Responsabilitatea pentru semeni în faţa lui Dumnezeu

Din „Ortodoxia” 1970/nr.2

RESPONSABILITATEA CREŞTINĂ
de Pr. Prof. D. STANILOAE


Responsabilitatea pentru semeni în faţa lui Dumnezeu

Aspectele enumerate ale legăturii dinamice între subiecte prin cuvînt şi faptă există şi între Dumnezeu şi oameni, dar cu deosebirile ce le comportă faptul că aci un partener este Dumnezeu.

1. Între subiectele umane nu există nici unul în poziţia permanentă a partenerului prim. Fiecare om e rînd pe rînd în rolul celui ce cheamă şi e chemat, a celui ce cere un răspuns şi dă un răspuns. Fiecare om e nu numai el responsabil faţă de alţii, ci-l are şi pe celălalt responsabil faţă de sine.

Dar în raportul dintre Dumnezeu şi om, numai omul este responsabil , sau:  omul e numai în rolul de responsabil, nu şi în rolul celui ce impune lui Dumnezeu un răspuns, o responsabilitate, în mod necesar.

Poate şi în acest sens spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul că Dumnezeu e în afară de relaţii. Desigur, omul cere şi el uneori lui Dumnezeu un răspuns, dar în acest răspuns Dumnezeu rămîne liber şi suveran. El nu e responsabil faţă de om : «Cine eşti tu, o, omule, ca să te sfădeşti cu Dumnezeu ? Oare, vasul de lut va zice către cel ce l-a făcut: «De ce m-ai făcut aşa ?» (Rom. VIII, 20).

În raport cu Dumnezeu, omul se experiază pe sine exclusiv ca răspunzător, deci ca ascultător.

Dumnezeu este cel care-l cheamă pe om la împlinirea unor datorii, iar omul este cel ce ascultă şi răspunde.

Dar aceasta înseamnă că omul simte în cuvîntul lui Dumnezeu o forţă neasemănat mai mare decît în cuvîntul semenului său. Aceasta înseamnă că se simte chemat să răspundă, sau să vorbească răspunzînd, de «un glas» pe care nu-l poate face neauzit.

Împlinirea rolului său în dialogul cu Dumnezeu rezultă ca o constrîngere morală de neocolit. De aceea şi rolul lui Dumnezeu în acest dialog se impune cu o evidentă şi cu o presiune necondiţionată.

De aceea Sfînta Scriptură consideră morţi spiritual pe cei ce nu aud cuvîntul lui Dumnezeu; sau ia în derîdere idolii care nu pot grăi şi nu pot auzi cererea omului (I Regi XVIII, 27). Căci în experienţa lui Dumnezeu ca partener de supremă presiune spirituală în dialogul cu omul intră şi simţirea că El aude, că El ascultă, aşa cum în dialogul interuman ascultarea ca faptă a partenerului e tot aşa de viu experiată de partenerul care vorbeşte, ca şi răspunsul lui sonor (Ps. XXXIII, 4, 6, 17; XXXII, 2; XIX, 8; XVII, 8; XVI, 6 etc).

Sfînta Scriptură condamnă orice idolatrie sau panteism pentru că ele implică negarea dialogului între Dumnezeu şi om, divinitatea fiind considerată impersonală. Omul este, în concepţia panteistă, singur; el nu e cu adevărat răspunzător în faţa unui subiect suprem.

Despre semenul nostru ştim că ne vorbeşte pentru că auzim cuvîntul lui în mod sonor. Dar despre Dumnezeu ştim cu atît mai sigur că ne vorbeşte cu cît trăim mai intens presiunea spirituală a cererilor Lui obligatorii în conştiinţa noastră.

La urma urmelor forţa obligatorie a cuvîntului semenului asupra noastră, e tot o chestiune de experienţă spirituală, de experienţă a importanţei Lui, ca realitate spirituală; a importanţei necondiţionate de a-i vorbi şi de a-i răspunde, nu numai pentru el ci şi pentru noi înşine.

Într-un fel apoi creştinii trăim sentimentul unei responsabilităţi necondiţionate şi faţă de semenul nostru.

Dar nu ne putem explica această responsabilitate necondiţionată din ceea ce ne procură cunoştinţa empirică despre el.

Numai din credinţa în importanţa veşnică a fiinţei lui şi a noastră ne putem explica această responsabilitate necondiţionată.

