Responsabilitatea interumană naturală

Din „Ortodoxia” 1970/nr.2

RESPONSABILITATEA CREŞTINĂ

de Pr. Prof. D. STANILOAE
Responsabilitatea interumană naturală

Cuvîntul nu transmite de la subiect la subiect numai înţelesuri. El transmite şi putere. Aceasta se observă mai ales la cuvântul de îndemn, de încurajare, la cuvîntul care exprimă o încredere în cel căruia i se adresează. El transmite de la adresant la adresat puterea de a face un bine sau de a se opune unui rău.

Desigur, cuvîntul poate şi paraliza puterile celui căruia îi este adresat, prin lipsa de încredere, de preţuire, de iubire, prin critica neiubitoare manifestată faţă de acela şi faţă de ceea ce poate el face. Dar şi în aceasta se vede că în cuvînt e o putere; căci a paraliza o putere ţine tot de o anumită putere.

1. Dar nu numai cuvintele cu o evidentă sarcină afectivă, pozitivă sau negativă, degajează putere, ci şi cuvintele care nu par să aibă o astfel de sarcină.

Orice cuvînt provoacă în cel căruia îi este adresat un răspuns de aprobare sau de dezaprobare. Fie că răspunsul e rostit cu o voce tare de către acela, fie că e reţinut în interiorul aceluia. Orice cuvînt provoacă prin urmare în subiectul căruia îi este adresat o mişcare de reacţie conştientă, care se numeşte răspuns.

În cuvîntul primului subiect e dată nu numai intenţia, ci şi puterea de a provoca mişcarea de răspuns.

Primul cuvînt e o chemare adresată de un subiect celuilalt subiect (sau celorlalte), iar chemarea înseamnă intenţia şi implică puterea de a provoca un răspuns.

Primul cuvînt ca chemare implică în sine al doilea cuvînt ca răspuns, iar al doilea cuvînt ca răspuns presupune primul cuvînt ca chemare.

Nu există unul fără altul. Nimeni nu vorbeşte fără a aştepta şi a provoca un răspuns şi nimeni, nu răspunde fără a fi provocat de o chemare. Orice subiect prin faptul că vorbeşte e legat de un alt subiect care îi răspunde sau care îl provoacă să vorbească; orice subiect conştient are implicată în calitatea sa de cuvîntător existenţa altui subiect şi legătura ontologică cu el.

2. Dar legătura aceasta are un caracter activ. În cuvîntul omului nu se exprimă o legătură statică a lui cu celălalt, ci o legătură dinamică. Omul nu vorbeşte pentru că îi vine poftă să vorbească şi pentru că în hotărîrea de a vorbi descoperă conştiinţa legăturii sale cu celălalt, ci e incitat să vorbească de celălalt în baza legăturii sale nu numai exterioare, ci fiinţiale cu celălalt. Fie că cheamă, fie că răspunde, el e împins la aceasta de celălalt; adică nu numai de faptul că este subiect cuvîntător, ci şi de faptul că este subiect cuvîntător într-o legătură funţială cu celălalt, ca subiect cuvîntător.

În cuvînt se actualizează forţa de mişcare a unui subiect asupra celuilalt, forţa de mişcare a celui ce cheamă asupra celui chemat, dar şi forţa de mişcare a celui chemat asupra celui ce cheamă, prin simpla lui prezenţă de subiect care poate asculta şi deci şi răspunde.

Chiar conştiinţa că cineva îl poate asculta şi deci îi poate răspunde mişcă subiectul care cheamă la vorbire.

Iar conştiinţa aceasta are o bază în dualitatea ontologică a subiectului uman, în faptul că e legat de celălalt în mod fiinţial.

Cuvîntul mişcă şi e mişcat, printr-o mişcare tranzitivă reciprocă între cei doi care vorbesc. Cel ce cheamă mişcă pe cel chemat şi viceversa. Ei sînt prinşi într-o mişcare circulară de la unul la altul. Cel ce mişcă chemînd nu pune pe cel chemat într-o mişcare îndreptată mai departe, spre altul, ci într-o mişcare care atrage spre sine pe cel chemat. Mişcarea celui ce cheamă spre cel chemat se transformă în acela într-o mişcare a lui spre cel ce-l cheamă.

