Despre prietenie

 sfantulioanguradeaur-fresca-curteadearges-570-2.jpg

Cuvantari despre viata de familie
Sfantul Ioan Gura de Aur
Traducere: Pr. Marcel Hanches
Prefata: PS Lucian Lugojanu
Editura “Invierea”- 2005

Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.

Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine [se topeşte]2, se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şi chiar dacă numai îşi aduce aminte [anamnesis] de el, îi învie si i se-ntraripează mintea [dianoia]3. Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi care se iubesc cu căldură.

Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun4. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în flecare zi, nu se satură5. Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru sine.

Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el]6. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina7 să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în locurile în care au fost prezenţi8. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.

Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa [acestor lucruri] ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har [favoare] [charis]9 fără nici o bănuială [şi împovărare]10. Când prietenii ne poruncesc, ca un har [charis] privim [porunca] 11. Iar când ezită [să ne poruncească] atunci ne  mâhnim 12. Nimic nu avem care să nu fie şi a lor.

Adeseori, dispreţuind toate cele de aici, de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!

Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim tară prieteni. Cum vine asta? Vă spun.
Mulţi dintre cei care văd soarele sunt în întuneric13, pe când cei care sunt bogaţi în prieteni nu au necaz14. Mă refer la prietenii duhovniceşti care nu cinstesc nimic mai mult decât prietenia. Aşa era Pavel care şi-ar fi dat cu bucurie sufletul fără să ceară nimic şi l-ar fi zvârlit cu bucurie în gheenă. Cu aşa dragoste aprinsă trebuie să iubim.

Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.

Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.15 Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al său, şi acela din partea sa să facă dovada aceleiaşi dragoste. „Şi cum e cu putinţă”, ar zice [careva], „să afli pe unul ca acesta”? într-adevăr, nu e cu putinţă, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea, este foarte cu putinţă. Că dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atâtea despre dragoste.

Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei16. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră fie încă păgâni? 17. Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă [archein], ci are bucurie [charis] mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte18. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar [charis]19. Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic20. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Cred că mulţi dintre voi nu ştiu ce vorbesc. De aceea este de trebuinţă să spun iarăşi. [Unul ca acesta] vrea să facă de la sine o binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt [binefacerea] n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu oamenii. Urma să-L dăruiască pe Fiul Său pentru noi, însă, ca să nu pară că ni-L dă în dar, ci că de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam să i-l dea pe fiul lui ca, făcând Avraam ceva mare, să nu pară că El face ceva mare.21 Când nu există prietenie [iubire] [filia], batjocorim binefacerile [primite], [iar cele pe care le facem], chiar când sunt mici, le socotim mari şi ne lăudăm cu ele. Însă când există dragoste [prietenie], [filia] ascundem binefacerile şi vrem ca şi cele mari să se arate mici ca să nu părem că îl îndatorăm pe prieten, ci că noi de fapt suntem datori lui prin aceea că el ne este dator.

Ştiu că mulţi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este că vorbesc despre un lucru care acum se află în cer22. După cum dacă vorbeam de vreo plantă ce se găseşte în India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvântul [singur] să o înfăţişeze, chiar dacă aş fi spus mii de vorbe, aşa şi câte le spun acum, le voi spune degeaba, căci nimeni nu le va putea cunoaşte, în cer este sădită această plantă şi are ramuri încărcate nu cu mărgăritare, ci cu vieţuirea virtuoasă cea cu mult mai dulce decât acestea23.

De ce fel de dulceaţă vrea să ne vorbească? De cea ruşinoasă? Sau de cea cuviincioasă?24 Nu! Ci dulceaţa unei prietenii le covârşeşte pe toate, chiar dacă mi-ai vorbi şi de cea a mierii. Căci dulceaţa mierii este trecătoare, prietenia însă niciodată. Fiindcă până rămâne prieten, mai mult creşte dorirea, şi o astfel de dulceaţă nu are nicicând saţ. Chiar decât viaţa aceasta de acum este mai dulce prietenul. Şi, de bună seamă, pentru că mulţi, după sfârşitul prietenilor, nu au mai trăit prea mult. Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici în ţara lui să locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul [pe prieten] îl socoteşte ca pe sine însuşi. Mă sufoc că nu pot să vă dau un exemplu, căci am înţeles că mult mai mici sunt cele grăite decât realitatea25.

