneaza, cel ce inseala. Cel inselat, saracul, daca merge pe aceeasi linie il urmeaza pe acela in pacat. Daca nu, el ramane curat si ramane sfant si poate merge pana la iertare, si asta este un merit cu atat mai mare.

S.D. – Biserica incurajeaza actul de iertare sau considera ca trebuie sa intrerupa chiar aceasta casatorie ?

Pr.D.S. – Daca acela poate sa reziste, este bine sa reziste. Pentru ca trece la altul, raman copiii, cine stie cum nimereste la altul, pe urma cu altul. Si pe urma ar merita sa ma gandesc si altfel: nu cumva mi-a dat Dumnezeu aceasta imprejurare ca sa-mi trebuiasca mai multa rabdare ? Daca i-a dat Dumnezeu unuia un organism mai predispus la boli n-are ce face, trebuie sa rabde. Rabdarea este o mare forta, prin care intarim spiritul. Biserica recomanda foarte multa rabdare.

S.D. – Casnicia este o ambianta in care cei doi parteneri – sotul si sotia – pot experia in chip nemijlocit rabdarea ?

Pr.D.S. – Da. Depinde de fiecare. O, sunt greutati foarte mari in viata, sau pentru unul sunt mai mari, pe care trebuie sa le suporte si celalalt. Si cel care sufera, care-i bolnav, si acela trebuie sa rabde, asa dupa cum trebuie sa rabde si cel care sta langa celalalt. In casatorie este si multa rabdare, poate mai multa rabdare decat la monahi. Monahii au si ei virtutile lor, dar au si mirenii virtutile lor. Este sfanta si casatoria. Nu spun ca nu-i sfant si monahismul desi – am accentuat – monah devii prin ierurgie, om casatorit devii prin taina.

S.D. – Parinte, daca ar fi sa calific tonul si ambianta spirituala ale acestor dimineti pe care le-am petrecut impreuna, gratie atat bunavointei cat si raspunsurilor dumneavoastra, as zice ca au fost pecetluite de moderatie, de masura. Cum se impaca aceasta moderatie cu sentimentul intotdeauna excesiv – al preaplinului dragostei, cu bucuria sufocanta, resimtita ca nemasurata pe care si-o provoaca contemplarea subiectului iubit ?

Pr.D.S. – Dar in rabdare este numai moderatie? In rabdare este mai multa forta, mai multa exaltare, decat in nerabdare.

S.D. – Vreti sa dezvoltati putin… ?

Pr.D.S. – Este mai multa forta. Sa rabd pe cel care este casatorit cu mine, si poate este bolnav, chiar toata viata. Este si o iubire a lui Dumnezeu, incat nu eu vad in rabdare moderatie. Vad in nerabdare. Din pornirea spre toate poftele. Acolo este o proasta moderatie; adica o pacatoasa moderatie. Poate moderatia este ceruta de iubirea adevarata. Iarasi trebuie sa impacam aceste doua antinomii: sa fiu rabdator inseamna sa iubesc pe Dumnezeu fara margine, sa-mi fac datoria fata de ceilalti, sa-i impac Singur poate cu greutate, cu suferinta, poate nu cu placeri ca nu in asta sta iubirea. Iubirea sta intr-un sentiment de raspundere fata importanta celuilalt, fata de valoarea celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-1 iubesc, tin sa se mantuiasca.

S.D. – Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: „Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”.

Pr.D.S. – Asa este. „Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare. Poate muri, da. Si vesnicia in iad este o moarte. Un chin este o moarte. Crestinul nu mai admite o moarte ca inexistenta totala a persoanei.

S.D. – Ca neant.

Pr.D.S. – Da, fiecare traieste in veci. Dar vai de viata (aceluia care se duce in iad. Eu am o datorie, mai ales fata de cei de langa mine sa nu se duca in iad. Sa fac totul ca sa mearga la fericire. Si numai asa merg si eu la fericire. Numai asa vom fi cu adevarat vii. Trebuie sa rabd pentru ca in asta se arata valoarea pe care i-o dau celuilalt si datoria mea este ca el sa-si afirme si sa-si faca vazuta valoarea in veci.

S.D. – Rabdarea, asa cum intelegeti dumneavoastra in chip existential si teologic, este o dimensiune defensiva sau, dimpotriva, care iese in intampinare? Este o actiune defensiva, un mod de a suporta totul ?

Pr.D.S. – Este un mod de a suporta, pentru ca sunt foarte multe greutati care cer numai rabdare.

S.D. – Trebuie sa cauti rabdarea, pricina ei, deci trebuie sa-i cauti insuportabilitatea ?

Pr.D.S. – Nu, nu este nevoie, asta vine singura, poate ne-o trimite ambianta generala a societatii, poate toate cate s-au intamplat omenirii dupa Cadere, poate slabiciunea corpului care, mergand spre moarte trece prin boli, insuficientele noastre pe care le avem si pe care celalalt le vede, dar trebuie sa le rabde si sa vada dincolo de ele valoarea eterna. Ca sa nu-1 prabusesc in iad prin insuficientele lui incerc ca, rabdand eu, sa ma rabde si el pe mine. Dar, in afara de insuficientele sufletesti, sunt cele de natura biologica. Prin insuficientele sufletesti poate avem si noi o vina, insuficientele trupesti poate vin din ambianta generala.