Cel chemat este pus prin chemare într-o referinţă actuală cu cel ce-l cheamă. În aceasta se vede că în mişcarea celui chemat spre cel ce-l cheamă se propagă forţa celui ce-l cheamă.

Mişcarea celui ce cheamă, exercitîndu-se asupra celui chemat, se converteşte în acela în mişcare de întoarcere a lui spre cel ce cheamă. Dar în întoarcerea acestei mişcări spre cel ce cheamă nu e numai o mişcare a celui ce cheamă ; ea a devenit şi mişcarea celui chemat.

În răspuns continuă să se exercite forţa celui ce cheamă, dar ea a devenit şi mişcarea celui chemat. Făcîndu-şi proprie mişcarea celui ce-l cheamă, cel chemat a transformat-o în mişcare de răspuns.

Propriu-zis, mişcarea fiecăruia e şi mişcarea celuilalt; e o mişcare sinergică. Mişcarea celui ce cheamă e şi mişcarea celui ce-l face pe acesta să-l cheme şi, invers, mişcarea de răspuns a celui chemat spre cel ce cheamă e si mişcarea celui ce-î cheamă.

Desigur, mişcarea de răspuns poate să se manifeste şi în cuvinte sau acte îndreptate de cel chemat spre alţii. Dar ea e, chiar în această orientare şi formă, în primul rînd un răspuns dat celui ce l-a solicitat, celui ce l-a provocat la anumite cuvinte şi acte către alţii.

Dialogul între doi e un focar din care se propagă raze spre alţii, constituindu-se alte dialoguri ; dar totdeauna aceste noi dialoguri pornesc de la un anumit dialog ca centru al lor. Rînd pe rînd un anumit dialog e centru al altor dialoguri.

3. Dar rostul cuvîntului nu e să cheme simplu pe cel chemat spre cel ce cheamă sau să demonstreze prin răspuns această întoarcere. Cuvîntul descoperă şi o intenţie de viitor la cel ce cheamă, cu dorinţa de a-l mişca spre acel viitor şi pe cel chemat.

Omul vorbeşte pentru că nu se mulţumeşte cu starea prezentă a sa şi a lucrurilor.

Cuvîntul descoperă dimensiunea de viitor la care gîndeşte cineva. De aceea el luminează ceva ce nu se vede.

Dacă omul vorbeşte şi de trecut, sau de natura prezentă a unor lucruri (ştiinţa), o face pentru a trage concluzii pentru ceea ce poate şi vrea să facă în viitor pe baza cunoaşterii lor.

Prezentul, fără deschiderea posibilităţilor şi tensiunilor sale viitoare prin cuvînt, lasă totul în întuneric. Lumina o aduce cuvîntul prin descoperirea dimensiunii viitorului. Cuvîntul are un rost revelator profetic, sau rostul de a promova o realitate prezentă spre un viitor al ei.

Omul descoperă altuia intenţiile sale de viitor, pentru că nu e mulţumit să meargă singur spre acel viitor, sau nu poate să meargă singur; el nu poate merge efectiv spre viitor decît cu celălalt sau cu ceilalţi, sau măcar cu aprobarea lor. Prin cuvînt, omul îndeamnă pe ceilalţi spre acel viitor, sau îi atrage spre el, ori le cere aprobarea pentru acel viitor, pentru că el însuşi vede o perspectivă viitoare şi se simte atras spre ea.

4. Dacă cuvîntul, ca chemare a altuia spre cel ce cheamă şi spre un viitor, înseamnă o mişcare exercitată asupra celui chemat, care devine ca răspuns mişcarea celui chemat spre cel ce-l cheamă şi o împreună-mişcare spre un viitor comun, între cuvînt şi faptă nu e nici o separaţie. Nu se poate cugeta faptă fără cuvînt şi cuvînt care să nu implice, cînd e nevoie, o faptă mai mult sau mai puţin eficientă.