Iar acestea se întâmplă aici [pe lumea asta]. Dar la Dumnezeu atâta plată are prietenia, cât nici nu se poate spune. Ne dă plată ca să ne iubim unii pe alţii. „Iubeşte”, zice [Dumnezeu], „şi ia şi plată”, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru acest lucru [pentru şansa unei prietenii adevărate]. „Roagă-te”, zice [Dumnezeu], „şi primeşte şi plată”, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru că cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia şi plată”, ne zice. „Posteşte, şi ia şi plată! Fii virtuos, şi ia şi plată”, deşi tu eşti dator cu plată. Dar după cum părinţii, când îi fac pe copii să fie virtuoşi, atunci le dau şi plată – căci ei se simt datori [faţă de copii], căci aceştia le fac bucurie [cu vieţuirea lor virtuoasă] -, aşa şi Dumnezeu zice: „Ia plată, de vreme ce ai devenit virtuos. Căci [făcând aşa], tu veseleşti pe Tatăl şi îţi sunt dator cu plata acestei veselii. Pe când dacă eşti rău, nu mai fac aşa, căci tu îl mânii pe Cel Ce te-a născut”.

Să nu mâniem pe Dumnezeu, ci să-L înveselim26, ca să avem parte de împărăţia cerurilor întru Hristos Domnul nostru. Amin.

1Extras din Omilia a II-a a Comentariului la Epistola  I către Tesalonicieni. Am tradus acest extras pentru a arăta modul cum ar trebui să fie şi relaţia între un băiat şi o fată înainte de căsătorie şi după. Soţul şi soţia trebuie să-şi fie reciproc prietenii cei mai adânci.

2 Se revarsă din sine în celălalt, trăieşte prin el şi împreună cu el şi nu poate concepe să existe fără el.

3 Iată şi efectul adevăratei pomeniri [anamnesis] în rugăciune: nu îl ajuţi doar tu pe cel pomenit, ci, prin pomenirea lui, te înalţi şi tu. Iar harul, văzând această dăruire, îi înalţă pe amândoi către vieţuirea cerească. Veşnicia va fi nu doar adâncire şi întrepătrundere la infinit cu Dumnezeu, ci acest proces se va petrece şi cu oamenii. Într-o astfel de prietenie, Duhul Sfânt descoperă fiecăruia starea celuilalt şi inima lor se face treptat una.

4 Ca să înţelegem vorbele, trebuie să avem experienţa realităţii lor, altfel le judecau din închipuiri sau din experienţele asemănătoare pe care le avem.

s Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

6 De remarcat că nu făptura neînsufleţită este cea care face iubit pe om, ci ea este iubită pentru om. De aceea relaţiile care au la bază felurite contexte sau circumstanţe, iar nu persoana în sine, nu sunt adevărate. Adesea, de pildă, iubim o persoană dacă este îmbrăcată frumos, dacă arată bine, dacă locuieşte undeva, dacă are cutare lucru sau bani, poziţie socială etc., iar când nu le mai are, încet-încet subţiem relaţia cu ea. Aceasta este iubire şi relaţie pătimaşă şi egoistă. De acest gen sunt mai toate relaţiile din lumea de azi. Aceasta este răcirea dragostei de care amintea Mântuitorul.

7 Literal: floarea, înţelesul este „îşi lasă rodul”. Dar „rodul” unui corp strălucitor nu este decât reflectarea luminozităţii sale în jur.

8 Charis pentru vechii greci era farmecul, şarmul unei persoane, unui lucru, ceea ce te atrăgea la acela. Fiind vorba de o relaţie duhovnicească, credem că sf. Ioan nu a folosit degeaba cuvântul „har”. Harul pe care îl avea Adam la început strălumina şi creaţia din jur. La fel se întâmplă şi cu prezenţa plină de har a sfinţilor: transformă calitativ făpturile din jurul lor şi îşi lasă binecuvântarea în locul respectiv (de pildă, sunt multe izvoarele făcătoare de minuni care curg în locuri de nevoinţă ale sfinţilor). Deşi textul ar putea fi înţeles doar psihologic, credem că e vorba de acel har al Duhului care locuieşte în cei care au o asemenea relaţie de prietenie. Acest har se îmbibă în lucrurile care au adăpostit temporar prezenţa prietenilor.