S.D. – De ce atunci Parintele Isac Sirul, sa zicem, se roaga sa i se dea o boala ?

Pr.D.S. – Se roaga sa i se dea o boala pentru ca stie ce mare forta spirituala se afla in indurarea bolii.

S.D. – Deci ei cauta „cu lumanarea” forta suferintei ?

Pr.D.S. – Da, ei asa se roaga, dar daca ar fi casatoriti le-ar veni boala fara sa se roage.

S.D. – (Ha, ha, ha)

Pr.D.S. – Lucrurile sunt complicate, nu trebuie sa le amplificam, nici sa le reducem.

S.D. – Senzatia erotica a cuplului de a fi un singuri trup o realizeaza fitecine; nu multi totusi. Este o chestiune care poate sa fie si in afara familiei. Exista cazuri – cum se spune – cand doi insi s-au inteles extraordinar sexual, au simtit ca pe o realitate unitatea fizica in trup.

Pr.D.S. – Nu numai fizic.
S.D. – Sunt impreuna toate, bineinteles, sufleteasca, a intregului „dispozitiv” uman.

Pr.D.S. – Chiar asa, este un pacat sa tot desparti trupul prea mult de suflet. Toate sunt foarte legate, si legatura aceasta nu trebuie vazuta numai trupeste.

S.D. – Eu voiam sa va intreb, tocmai in sensul acesta, de a fi un singur trup, a celor doi care se iubesc, trebuie obligatoriu sa fie consolidat prin constiinta ca suntem una in doi.

Pr.D.S. – Da, si asta ne vine prin sfintenie, care este de la Duhul Sfant.

S.D. – Bine, dar daca sfantul este constient ca este sfant, nu mai este sfant.

Pr.D.S. – Pai niciodata sfantul nu spune ca este sfant. Noi zicem de el!

S.D. – Atunci nici cuplul nu o sa spuna ca este una. Caci sfintenia lui este sa fie una.

Pr.D.S. – Nu. E o datorie a mea sa traiesc conform randuielilor si invataturilor Bisericii. Daca le traiesc, vor vedea altii daca sunt sfant!

S.D. – Dar eu pot sa nu-mi dau seama.

Pr.D.S. – Sa-mi dau seama cand fac pacate categorice si accentuate.
S.D. – Dar nu fac. Stau acasa langa sotia mea si toropim amandoi in casnicie. Nici adulter nu fac, nici nu o bat, nici nu o cert. Atata doar ca ostenim impreuna. Dar n-am senzatia ca m-am sfintit.

Pr.D.S. – Nici sfantul nu are senzatia ca este sfant. totusi este o mare deosebire intre ei si cei care traiesc pe langa ei. O vede toata lumea si incep sa-si dea seama. Sotii au o oarecare constiinta ca nu s-au inselat unul pe altul, ca au facut cat au putut, dar tot mai erau multe: adica niciodata nu ma socotesc ajuns la sfintenie. Si tot asa nici sfantul.

S.D. – Atunci n-am cum sa nu va intreb acest lucru. Spuneti-mi ce inseamna, pentru evolutia cuplului prin nunta al doilea vin din episodul sfant al Nuntii din Caana.

Pr.D.S. – Al doilea vin? Adica a venit si de la Dumnezeu o putere. N-a fost numai o intelegere intre ei ca sa se casatoreasca, a venit si o incuviintare de la Dumnezeu. Si incepusem sa va spun: acolo unde este o mare unire intre doi, este Duhul Sfant.

S.D. – Nu se poate altfel.

Pr.D.S. – Nu. Duhul singur ne uneste fara sa ne confundam, si simtim iarasi ca nu depinde numai de puterea noastra ca sa fim in aceasta unitate, depinde si de El.

S.D. – Dar este de ajuns aceasta taina, care este rostita de preot cand si-a pus pirostriile pe cap, este de ajuns numai taina? Nu seamana cu botezul? Si la botez sunt din nou introdus in ambianta harului, dar mai este si o lucrare a mea. In casnicie exista simetria asta?

Pr.D.S. – Sigur ca da. Orice taina este o putere ce ti s-a dat de la Dumnezeu. Dar aceasta putere te angajeaza si pe tine, cu efortul si vointa ta.

S.D. – Ce sa faci tu?

Pr.D.S. – Sa pui in lucrare aceasta putere ce ti s-a dat. Sa pui si tu de la tine tot ce poti. E foarte greu sa spui ca pana aici este lucrul meu, de aici incolo este lucrul lui Dumnezeu. Nu o putem face. Dar eu trebuie sa fac totul, ca si cand ar depinde numai de mine. Si totusi, daca am putea face totul ca si cand ar depinde numai de mine, atunci acolo a fost in primul rand darul lui Hristos.

S.D. – In nunta din Caana, ceea ce m-a tulburat totdeauna este cat de simplu si de prompt, de urgent, de nesofisticat realizeaza toata lumea prezenta la festin calitatea celui de-al doilea vin. Ba, mai mult, se creeaza o stupoare, caci de obicei vinul bun se da la inceput. Va intreb, dar raspundeti-mi fara ocolia, ati realizat in casnicie, puteti marturisi la capatul unei vieti, calitatea indubitabila a celui de al doilea vin? Majoritatea casniciilor sunt descrise cu un fel de amaraciune resemnata. Nimic din exaltarea mesenilor de la nunta din Caana, de a realiza calitatea vinului. Ce se strica in casnicie de nu se adevereste intamplarea ?