Numai credinţa că de împlinirea conştiincioasă a îndatoririlor noastre faţă de El atîrnă nu o fericire trecătoare, ci una netrecătoare a lui şi a noastră, poate explica forţa necondiţionată cu care ni se impune obligaţia acestei împliniri.

Responsabilitatea aceasta o trăim înainte de a întreprinde vreo fundamentare logică a unei astfel de credinţe; sau ea e trăită de oameni care nu simt trebuinţa să facă peste tot această fundamentare.

Aceasta înseamnă că trăirea acestei responsabilităţi necondiţionate faţă de semenii noştri e sădită în fiinţa noastră, şi se impune cu o forţă incomparabil mai mare decît orice argumentare logică a ei.

Noi sîntem creaţi cu o asemenea responsabilitate şi ţinuţi tot timpul sub presiunea ei necondiţionată. Iar ea nu e decît vibraţia noastră necesară, replica ce ne este impusă de fiinţa noastră la un «cuvînt» de absolută autoritate care îşi impune în noi «răspunsul» pe măsura. lui.

Noi sîntem puşi şi ţinuţi într-o referinţă faţă de Cel ce ne revendică cu autoritate absolută, dar în cadrul acestei referinţe trebuie să împlinim cu o conştiinciozitate absolută tot ce cere El să facem pentru desăvârşirea noastră şi pentru a celorlalţi-semeni.

Am spus mai înainte că noi adresăm chemarea, solicitarea, revendicarea noastră semenului nostru, provocaţi oarecum de el însuşi, iar el ne răspunde provocat, la rîndul lui, de noi înşine.

Am spus că există în noi o tensiune spre celălalt, în calitatea noastră de fiinţe vorbitoare. Dar acum e momentul de a adăuga că noi îi revendicăm pe celălalt ca să ne răspundă la ceea ce îi cerem, ca să facă ei însuşi drumul unei desăvîrşiri proprii cu noi şi drumul unei perfecţionări a realităţii, pentru că sîntem minaţi la aceasta de revendicarea lui Dumnezeu, ca factor şi autoritate supremă a noastră.

Dumnezeu ne mişcă să-i răspundem şi să cerem şi altora să-i răspundă împreună cu noi.

Dumnezeu îl face pe semenul meu să-i răspundă şi să-mi ceară şi mie să-i răspund lui însuşi şi prin el lui Dumnezeu, cu fiinţa mea şi cu tot ce pot face eu pentru îmbunătăţirea relaţiilor mele cu el în cadrul cosmosului în al cărui context ne aflăm.

Cain simte că Dumnezeu a pus asupra lui o răspundere pentru fratele său ucis şi de aceea caută să se scuture de ea tocmai în faţa lui Dumnezeu ; se revoltă că i s-a pus această răspundere, că i se cere socoteală pentru că n-a împlinit-o : «Oare, sînt eu păzitorul fratelui meu ?», răspunde Cain la întrebarea lui Dumnezeu : «Unde este Abel, fratele tău ?» (Fac. IV, 9). Cartea Facerii spune mai departe: «Şi a purces Cain din faţa lui Dumnezeu» (Fac. IV, 16).

Refuzul de a răspunde lui Dumnezeu duce la ieşirea din raportul direct cu Dumnezeu, sau mai degrabă la voinţa de a ieşi, căci deplin nu se poate ieşi niciodată. Dar acela refuză să răspundă şi semenilor săi.

Responsabilitatea creştinului faţă de semeni, răspunsul la cererea lor, îşi soarbe intensitatea obligatorie din răspunsul la revendicarea lui Dumnezeu.

Cine dintre noi refuză să răspundă lui Dumnezeu cît trăieşte pe pămînt, va răspunde în faţa judecăţii lui Dumnezeu din viaţa viitoare. «Astfel, fiecare va da seama pentru sine lui Dumnezeu», spune Sfîntul Apostol Pavel (Rom. XVI, 12). Va răspunde însă şi pentru semenii săi, pentru care, nevoind să răspundă în viaţa aceasta, a voit să scape şi de responsabilitatea faţă de Dumnezeu.

Credincioşii ortodocşi se roagă de fiecare dată la sfînta liturghie pentru «răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu». Dar cuvîntul lui Dumnezeu se exercită ca o judecată asupra credinciosului încă în viaţa pămîntească, prin toate mustrările impuse conştiinţei.