9 Orice har conţine şi o favoare, dar nu orice favoare este un har. De la un prieten adevărat, efectiv se primeşte har, căci prietenia adevărată poate fi întreţinută numai de harul Duhului Sfânt. Aşadar, orice favoare primită de la el este plină de harul care îi uneşte pe cei doi. Cel care cere, de asemenea, nu cere ceva în afara harului. Deci într-o prietenie adevărată nici unul nu cere ceva care să-i satisfacă patimile. Relaţia nu e utilitaristă. Harul cerut şi primit de fapt îi creşte pe amândoi în dragoste. Cel care cere a cerut cu îndrăzneală, tocmai pentru că-l iubeşte pe cel de la care a cerut. Deci, deşi a cerut, prin însăşi actul cererii mai înainte a dăruit dragostea şi încrederea sa celuilalt, şi abia pe urmă a primit. Cel care dă favoarea cerută, prin însăşi faptul că a fost apelat a primit dragostea şi încrederea celui care l-a apelat. După cum se vede, într-o relaţie adevărată nu există delimitare clară între cine dă şi cine primeşte. Iar prieten cu sfinţii nu poate să fie decât cel care are harul Duhului Sfânt. Accentuăm: o relaţie adevărată nu poate avea loc decât în măsura în care ambii sunt părtaşi Duhului Sfânt.

10 Faptul că simţim că deranjăm pe cineva prin cererea noastră, stânjeneala în relaţiile dintre noi, arată că nu ştim ce e prietenia şi nici nu prea vrem să trăim adevărul ei. Pentru că nici noi nu vrem să fim deranjaţi, pentru că suntem închişi în noi înşine şi egoişti, şi nu vrem să dăruim, pentru aceea nutrim aceleaşi sentimente atunci când trebuie, tot pentru egoismul nostru, să întreţinem relaţii cu alţii (egoism care în termeni politicoşi se numeşte „nevoi” sau „afaceri”).

11 Dragostea ne face să înţelegem că nu noi facem lor o favoare împlinindu-le porunca, ci ei ne fac nouă o favoare poruncindu-ne. Tot aşa şi Dumnezeu, Se bucură când îi cerem, nu când nu Îi cerem.

12 Literal: „nu ştim ce să facem”.

13 Întunericul minţii.

14 Bogăţia prietenilor- se referă la calitatea, şi nu la cantitatea lor – aduce bucurie şi luminare în suflet, iar acestea ne ajută să trecem, ba chiar să nu mai simţim necazurile din lumea aceasta (boli, sărăcie, pagube etc.)

15   Asta înseamnă că rugăciunile fratelui sunt şi ale mele, şi nevoia mea este şi a lui,  darul lui esle şi al meu, şi talantul meu este şi al lui. Bucuria şi suferinţa ne sunt comune, într-un cuvânt, şi prietenia nu este decât o reflectare a tainei Bisericii, după cum şi o celulă conţine în sine întreaga informaţie genetică a unui organism, fără nici o lipsă. Tocmai acest lucru arată că acea celulă face parte din organism. Ciclul genetic înscris în ea reflectă întregul.

16 Viaţa duhovnicească nu se discută, se trăieşte. Ea nu se poate pricepe în mod academic, ci doar prin experienţa proprie. Teologie ar trebui să predea doar cel cu experienţă duhovnicească, dublată sigur şi de cunoştinţă teologică academică. Imperativul însă se referă la prima componentă.

17 Ereziile şi păgânismul nu sunt decât produsul pierderii harului şi faptului că nu-l simţim concret. Eretic sau păgân – care rămâne de bună voie aşa – nu poate fi decât cel care nu are experienţa harului. Ereticul sau păgânul doar îşi închipuie ce e harul Duhului şi îşi imaginează despre el, discută despre el, pe când cel cu adevărat ortodox – în sensul deplin al cuvântului, nu doar de formă – şi care este mădular viu al Bisericii – adică are în sine în chip conştient pe Duhul Cel Dătător de viaţă – îl experimentează deplin şi real în Biserică, şi el simte că despărţirea de Biserică e moarte veşnică. Doar acesta din urmă are cuvânt cu putere ca să schimbe inimile spre pocăinţă adevărată. Nu există dragoste în toată adâncimea ei – care e esenţa prieteniei -în afara Bisericii. Dumnezeieşte nu poţi iubi făptura, oricare ar fi ea, decât din Biserică.