Dacă cuvîntul este o mişcare cu efect în ordinea interpersonală spirituală, fapta este mişcarea cuvîntului prelungită în ordinea lucrurilor, pentru a face mai eficientă chemarea sau răspunsul ce se mişcă de la persoană la persoană, sau de la o persoană asupra celeilalte persoane şi pentru a duce realitatea spre acel viitor.

Cel ce adresează un apel altei persoane, pentru a o pune în referinţă cu sine şi în acelaşi timp spre a o solidariza în înaintarea spre un viitor, demonstrează interesul pentru acea persoană şi credinţa în puterea realizării viitorului comun, vorbindu-i şi cu fapta în ordinea lucrurilor; cel ce răspunde acelui apel îşi demonstrează, cînd e nevoie, sinceritatea răspunsului, sinceritatea voinţei de a merge împreună spre acel viitor, de asemenea şi prin punerea fiinţei sale spirituale-corporale, aflătoare în contextul realităţii obiective, sau a unor lucruri, la dispoziţia celui ce şi-a mărturisit intenţiile aceluia şi în mişcarea spre viitorul indicat de acela.

Faptele constituie şi ele un dialog între persoane, chiar dacă sînt îndreptate spre lucruri.

Faptele înfăţişează şi mai efectiv caracterul profetic şi transformator manifestat în cuvinte. Ele sînt nu un dialog paralel la cel săvîrşit prin cuvinte, ci dialogul prin cuvinte extins şi făcut eficient de fiecare partener asupra persoanei spiritual-corporale proprii, sau asupra lucrurilor care ţin de persoane. Prin aceasta acţiunea cuvîntului unui subiect asupra subiectului partener e mai eficace.

Orice faptă e mărturia şi realizarea unei stări viitoare a logosului persoanei proprii şi al lucrurilor de care poate dispune; executarea unui proiect. Iar proiectul e sensul viitor al persoanei proprii sau al unor lucruri, formulat mai întii ca un cuvînt interior; e chipul viitor al persoanei proprii şi a altuia şi al lucrurilor în al cărui context se află persoana proprie şi a celuilalt sau a celorlalţi.

Fapta dovedeşte caracterul dinamic al logosului fiinţelor noastre şi al lucrurilor în al căror context ne aflăm şi pornirea spre realizarea unei faze viitoare, din drumul logosului lor spre ţinta desăvîrşită.

Prin faptă cineva vrea să realizeze faza viitoare a logosului lucrurilor, descoperită cuiva prin cuvînt, pentru ca şi acela să se angajeze pe drumul realizării acelei faze.

Fapta e o exprimare şi o păşire spre eficienţă a cuvîntului ca chip viitor al logosului lucrurilor.

Cuvîntul e proiectul, fapta e realizarea chipului viitor al lucrurilor. De aceea fără proiect nu există faptă, iar fără faptă proiectul e ceva nedeplin şi fără putere.

5. Dar dacă fapta e ducerea cuvîntului la capăt, iar cuvîntul e începutul mişcării ce se îndeplineşte în faptă şi la cuvînt participă ambii interlocutori, fapta e şi ea într-un fel produsă de amîndoi. Fapta mea e, rezultatul deplin al mişcării produsă în mine de cel ce mă provoacă la răspuns, mişcare în care s-a convertit mişcarea pornită de la el. Sau fapta celui ce adresează o chemare e şi ea provocată de cel ce aşteaptă chemarea.

Din toate acestea reiese că fiecare subiect conştient aflîndu-se în legătură ontologică şi activă cu alt subiect conştient, are în sine un dinamism dialogic, o tensiune dialogică, prin care subiectele se susţin reciproc într-un proces spiritual de desăvîrşire.

Subiectele formează împreună un fel de diptic aflat într-o mişcare de desăvîrşire a sa, ce se propagă simultan de la fiecare membrană la cealaltă, înscriindu-se în fiecare prin cealaltă, un desen de tot mai mare fineţe. Mai bine-zis, fiecare subiect e în nenumărate relaţii dialogice cu alte subiecte, comunicînd fiecăreia din subiectele cu care se află în relaţie dialogică bogăţie adunată în relaţia dialogică cu altele.

~~ VA URMA ~~
Acest articol a fost publicat în Pr.Stăniloae, Responsabilitate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s