Dialogul viu, dramatic şi efectiv între Dumnezeu şi om se face în interiorul credinciosului şi în viaţa pămîntească prin ascuţişul poruncii Lui, simţită dureros de conştiinţa datoriei de a o împlini, trecînd peste orice comoditate: «Viu este cuvîntul lui Dumnezeu… şi destoinic să judece simţirile şi judecăţile inimii» (Evr. IV, 12).

În acest dialog dramatic şi tulburător, credinciosul e făcut de Dumnezeu răspunzător pentru semenii săi. Astfel, creştinii sînt legaţi dialogic, în mod strîns, prin Dumnezeu. Unul are puterea şi simte pornirea să revendice pe celălalt cu adevărat şi acela simte presiunea şi are puterea să răspundă cu adevărat, pentru că amândoi sunt în raport dialogic cu Dumnezeu, pentru că fiecare trăieşte cu toată intensitatea cuvîntul revendicator al lui Dumnezeu.

Creştinii sînt fiinţe vorbitoare, sau revendicatoare şi răspunzătoare, cu adevărat, întrucit le vorbeşte Dumnezeu şi întrucît conservă în ei înşişi întreaga capacitate de vibraţie la cuvîntul lui Dumnezeu, întreaga sensibilitate ascultătoare şi responsabilă faţă de Dumnezeu.

Vorbindu-şi unul altuia, sau revendicîndu-se şi răspunzîndu-şi, credincioşii răspund lui Dumnezeu, dacă-şi vorbesc fără sentiment de răspundere, Îi răspund lui Dumnezeu în acest mod, precum dacă-şi vorbesc cu un sentiment de răspundere, Îi răspund lui Dumnezeu astfel. Cu cît se simte cineva mai legat dialogic faţă de semeni, cu atît se simte mai legat dialogic de Dumnezeu şi invers.

Viaţa fiinţelor spirituale are un caracter dialogic : revendicare şi răspuns. Dar aceasta înseamnă că fiinţele acestea sînt într-o referinţă dialogică faţă de însuşi subiectul care le-a creat cu această obligativitate fiinţială de răspundere, şi le susţine în această stare prin revendicare.

Dumnezeu nu vorbeşte oamenilor ca oamenii! Dar îi face să se simtă agrăiţi de El. El produce în ei sentimentul că sînt revendicaţi şi că trebuie să răspundă acestei revendicări; că sînt revendicaţi şi că trebuie să răspundă în fiecare situaţie, potrivit acelei situaţii, pentru a realiza pasul următor cerut de Dumnezeu în dezvoltarea fiinţei lor, pe linia unei sensibilizări a responsabilităţii lor, sau acea reparare care e cerută de defectul în care se află, sau acea comportare faţă de semeni şi faţă de lume, care e cerută de situaţie.

S-a spus că omul se descoperă ca eu în relaţia cu tu[1]. Iar relaţia cu tu o trăieşte în mod deplin cînd se experiază ca responsabil faţă de Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că se experiază ca eu prin faptul că răspunde revendicării lui Dumnezeu. Oamenii se experiază ca eu-tu prin faptul că sînt fiinţe cuvîntătoare[2]. Dar sînt fiinţe cuvântătoare prin faptul că se simt răspunzători. Iar întrucît în răspunderea unuia faţă de altul credincioşii îşi trăiesc răspunderea lor faţă de Dumnezeu, ei se experiază ca eu-tu prin răspunderea lor faţă de Dumnezeu. În răspunderea faţă de Dumnezeu, am experienţa lui Dumnezeu ca Tu al meu, sau fiecare se experiază pe sine ca eu înaintea lui Dumnezeu.

Intensitatea existenţei propriului eu o trăiesc în relaţie cu un tu, pentru că în acest tu trăiesc cu intensitate existenţa a cuiva deosebit de mine, a unui zid subiectiv şi voluntar peste care nu pot trece, care mă întoarce spre mine însumi, cu o ireductibilă forţă spirituală. Dar atunci în experienţa lui Dumnezeu ca Tu de supremă intensitate am experienţa de supremă intensitate a propriului eu. Altfel totul poate să se înmoaie, în ceaţa unei părute existenţe.