Pr.D.S. – Poate ca ceea ce spuneti dumneavoastra e un fenomen mai nou, al slabirii credintei. Mai demult, oamenii nu gandeau asa. Femeia spunea – intai sa merg la biserica, sa fiu binecuvantata si pe urma sa traiesc cu el. Numerosi soti aveau constiinta aprobarii si binecuvantarii Bisericii. Foarte multi considera un pacat daca traiesc necununati la biserica. Vine si harul care-i uneste fara sa-i confunde si le intareste constiinta ca sunt uniti si prin puterea lui Dumnezeu si ca au datoria de a ramane uniti prin aceasta si chiar sa faca efortul acesta. Divorturile sunt un semn ca a slabit credinta. In unele din imaginile vechi din catacombele primelor secole crestine, barbatul si femeia sunt prezentati ca avand in mijlocul lor pe Hristos. El ne uneste, El spune „sa fiti una in Mine, precum sunt Eu in Tatal”, apoi cu atat mai mult sa fiti una – tu, barbat si si femeie – in Mine.

S.D. – Bine, asta-i ce trebuie sa facem. Dumneavoastra puteti sa marturisiti ca stiti cupluri care intr-adevar pot sa spuna la 80 de ani: ceea ce traiam noi la 20 de ani, cand ne sorbeam din ochi, nici nu se compara cu ceea ce traim acum – cu vinul cel bun. Eu, spun sincer, n-am intalnit pana acum asa ceva. Faptul ca n-am intalnit nu ma face sa-mi pierd increderea in fagaduinta tainei, propunerea ei se mentine, dupa cum si harul ei. Ce se intampla insa pe traseu? Iata, lumea a inceput sa evite sa se casatoreasca. Pe un preot nu se poate sa nu-1 intereseze toate astea…

Pr.D.S. – Constat si eu asta, dar asta nu inseamna ca trebuie sa aprob, ca nu consider necesar ca Biserica sa lupte pentru a aduce lumea la credinta, si astfel sa descopere si respectul casatoriei. Problema este sa crezi in Dumnezeu care este in toate, in taine mai ales. Sfanta Impartasanie ne intareste si mai mult unirea cu totii, este o unire speciala intre barbat si femeie pe care lasat-o Dumnezeu, si asta este taina casatoriei, in taria acestei unitati speciale. Preotul ar trebui sa predice astea mai serios. Este adevarat, cand sunt tineri si au placerea trupeasca se simt mai uniti, cand sunt mai batrani vin necazurile, nemultumirea unuia de celalalt, si totusi parca unirea este si mai adanca, aproape sfasietoare…

S.D. – Eu tintesc undeva, si de aceea va intreb: taina cuplului, din care m-am considerat ca facand si eu parte, perceperea, sesizarea ei, poate fi arvunita de aici, de pe pamant, sau nu ?

Pr.D.S. – Sigur, tainele nu se dau ca sa castigam din ele inca din viata de acum, sa ne pregatim mantuirea pentru viata viitoare. Asa este botezul, impartasania, toate sunt asa. Casatoria este o problema mai deosebita. Legatura trupeasca dintre un barbat si o femeie tine o vreme, apoi nu mai este. Insa ei raman sufleteste mai uniti decat in tinerete, decat era unirea trupeasca. Era o placere care nu mai este, dar ramane totusi sentimentul de pretuire a celuilalt, de induiosare pentru tot ceea ce a facut. Un profesor de la Facultatea de Teologie a pus intrebarea daca suntem casatoriti in viata viitoare ? Nu, nu mai suntem casatoriti in viata viitoare, atunci nu mai tine taina de a fi barbat si femeie intr-o legatura inchisa in ea insasi. Si totusi, ceea ce a fost in viata asta ramane de nesters, intiparit. Vom fi uniti cu totii, si spre aceasta unire sa tindem. Totusi, aceasta unire cu totii nu devine uniforma, iarasi este aceasta imbinare intre distinct si unire. Eu ma voi intalni cu mama mea. In mod deosebit, cu tatal meu, cu copii mei care au murit inainte; si ei se vor bucura de mine. Amintirile acestea bune nu se sterg. Au pus peste noi o pecete de afectivitate sfanta cu totul deosebita. Undeva am spus ca trecutul este facut ca sa se uite. De fapt, sa se uite relele, pacatele pe care le-am facut. Binele nu-i placut sa se uite. Binele nu se trece.

S.D. – Constiinta ca doi sunt una, pe care o constata barbatul si femeia iubindu-se, se poate realiza in afara familiei ?

Pr.D.S. – Nu, Biserica nu aproba aceasta.

S.D. – Din ce pricina ?

Pr.D.S. – Pentru ca este o taina.

S.D. – Adica te lipsesti de un har, de o putere.