18 O traducere mai adâncă ar fi: „rămâne în har (deţine har), dacă este condus şi i se porunceşte”. Esenţa ereziei este dorinţa de a stăpâni tu în locul lui Hristos. Atunci pierzi harul.Harul şi bucuria nu se poate afla decât fiind supus Bisericii. În acest context, chiar faptul de a conduce primeşte în Biserică înţelesul unei slujiri. Ţi se porunceşte să conduci. Nu vrei tu să conduci, dar dacă Hristos îţi porunceşte o accepţi ca pe o supunere şi ascultare. Deci în Biserică toate au alt conţinut, chiar dacă pe dinafară par asemănătoare celor ale lumii. Antihristul nu poate imita decât forma lui Hristos, Duhul nu-L poate avea. La fel şi lumea poate imita cele ale Bisericii, dar niciodată nu poate primi Duhul Ei.

19 Pentru un astfel de prieten, bucuria lui este a suferi pentru ca altuia să-i fie bine. Harul lui este să sufere Golgota pentru celălalt, în această lipsire de bucurie el simte puterea harului învierii. Este taina lui Hristos pe cruce. Orice prietenie adevărată este o răstignire pe cruce.Pentru un astfel de om, darul este însăşi existenţa prietenului. Şi îl simte ca dar, pentru că prietenul îi dă prilejul să iubească. În absenţa prietenului nu-şi poare revărsa iubirea şi cel care nu iubeşte nu există. Deci el îl crede pe prieten „sursa” şi „pricina” existenţei sale, fiinţării sale (nu e vorba de aducerea şi menţinerea în fiinţă, care ţine de Creator). Strigătul unui astfel de om către prietenul său este: „Lasă-mă să te iubesc şi îmi e de-ajuns. Lasă-mă să-ţi dau dragostea mea, oricâte ar trebui să sufăr pentru asta”. Aşa a făcut Domnul Hristos pentru noi.

20  Este o mare taină acest lucru. Cum să facem ca atunci când dăm altuia sau îi facem bine să ne credem în adâncul inimii datornicii lui şi să-l socotim ca binefăcătorul nostru? Faptul că el a acceptat să-l ajuti este pentru tine îndatorarea ta faţă de el, căci tu creşti în dragoste prin faptul că el te acceptă. Dumnezeu se socoteşte îndatorat să ne răsplătească, dacă vrem să-I acceptăm ajutorul – desigur în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o creştere a Lui în dragoste. De neînţeles e iubirea şi smerenia lui Dumnezeu! Iar când ajutăm pe cineva, este esenţial să nu-i dau aceluia impresia că l-am ajutat, ci că el m-a ajutat.

21 De vreme ce Avraam a fost în stare să-şi dea fiul, nu mai pare aşa de minunat că Dumnezeu îşi dă Fiul. Dar Dumnezeu ascunde de la noi faptul că Avraam a avut puterea să facă acest lucru tot de la El şi că Dumnezeu i-a insuflat de fapt acest mod jertfelnic de a vieţui.

22 Adevărata prietenie nu se găseşte decât între sfinţi.

23 Ca să experimentăm o astfel de prietenie şi dragoste nu se poate în afara virtuţii. Fiecare dintre prieteni trebuie să lucreze virtutea, altfel nu va fi o prietenie dumnezeiească. Deci între oameni pătimaşi nu poate exista prietenie reală sau dragoste, fie chiar şi între soţ şi soţie.

24 Cei neexperimentaţi în viaţa duhovnicească cred că plăcerea unei vieţuiri virtuoase îşi găseşte termen de comparaţie – indiferent că e bun sau rău – în sentimentele legate de lumea aceasta. Sfântul tocmai acest lucru îl avertizează: plăcerea duhovnicească nu are echivalent lumea creată.

25 Literal: „decât ceea ce trebuie.”

26  Împărăţia Cerului nu este decât relaţia directă cu Sfanta Treime şi cu toţi sfinţii şi îngerii. Este împreună-veselie, provocată de dragostea de a fi cu cei iubiţi.

Acest articol a fost publicat în Cuvântări despre viaţa de familie, Prietenie, Sf.Ioan Gură de Aur. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s