Desigur, experienţa lui tu uman sau divin este dincolo de cuvînt ; ele sînt realităţi apofatice, indefinibile. Dar aceasta nu înseamnă că sînt cu totul în afară de experienţă, de trăire, cum afirmă Martin Buber[3]. Relaţia pe care el o recunoaşte, este ea însăşi o experienţă. Experienţa lor apare foarte accentuată în cuvîntul lor, în intenţia lor presantă, îndreptată spre mine, care în cazul lui tu uman o sesizez prin articulare sonoră, iar în cazul lui Tu divin ca o presiune spirituală directă, care produce în mine intensitatea unei răspunderi necondiţionate.

E simptomatic că literatura de azi (de exemplu teatrul lui Eugen Ionescu) înfăţişează oameni care nu mai comunică în vorbire cu nimeni; fiecare îşi urmăreşte monologul lui, fără să mai ţină seama de ce spun ceilalţi.

Creştinii aceştia, ieşiţi din relaţia eu-tu cu Dumnezeu, au ieşit din relaţia eu-tu cu celălalt; sau viceversa. Ei nu mai sînt fiinţe răspunzătoare, responsabile. Dar ei simt totuşi trebuinţa să vorbească. Se mulţumesc însă în locul unui tu real, cu un tu constituit din fiinţa lor. Ei dezvoltă acest fenomen de dedublare pînă la schizofrenie.

Sfîntul Grigore de Nisa spune: «Căderea din cel cu adevărat existent este corupere şi descopunere adevărată a celui ce fiinţează, căci cum ar fi în existenţă cel ce nu e în cel existent» [5]. Dar creştinul rămîne în existenţă prin faptul că rămîne în atîrnare dialogică de cel cu adevărat existent. Cel ce cade din el înaintează într-un infinit al descompunerii şi de aceea nu găseşte infinitatea adevărată. Numai în relaţia cu Tu-divin credinciosul se află în infinitul real care odihneşte. Acesta e nu numai în mişcare ci şi în stabilitate.

Nu degeaba Epistola către Evrei face intrarea credinciosului în odihna lui Dumnezeu dependentă de auzirea glasului Lui şi vorbeşte în această legătură de caracterul viu şi pătrunzător al cuvîntului lui Dumnezeu (Evr. XII, 4, 7—12).

Preocuparea de lucruri nu e odihnă căci omul nu trăieşte în ele misterul infinitului; în relaţia interumană eu-tu se găseşte odihnă numai dacă la baza ei stă relaţia eu-tu cu Dumnezeu.

În acest caz chiar şi în privirea lucrurilor este o odihnă.. Odihna în Dumnezeu e trăită ca un «astăzi», ca o stabilitate prezentă, deşi această stabilitate nu exclude o mişcare în ea ca adîncire, fiind o «stabilitate mobilă», sau o «mişcare stabilă», cum spune Sfîntul Grigore de Nisa.

Cine se află în dialogul cu Tu-suprem a ieşit din starea singularizată a admiraţiei ireale a trecutului propriu, sau din închipuirea fantasmagorică a viitoarei perfecţiuni a eului propriu.

Responsabilitatea prezentă în dialog e un început al responsabilităţii pentru viitor şi al căinţei pentru trecut.

«Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi, spu-nînd prin gura lui David : «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învîrtoşaţi inimile voastre… pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale» (Evr. XII, 7).

Neauzirea cuvîntului lui Dumnezeu e o insensibilitate, o învîrtosare spirituală, o răminere în afară de spiritualitatea infinită unde se află odihna comuniunii perfecte.

2. Dar aşa cum dialogul între oameni are un caracter activ, tot aşa şi dialogul dintre Dumnezeu şi oameni are un astfel de caracter, în parte chiar în mişcarea exercitată de cuvîntul uman revendicator şi răspunzător se prelungeşte forţa cuvîntului lui Dumnezeu. De aceea nu se poate face separaţie între actul şi cuvîntul revendicator al lui Dumnezeu, exercitat asupra credinciosului, şi între actul şi cuvîntul revendicator şi răspunzător al acestuia faţă de semenii săi. «Iubirea lui Dumnezeu este în iubirea omului, iubirea omului este preluată în iubirea lui Dumnezeu şi sînt unite fără confuzie şi fără separaţie».