Pr.D.S. – Te lipsesti de Duhul Sfant care te uneste, te lipsesti de toate binecuvantarile Bisericii. Hristos, prin binecuvantarile Bisericii, vine intre oameni. Nu numai in om, ci si intre oameni. Si este un har special care intervine in legatura dintre barbat si femeie.

S.D. – Atunci, din tot ceea ce ati spus, reiese ca scopul casatoriei, al familiei este dobandirea acestei puteri, a harului de la Duhul Sfant, si nu procrearea?

Pr.D.S. – Bineinteles.

S.D. – Deci, o familie care n-are copii si n-a putut sa i aiba…

Pr.D.S. – Asta-i altceva. Dar daca putea sa aiba si n-au avut, atunci casatoria lor nu a fost la inaltimea tainei, a binecuvantarii. Si prin copii te unesti. Sa te unesti in veci cu acesti copii, ce mare bucurie !

S.D. – Pe ucenic, pe fiul spiritual il resimti, ca parinte duhovnicesc mai profund decat pe „fiul de carne” ?

Pr.D.S. – Calugarii au fii spirituali, n-au fii trupesti Dar un preot iarasi are datoria sa aibe si fii spiritualii: insa alta este grija fata de copilul tau, de familie, decat fata de fiul spiritual.

S.D. – Care-i mai temeinica dintre aceste doua legaturi?

Pr.D.S. – Amandoua trebuie sa fie la fel de temeinice dar nu-i atat de obligatorie si atat de, ma rog, permanenta ca datoria fata de copiii pe care-i ai din familie.

S.D. – Calugarul, se spune in budhism, in secunda in care vine si intra intr-o manastire, trebuie in chip evident sa nu mai aiba nici un fel de dependenta filiala; fata de tatal lui. Maestrul lui spiritual este acum autoritatea suprema din momentul cand intra in manastire.

Pr.D.S. – Asta se spune si in cartile noastre vechi.

S.D. – Asa spuneti.

Pr.D.S. – V-am spus ca la Lavsaicon, se dau vreo 70 de exemple de oameni care s-au dus in pustie si nu mai vroiau nici macar sa vina sa-si vada familia. Hristos Insusi ne-a spus ca un adevarat calugar trebuie sa uite de familie si sa aibe parinti duhovnicesti, si apoi fii duhovnicesti, insa acest lucru nu este valabil pentru omul care s-a casatorit.

S.D. – Dar nu se pune problema si viceversa? In cazul acesta, si legatura intre fiu si tatal de carne este mai deosebita decat legatura dintre fiu si parinte duhovnicesc, in sensul ca este o antinomie, asa cum spuneti. Sunt egale, dar totusi este mai tare cea dintre fiul de carne si tatal sau.

Pr.D.S. – Vedeti, aici se poate spune ca parintii sunt cei care au datoria sa cresca copiii, nu copiii sa creasca parintii. Tatal este deja batran. Caci mai traieste cat mai traieste, dar eu trebuie sa caut inainte. Si daca m-am la manastire, sa caut acolo. Si sa ma leg de un parinte duhovnicesc nu ca sa-1 ingrijesc eu, ci el sa ma ingrijeasca pe mine. Adica totul merge in directia inainte, nu inapoi.

S.D. – Spre fiu merge sau spre tata ?

Pr.D.S. – Merge spre fiu, nu spre tata. Tatal, daca a fost in stare sa ma creasca pe mine asa cum trebuie, va fi fericit cu aceasta. El nu va avea mai mare fericire decat sa stie ca m-a daruit cu totul lui Dumnezeu. Nu-i va trebui sa am eu grija de el, ca el a vazut ca a realizat cresterea mea cu adevarat. Si iarasi parintele duhovnicesc din manastire, nu va avea el grija sa aibe fiul duhovnicesc grija de el. Este bucuros ca 1-a facut pe el sa mearga inainte. Inseamna ca el este deasupra nevoilor de a fi sfatuit de fiul sau.

S.D. – Intr-un cuplu de credinciosi care s-au casatorit, asa cum spuneati inainte, legatura erotica, sexuala, slabeste de la sine. Ei insa, credinciosi fiind, trebuie sau nu sa vrea, cu de la sine putere, sa se stinga erotic ?

Pr.D.S. – Da, e bine. E bine sa se imputineze erotic. mai ales de la o vreme, cand legatura trupeasca nu mai are perspective de a aduce copii. Am auzit ca sunt familii care duc o viata de mare curatenie chiar din tinerete.

S.D. – Cunoasteti „Flautul fermecat” al lui Mozart. Tema lui este evolutia unui cuplu care trece prin multe initieri, nu le discut eu calitatea – pana cand ajung batrani, la o treapta foarte sus. Dar majoritatea operei o reprezinta cantecele de dragoste intre doi oameni tineri: Tamino si Pamina, asa cum se numesc ei. Lucian Pintilie, marele regizor, a pus-o in scena. El, din cap locului, a ales doi actori batrani, iesiti la pensie. Deci de la inceput, este un cuplu batran, acesti tineri sunt fapt batrani. Pe modelul acesta trebuie sa se comporte tinerii care se casatoresc ? Cand pornesc aventura casatoiriei trebuie sa fie ca pruncul din bratele Maicii Domnului.? Teologia mistica bizantina a figurat prima arhetipul pruncului batran, din aceasta cauza au fost inchipuite modificari morfologice, in care pruncul nu seamana cu acela de pe cutiile de lapte. Credeti ca in casatorie trebuie sa functioneze modelul tinerilor batrani, care-si anticipeaza sorocul ?