În mişcarea creată, cuvîntătoare şi făptuitoare, a credinciosului se află şi energia divină necreată, care produce mişcarea creată a credinciosului. «Viu este cuvîntul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde pînă la despărţitura dintre suflet şi trup, dintre încheieturi şi mădulare» (Evr. IV, 12). Prin «ascuţişul» lui, cuvîntul dumnezeiesc trezeşte o sensibilitate spirituală oarecum dureroasă, obligînd pe credincios să-l ia la cunoştinţă şi să se conformeze lui, adică să-i răspundă.

Energiile necreate divine lucrează asupra fiinţelor umane avînd forma unor logoi, a unor raţiuni active, a unor impulsuri prin- care le duc spre ţinte viitoare de îndeplinit în viaţa lor şi a lumii.

Astfel chiar în raţiunile-scopuri ale creştinului, sînt active raţiunile-scopuri ale lui Dumnezeu. Energiile necreate divine intră în relaţie cu spiritul uman, luînd forma unor raţiuni active. Raţiunile sînt virtual inerente energiilor divine; raţiunile au un caracter energetic. Pe de altă parte, energiile-raţiuni, sînt îndreptate spre creaturi şi îndreaptă creaturile spre chipurile viitoare, superioare ale lor.

Energiile necreate duc pe credincioşi spre o tot mai deplină asemănare a raţiunilor lor cu raţiunile divine[7]. Ele au totodată caracter de revendicare, sînt trăite de creştini ca nişte cuvinte divine, nelipsite de înţelesuri, cărora trebuie să le răspundă aceştia prin credinţa şi faptele lor.

Dumnezeu se află prin energiile Sale în raport dialogic cu credincioşii; aceştia se decid pe de o parte liber să răspundă cuvintelor divine, care sînt în acelaşi timp energii, pe de alta primesc de la ele puterea să le răspundă prin cuvintele şi faptele lor, adăugind la ele aportul fiinţei lor create. Credinţa lor nu e mai puţin stimulată de energiile divine ca faptele lor.

Dar energiile divine operează şi altfel decît prin relaţia dialogică de fiecare zi cu fiecare credincios sau prin relaţia de fiecare zi între credincios şi credincios.

Energiile divine au şi putere creatoare. Dacă cuvîntul lui Dumnezeu, ca indicaţie şi putere conducătoare spre un scop determinat şi în acest sens ca o formă îndreptată spre scop a energiei lui, produce o mişcare modificatoare în creatura spre care se îndreaptă, se poate cugeta că cuvîntul — energie al lui Dumnezeu poate produce şi din nimic realităţile intenţionate prin el.

Actul creator operează şi el asemenea cuvîntului: cheamă, provoacă şi împuterniceşte o realitate la mişcarea unui răspuns.

Deosebirea e că pe cînd cuvîntul adresat de Dumnezeu (şi, după asemănarea lui, cel adresat de om unei realităţi existente în prealabil, produce o stare, o mişcare, o realitate nouă în acea realitate dată, şi această apariţie se manifestă în răspunsul dat de respectiva realitate, — în cazul creaţiei, realitatea produsă nu apare într-o realitate existentă, ci ca una cu existenţa în sine; dar apariţia ei este de asemenea echivalentă cu răspunsul ei la chemarea cuvîntului dumnezeiesc.

Aducerea la existenţă a creaţiei este aşezarea lui Dumnezeu în dialog cu ceva din afară de Sine. Creaţia apare în existenţă apărînd în atîrnarea dialogică de Cel cu adevărat existent, împărtăşindu-se astfel de existenţa Celui existent.

Cînd cheamă Dumnezeu, rostindu-şi cuvîntul Său, nu se poate să nu i se răspundă.

Cuvîntul «spus» de Dumnezeu este o structură raţională gîndită de El activ, sau energetic, avînd puterea să aducă în existenţă o realitate nouă, conformă ei, sau o stare nouă într-o realitate existentă de mai înainte.

Cuvîntul rostit de Dumnezeu are ca urmare necesară, răspunsul realităţii căreia i se adresează. În el e forţa care provoacă în mod necesar un răspuns analog cu cuvîntul, cu structura raţională exprimată de Dumnezeu.

Dacă nu există realitatea care are să răspundă, ea trebuie să apară în existenţă.  În acest caz însăşi apariţia ei în existenţă e răspunsul care trebuie să urmeze cuvîntului lui Dumnezeu.

În sensul acesta toate realităţile existente sînt răspunsuri la cuvintele creatoare ale lui Dumnezeu, răspunsuri analoage cuvintelor lui, sînt ele însele chipurile cuvintelor lui Dumnezeu. Venirea la existenţă e şi un răspuns inconştient al creaturilor la cuvîntul lui Dumnezeu, din puterea cuprinsă în acest cuvînt.

Cuvîntul creator al lui Dumnezeu este poruncă : «El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-a zidit» (Ps. XXXII, 9).

Porunca Lui produce imediat existenţa creaturii, ca răspuns al ei la această poruncă.

«Porunca Lui devine fiinţă», spune Sfîntul Grigore de Nisa[8]. Dar aceasta înseamnă că actul divin creator nu trebuie conceput ca o «facere» samavolnică, a unei cauze exclusiviste, cu urmări de dominare, ci ca un act de iubire care începe prin aceasta un dialog al iubirii cu creatura, în care ea are să răspundă după ce o dată există, în libertate.

Durata creaturilor în existenţă e şi ea o continuare a răspunsului lor inconştient din primul moment la cuvîntul creator al lui Dumnezeu. Dar durarea nu e numai ceva static, ci şi o mişcare a făpturilor şi a universului spre forme superioare. De aceea şi cuvîntul lui Dumnezeu care le ţine şi răspunsurile făpturilor, care «acceptă» durata lor, nu sînt simple repetiţii.

Cuvintele şi faptele omeneşti sînt răspunsuri conştiente, deşi uneori conştiinţa manifestată în ele nu e şi o conştiinţă despre Cel căruia îi răspund. Răspunsurile în care conştiinţa îmbrăţişează şi pe Cel căruia I se răspunde se manifestă în credinţa şi în faptele din credinţă ale oamenilor.

Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice în această privinţă : «Căci toate cele create după fiinţă şi prin devenire sînt afirmate (de Dumnezeu), fiind conţinute în raţiunile (cuvintele) proprii şi în cele din afara lor» [9].

Toate sînt create şi menţinute, aşadar, prin raţiunile-cuvintele lui Dumnezeu, în care se cuprind, in care persistă, în care-şi au puterea de existenţă.

Căci cuvintele lui Dumnezeu au ca o urmare necesară răspunsul creaturilor ca apariţie şi ca durată a lor în existenţă.

Ceea ce pune mai mult în relief caracterul iubitor al actului creator al lui Dumnezeu e că lucrurile fiind cuvinte ale lui Dumnezeu, mai precis răspunsuri create, inconştiente la chemările lui Dumnezeu, sînt în acelaşi timp cuvinte ale lui Dumnezeu către oameni, deci răspunsuri pe care aceştia au să şi le însuşească în mod conştient, ca preluînd ei înşişi aceste răspunsuri inconştiente să pună şi ceva de la ei în ele, prin aprofundarea valorii lor şi actualizarea continuă a acestei valori pentru desăvîrşirea lor. Dar aşa cum lucrurile ca răspunsuri sînt totodată efectele lucrării lui Dumnezeu, aşa în însuşirea şi aprofundarea conştientă a răspunsului lor de către credincioşi e activă şi lucrarea lui Dumnezeu.

3. Am menţionat încă mai înainte că energiile-raţiunile divine îndreptate spre lume au şi o ţintă viitoare de urmărit cu oamenii şi cu lumea. Un partener cheamă pe celălalt spre sine, dar şi spre un viitor pe care nu-l are încă nici unul nici celălalt, dar al cărui chip îl străvede întîi cel ce cheamă, apoi şi cel chemat. Dumnezeu îndreaptă prin energiile-raţiunile sau cuvintele Sale nu spre un viitor care nu există în El. Dumnezeu îndeamnă pe credincioşi spre viitorul lor întrucît îi revendică spre noi trepte în urcuşul spre EI Însuşi.

Un om cheamă pe alt om spre sine, dar îndeamnă mai ales spre Dumnezeu, ca deosebit de sine. Îl îndeamnă să urce împreună cu sine spre Dumnezeu şi prin aceasta spre propria lui realizare. Şi numai în, acest sens îl cheamă la solidaritate cu sine.

Acest articol a fost publicat în Pr.Stăniloae, Responsabilitate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Responsabilitatea pentru semeni în faţa lui Dumnezeu

  1. andreea zice:

    dureros de frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s