Pr.D.S. – Evdokimov, in „Les sacrements de l’amour”, sustine ca nu-i important sa aibe copii cei ce se casatoresc, importanta este dragostea dintre ei. Daca ar putea trai in curatenie nu-i opreste nimeni sa se intregeasca spiritual. Biserica nu vrea sa ceara lucruri peste masura de grele, oamenii trebuie sa creasca spiritual. Faptul ca-si iau raspunderea sa faca si sa creasca copii este deja un lucru destul de serios.

S.D. – Revista „Interval” – foarte buna – i-a luat un interviu arhimandritului Teofil Paraianu. A acceptat, ca si dumneavoastra sa fie intrebat orice; bineinteles, cu o indrazneala masurata. La un moment dat, reporterul il intreaba niste lucruri care tineau de intimitatea sexualitatii. Arhimandritul a raspuns cu o smerenie formidabila. A zis: nu ma intrebati ca eu nu cunosc chestiile astea, eu ma adresez preotiei ortodoxe care fata de catolicism, traind casnicia cu structurile specifice, are competenta ei. In acest sens intreb: in „Filocalia” pe care ati tradus-o, am observat cum e pusa tema curviei. Am mai constatat ca este totdeauna vazuta ca o consecinta, nu ca un pacat de sine statator. Ai mancat prea mult, banii, betia, trufia atrag dupa ei desfranarea. Deci curvia este mijlocita de alte pacate, nu este luata in sine, in perspectiva pacatului ontologic. Din contra, tot comentariul modern al psihanalizei care asediaza constiinta unui om tanar, accentueaza elanul erotic ca fiind in sine, il descrie in sine, deci nu-1 diminueaza ca o consecinta a altor pacate „majore”. Cum va explicati ca in limbajul Parintilor el este dedus din altceva, si ca nu s-a facut o teologie a pulsiunii sexuale in sine si a orizontului ei ?

Pr.D.S. – Ar trebui citite cu atentie cat mai multe texte. Eu cred ca sunt si texte in care curvia este descrisa ca patima in sine. Cred ca sunt si oameni care, fara sa aibe alte pacate notabile, savarsesc pacatul curviei. Nu sunt totdeuna pacatele legate intre ele. Este cate unul care are slava desarta, fara a avea pretentia de a fi bogat, da-i place sa fie laudat pentru asa paruta smerenie a lui. Sunt si legate, sunt si nelegate intre ele. Curvia cred ca este legata si sporita de alte patimi, dar ca este si in sine. Sigur ca, daca mananci mai mult, dormi mai mult, ai bani mai multi, daca esti mai frumos, patima se dezvolta. Daca nu le ai pe acestea, poate slabeste si ea. Patimile se si intaresc una pe alta si, daca nu sunt prea legate, mai si slabesc.

S.D. – Apeland la competenta dumneavoastra ca preot casatorit, credeti ca exista castitate fara incontinenta ?

Pr.D.S. -La ce incontinenta va referiti ?

S.D. – Adica fara sa opresti sexualitatea.

Pr.D.S. – Cred ca da.

S.D. – Comentariul modern al psihologilor, al psihanalistilor, adunati pe aceasta pulsiune, au identificat in chip existential ca exista o castitate in interiorul sexualitatii: poate pe cea care ati vazut-o dumneavoastra in tren. Dumneavoastra nu aveti de unde sti daca tinerii aceia nu traiau cumva impreuna. Credeti ca se poate presupune asa ceva?

Pr.D.S. – Da, eu cred ca exista o curatenie a dragostei intre tineri.

S.D. – Deci placerea este mai puternica decat acea curatenie ?

Pr.D.S. – Experienta pacatului mareste pacatul.

S.D. – Sa incercam sa talmacim ceva din Matei, cap. 19, unde zice: „Si au venit la El fariseii, ispitindu-1 si zicand: Se cuvine, oare, omului sa-si lase femeia sa, pentru orice pricina? Raspunzand, El a zis: N-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput i-a facut barbat si femeie ? Si a zis: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup”. Si mai departe spune: „Iar Eu zic ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, si se va insura cu alta, savarseste adulter; si cine s-a insurat cu cea lasata savarseste adulter. Ucenicii i-au zis: Daca astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos sa se insoare. Iar El le-a zis: Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat”. Deci, ucenicii spun ca se intelege ca este bine sa nu aiba femeie…

Pr.D.S. – Pentru ca sa nu fie ispititi sa treaca pe urma la alta femeie.

S.D. – Mai bine sa nu se insoare – spune. Iar lisus se intlege ca este de acord. Si spune: ca nu toti pricep asta, ci numai cei carora le este dat. Sa fie aceasta o prefigurare a monahismului ?

Pr.D.S. – Cred ca da. Fiecare om are niste daruri, predispozitii. Unii sunt mai porniti spre placerea aceasta, altii mai putin si au o intelegere mai mare a celor spirituale. Daca cineva simte ca ar putea sa traiasca necasatorit, sa o faca neantarziat.

S. D. – Dar fara sa pacatuiasca.

Pr.D.S. – Da, fara sa pacatuiasca. in castitate.

S,D. – Indiferent ca esti in oras sau la manastire.

Pr.D.S. – Asa, da.

S.D. – Ca este asa, si Mantuitorul continua versetul si spune: „Ca sunt fameni desfranati”. Asta inseamna…

Pr.D.S. – Nu, insemeneaza om castrat. Turcii castrau. Dar sunt unii castrati de la Dumnezeu, nu le-a dat aceata pornire.

S.D. – Uitati cum se spune: „Sunt unii fameni care s-au nascut asa din pantecele maicii lor” – natural, nu ?

Pr.D.S. – Da, asa s-au nascut, fara pornire.

S.D. – „Sunt altii – zice Mantuitorul – pe care oamenii i-au facut fameni. Si sunt fameni care s-au facut fameni pe ei insisi, pentru imparatia lui Dumnezeu”. Asta-i Origen ?

Pr.D.S. – Cred ca nu-i Origen. Pentru ca Origen s-a facut famen trupeste, pe cand este bine sa te faci famen spiritual.

S.D. – El spune ca cine poate sa inteleaga sa inteleaga.

Pr.D.S. – Da, cine are forta spirituala sa fie ca un famen, fara sa se castreze. Origen s-a castrat la propriu. Si sunt si printre calugari destui care nu sunt fameni de la nastere, ci care au atata credinta care-i face sa nu mearga la viata aceasta, si sa traiasca in curatenie. Acestia sunt cei care se fac fameni pentru imparatia lui Dumnezeu, nu Origen.

S.D. – Este un act sinergie ?

Pr.D.S. – Da, este un act sinergic, de la Dumnezeu, dar si o vointa a omului. Aceasta este o mare vitejie. Ferice de cei care pot sa faca aceasta. Si cred ca la femei este mai usor.

S.D. – De ce ?

Pr.D.S. – Pentru ca femeile trebuie sa astepte propuneri de la barbati, pe cand barbatii vin ei…

S.D. – Adica sa fie ispitite.

Pr.D.S. – Da, si daca au ocazia sa fie intr-o viata mai retrasa, n-au ocazia sa fie atat de ispitite. Si la femei este mai usor pentru ca stiau, cel putin inainte era asa, ca vor aduce un copil din flori, va rade lumea de ele. Barbatul are o legatura cu o femeie, apoi cine mai stie ? Pentru el este mai usor sa ispiteasca, si poate de aceia femeile se duc mai usor la mantuire.

S.D. – As vrea sa va pun o intrebare mai teologica. Labilitatea Evei este o labilitate morala sau duhovniceasca? Prin labilitate etica a pacalit-o sarpele, sau printr-o labilitate duhovniceasca, mistica ?

Pr.D.S. – Eva este o mare taina, este foarte greu sa decidem cum a fost, poate ca sunt multe intelesuri aici. Omul a fost facut la inceput cu o predominare a spiritului in el. Nu-1 prea interesau lucrurile materiale ca mancarea, ca unirea trupeasca. Vedea lumea ca un diafan, vedea ceea ce este spiritual in lume. Or, Eva a fost ispitita sa caute si o placere in cele materiale. Poate ca in privinta aceasta ea este mai slaba decat barbatul.

S.D. – Deci duhovniceste.

Pr.D.S. – Da, duhovniceste poate e mai slaba. Mai usor de ispitit, dar parca sta in contrazicere cu ceea ce am spus inainte. Ea ispiteste mai mult, dar ispiteste din slabiciune parca.

S.D. – Deci forta, puterea nu ispiteste ?

Pr.D.S. – Pare a fi ceva in contradictie cu faptul ca nu ea se ofera barbatului, ci barbatul ii cere sa se ofere, ca ei ii plac cele ce se vad, mai mult decat barbatului, care le vede parca mai mult pe cele spirituale decat le vede ea. Si asta o face poate sa cada mai usor.

S.D. – Poate ca din aceasta cauza, tipologic, asa este redata in icoana, Maica Domnului reprezinta pe Eva induhovnicita. Din aceasta cauza, imaginea catolica a tabloului religios, care accentueaza feminitatea, pe frumusetea madonelor, din capul locului nu mai poate scandaliza printr-o feminitate exploziva, noua, nemaiantalnita, restaurata.

Pr.D.S. – Cred ca asta este, da, Sfantul Chirii din Alexandria, in cartea care va aparea acum, „Transparente pline de gratie in Vechiul Testament”, spune mereu ca omul, prin Hristos, este redus la starea de dinainte de pacat. Deci, inainte de pacat a fost o stare duhovniceasca, ce putea sa inainteze in duhovnicie, fara sa se fi intrupat Hristos.

S.D. – Dar aceasta stare indumnezeita nu reprezinta mai mult decat starea adamica ? Raiul este acelasi cu raiul lui Adam ? Sunt oare compatibile ?

Pr.D.S. – Sfantul cam asa spune, ca am fi ajuns acolo daca am fi fost mai rezistenti, mai tari la ispitele materiale ale lumii, si deci la ispita trupeasca a femeii. Poate ca am fi crescut la aceasta duhovnicie la care este dus sfantul. Se pune intrebarea: bine, dar cum putem noi acum, dupa ce purtam urmele pacatului si slabiciunile lui, sa ne mai urcam la aceasta stare? O putem face numai prin Hristos. De aceea trebuie sa ne unim cu Hristos, care a restabilit omul de dinainte de cadere, care-1 avea pe Dumnezeu in el. Eu am scris cartea aceea „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, si unii dintre profesori m-au intrebat: cum restaurare, numai restaurare? N-am stiut de Sfantul Chirii din Alexandria si, uite, sunt confirmat de el; caci nu-i numai restaurare, ci si indumnezeire. Adica si ceva in plus!

S.D. – Si o imbogatire. Parintii vorbesc – nu pot i sa va spun cine anume – ca cele doua raiuri sunt Bferite.

Pr.D.S. – Sfantul Chirii nu vorbeste asa. Eu n-am pus aceasta problema in introducere, las pe fiecare sa-1 citeasca pe Sfantul Chirii. El spune ca vom fi redusi la raiul de la inceput.

S.D. – Dar mai este oare compatibil acel rai ? Raiul nu evolueaza ?

Pr.D.S. – I-a mutat in rai pe cei care au cazut in iad; Hristos i-a mutat in rai.

S.D. – in acelasi rai ?

Pr.D.S. – Da, in acelasi rai, asa spune. Acum este greu, in ceea ce priveste acest rai, nu trebuie inteles ca se elimina Universul; noi nu scapam de Univers. Raiul este tot Univers, dar un Univers devenit transparent, spiritualizat.

S.D. – Dar atat timp cat Sfantul Grigorie de Nyssa are o viziune atat de dinamica asupra noului eon care asteapta, nu putem admite si o dinamica a raiului ? Nu-si potriveste Dumnezeirea ambianta pentru noua postura a omului ? Nu este mai complex omul indumzeit decat Adam ?

Pr.D.S. – De aceea m-am mirat si eu de Sfantul Chiril, pentru ca si eu am dezvoltat ideea acesta.

S.D. – Cred ca va este specifica.

Pr.D.S. – Cred ca vom inainta la nesfarsit in aceasta dumnezeire, si am luat ca model pe Iisus Hristos de pe Tabor, si pe Moise, si pe Ilie, plini de lumina, dar nu stiu daca in lumina te poti opri vreodata, daca in cunoastere te poti opri vreodata, daca in iubire te poti opri vreodata. Insa pe de alta parte cred ca nici Universul nu va fi anulat, intr-un fel vom vedea si prin Univers pe Dumnezeu. De aceea, in pictura Bisericeasca sunt date amanunte concrete despre iad, dar foarte putine despre rai.

S.D. – Tot timpul raul este mai expresiv decat binele!

Pr.D.S. – Ha, ha, si il cunoastem.

S.D. – Nu este asta o dovada ca intr-adevar am cazut ?

Pr.D.S. – Si recunoastem ca traim in el.

S.D. – Cum vedeti maternitatea in perspectiva iconomiei Evei, a biografiei ei mondiale ? Deci maternitatea in general, nu a Maicii Domnului, care este un apogeu. Eva, in rai, avea disponibilitate pentru maternitate ?

Pr.D.S. – Cred ca da, desi Parintii spun ca oamenii s-ar fi inmultit fara legatura trupeasca. Dar eu cred ca totusi o anumita unire trebuie sa fi fost si acolo, pentru ca de ce femeia ar fi fost facuta asa cum este facuta, cu organele ei, si barbatul cu ale lui ? Cred insa ca, pe alta parte, era foarte puternica viata spirituala in ei incat aceasta coplesea placerea trupeasca; era aproape ca o nastere dintr-o mare iubire intre ei, dintr-o mare iubire spirituala.

S.D. – Nu ajungem la un „emanationism” ?

Pr.D.S. – Nu. Emanationism este mai degraba cand mergem pe partea trupeasca.

S.D. – Totusi nasterea Atenei din teasta lui Zeus a fi destul de asemanatoare.

Pr.D.S. – Mai degraba iubirea este faptul vointei si faptul personal. Si cred ca iubirea era atat de mare in ei, de ordin spiritual, incat aceasta provoca niste fenomene in trupul femeii. Precum a provocat venirea Duhului Sfant in trupul Evei Celei noi.

S.D. – Vi se pare ca maternitatea pe care o poseda orice femeie, ca un orizont, este o stavila pusa de Dumnezeu in calea unei ispite continue ?

Pr.D.S. – Da, de aceea Dumnezeu a dat-o, ca urare a pacatului, sa nasca in dureri.

S.D. – Deci, nasterea in dureri este stavila in cazul acesta.

Pr.D.S. – Femeia se mai gandeste si la durerile nasterii, si la toate grijile care vin de pe urma copiilor, si asta o face sa se mai fereasca si in special cu barbatul cu care nu este casatorita, care nu-si ia angajamentul sa o ajute in cresterea copiilor. Dar cred ca femeia este facuta sa nasca, insa altfel decat prin aceasta legatura trupeasca. Nu stiu cum era coplesita placerea trupeasca prin aceasta dragoste foarte spiritualizata. Sunt lucruri de taina.

S.D. – Totusi eu v-as aduce mai incoace, in zona sfatului, iar asta este si ultima intrebare. Ati inaugurat azi ceva insolit: O teologie a grijii. Astfel ati aratat cuvantarile grijilor bune, rolul lor in terapeutica cuplului, de asemenea, trambulina catre sfintirea lui. Deci, societatea moderna, a carei permanenta obsesie este ameliorarea vietii…

Pr.D.S. – Societatea de consum.

S.D. – Da, confortul, care preia majoritatea ostenelilor cuplului: gradinite luxoase, guvernante dibace etc. Cuplul, mai mult sau mai putin, se elibereaza de avatarurile casniciei, cum se zice, putand sa-si traiasca tineretea in voie. Vedeti un lucru bun in asta ?

Pr.D.S. – Nu, absolut nu. Dimpotriva, aceasta slabeste legatura intre barbat si femeie. Familia a slabit enorm in Occident. In Suedia nu se mai casatoresc nici 3% din oameni. Femeia are si ea serviciu, castiga bani, copiii ii da la gradinita, dar se plangeau toti de copiii strazii, care au inceput sa fie si la noi. Le pune cheia de gat si pleaca, femeia pleaca. Atunci de ce sa-i mai faci? Atunci de ce sa mai fim impreuna, daca nu avem niste griji impreuna ?

S.D. – Grija uneste.

Pr.D.S. – Grija pentru altul, iubirea pentru al treilea, grija pentru al treilea, fata de care ai o datorie. Aici este inca un reflex al Treimii. Este bine oare ca mergem spre o disolutie a familiei ? Eu cred ca nu-i bine. Imi spunea cineva ca a fost intr-un sat, si scoala era inchisa. Nu mai erau copii in sat. Sunt si astea niste forme apocaliptice, ne distrugem noi pe noi.

S.D. – Aveti ingaduinta fata de avort ?

Pr.D.S.-Nu.

S.D. – Ieri spuneati ca Biserica sare ca arsa la erezie, dar are mila. Avortul nu este o erezie, este ceva penal. Daca aveti mila de Nicolski, de ce sunteti atat de categoric cu avortul ? Ca si femeile cer mila, ca se chinuie cu copiii.

Pr.D.S. – Faptul ca ne comportam altfel fata de pacat decat fata de erezie arata si aici o deosebire. Femeia care a facut un avort nu este iertata simplu, ci i se dau atatia ani de ispasire. A venit la mine odata o femeie care era de vreo 70 de ani si facuse un avort, si preotul i-a spus sa nu se impartaseasca niciodata, pana la batranete. A venit la mine sa ma intrebe ce sa faca. Ea insa se chinuia spunand ca a omorat un om. Deci, nu este iertare asa simpla, ci pocainta.

S.D. – Si cu astia care au gresit unui popor intreg pentru ce sunteti asa de clement ? Fiti la fel de raspicat ca si cu avortul.

Pr.D.S. – Tot asa spuneam.

S.D. – Ieri ati spus: noi nu judecam, noi lasam in pace. Biserica sa penalizeze.

Pr.D.S. – Daca Nicolski merge la un preot, acesta ii spune: ai omorat atatia oameni; nu te vei impartasi.

S.D. – Pai nu merge, ca el este evreu.

Pr.D.S. – Daca nu merge…

S.D. – Ce fac atunci ? Traieste intr-o societate.

Pr.D.S. – Am eu oare dreptul sa ma amestec in alte societati, la evrei si la altii ? Aici intervine rolul sinagogii.

S.D. – Biserica condamna fara sa ezite avortul. Eu nu discut acum despre relatia dintre parintele duhovnicesc si cutare femeie care se marturiseste. Biserica Ortodoxa si cea Catolica declara public ca este o crima.

Pr.D.S. – Dar nu spune: cutare si cutare au facut un avort.

S.D. – Nu spune. Dar de ce nu face acelasi lucru in plan politic. De fapt, nici nu este un plan politic.

Pr.D.S. – Ba da, Biserica condamna pe toti cei care nu sunt credinciosi si pe toti cei care adopta marxismul ca doctrina.

S.D. – A dat Preafericitul Teoctist vreun act ? Cred ca toate partidele i-ar sari in cap ca nu este pluralist. Dar in privinta avortului, a dat ceva ? Nimic, si este o crima care se face nepedepsita de 2 ani. Dumneavoastra, prin influenta dumneavoastra, trebuie sa interveniti.

Pr.D.S. – Eu cred ca Biserica condamna avorturile. Biserica condamna prin canoane care sunt mereu actuale.

S.D. – Public, aici? Niciodata. Biserica Ortodoxa Romana tace ca de obicei!

Pr.D.S. – Negresit trebuie sa faca ceva. Dar eu cred ca a si facut.

S.D. – Pana acum, cel putin, nu am cunostinta sa fi facut ceva…

Acest articol a fost publicat în Avort, Căsătorie, Divorţ, Iubire, Pr.Stăniloae, Prietenie, Relaţiile intime. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Convorbire cu Părintele Stăniloae

  1. lenalina zice:

    Reblogged this on lenalina.

  2. Pingback: Tobie si sotia lui – casatoria | Teologhia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s