acolo este Dumnezeu, în relaţia dintre doi oameni legaţi prin prietenie şi prin iubire

din Sotul ideal, Sotia ideala
de Pr Nicolae Tanase
Editura Anastasis

DE  LA  PRIETENIE  LA  IUBIRE

Biserica suntem noi, aici formăm o Biserică, o comunitate, centrul pentru noi este Însuşi Hristos. Trăim deci într-o societate pusă la punct de noi înşine: hristocentrică. Societatea în general, în puţine momente din istorie, a fost hristocentrică, adică să-L aibă în centrul preocupărilor ei pe Însuşi Hristos, Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Sf. Fecioară Maria. Când vorbim despre societate, ne gândim şi la cea mai mică părticică a ei, care este familia. în această familie ne-am născut fiecare dintre noi. Mai multe familii au format o comunitate mai mare, comunitate care doreşte să-şi ducă zilele în perspectivă eshatologică, adică a lumii de dincolo, a răsplăţii vieţii veşnice, a pregătirii pentru o viaţă care nu se mai sfârşeşte. în acest sens, an de an, încercăm să ne pregătim pentru sfântul şi marele eveniment al creştinătăţii: Sfintele Paşti.

Dar nu este înviere fară Cruce. S-a trecut de la viaţă la înviere. Crucea este nedespărţită de Hristos Cel înviat şi chiar dacă El n-ar avea în icoana pictată Sfânta Cruce, El este întotdeauna Cel răstignit pe Cruce. Noi nu credem că am ajuns într-o stare care să ne caracterizeze ca şi statici, în sensul de doritori de cuvânt numai (cum făceau grecii antici – mergeau la Areopag şi se programau să vorbească, iar mulţimea se prezenta acolo a doua zi şi asculta expunerea). Noi am depăşit acest stadiu şi prelungim Liturghia şi suntem adepţii chiar a ceea ce numim Liturghie după Liturghie. Nu ne adunăm pentru că Liturghia nu ne-ar fi de ajuns, sau pentru că predica preotului nu a fost de ajuns de lămuritoare şi hrănitoare pentru noi, ci dorim ca Hristos să lucreze permanent în noi.

Aşadar, această temă este îndrăzneaţă, însă fiecare dintre noi poate a avut de-a face cu o situaţie când oamenii posteau, se rugau, dar nu era pace între ei. Sunt adesea oameni care fac toate câte se cer la Sf. Scriptură, dar pace şi înţelegere între ei nu au şi, sigur, prin aceasta se anulează valoarea şi răsplata postului şi rugăciunii. Aşadar, Hristos ne cere să fim prieteni. El Însuşi se adresează Apostolilor adesea cu cuvântul „Prietenii Mei” şi „Voi sunteţi prietenii Mei” sau „Luaţi seama, că nu v-am numit pe voi slugă, v-am numit prieteni”.

Prietenul are un statut deosebit în accepţiunea creştină. Prietenul este acela care poate veni oricând în casa ta. Prietenul este acela care poate mânca oricând la masa ta. Prietenului i se permit toate. De ce? Pentru că prietenia exprimă relaţia strânsă dintre două sau mai multe persoane, iar Dumnezeu ne iubeşte pe noi dacă şi noi suntem cu El şi adunaţi prin El. Prietenia este, în accepţiunea creştină, privită ca început şi ca stare – în acelaşi timp – a iubirii. Oamenii mai întâi se împrietenesc, după aceea se iubesc. Există şi un gen anume de iubire – precedată de un fel anume de prietenie.

Lipsa prieteniei creează conflicte, întrucât oamenii nu pot să trăiască la nivel zero, adică la nivel de indiferenţă. în cazul în care încearcă, greşesc. Oamenii pot fi din păcate sau duşmani, sau prieteni. Starea cea de-a treia nu se întâlneşte pentru că Însuşi Dumnezeu nu iubeşte pe cel căldicel.

Ori suntem prieteni, ori suntem duşmani.

Mântuitorul ne recomandă ca primele conflicte ivite să se rezolve pe loc, eventual peste mânia produsă să nu apună soarele. Poate fi foarte periculos să lungim conflictele. „împăcă-te cu pârâşul tău pe cale, ca nu cumva să te dea pe mâna judecătorilor şi atunci mult vei cheltui ca să ieşi din temniţă”. Versete biblice ce ne îndeamnă pe noi să credem că prietenia este începutul iubirii.

Două fete sunt prietene, trei băieţi sunt prieteni, două familii sunt într-o relaţie de prietenie, două sate, două oraşe, două familii se împrietenesc.

Prietenia cu cel mai puternic impact este însă prietenia dintre soţ şi soţie, precedată de prietenia caracteristică vârstei, pregătitoare căsătoriei.

Prietenie şi exemplu de prietenie, în lumea în care trăim, rămâne prietenia dintre Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile Cel Mare şi Sf. Grigorie Teologul. Au existat şi altele, dar acestea au cea mai mare influenţă asupra vieţii noastre, ca model în Biserică.

De ce spunem că prietenia cu valenţele cele mai mari există între soţi şi soţii?

Unii cred, în mod greşit, că noua stare de soţ şi soţie anulează starea pe care până atunci am numit-o prietenie.

Iată însă că Hristos ne-a iubit în aşa fel şi atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, pentru păcatul tuturor oamenilor, din toate timpurile. El a ales ca permanenţă veşnică Trupul şi Sângele Său, împărtăşit oamenilor şi prefăcut în pâine şi vin, pentru că la îndemâna tuturor sunt aceste elemente! Sunt multe simboluri, Hristos a făcut prima minune la o nuntă, deci şi-a început activitatea Sa pământească rezolvând problema unei proaspete familii (a transformat apa în vin, datorie pe care mirele o are în permanenţă în familie).

Bărbatul, în mod simbolic, încontinuu trebuie să transforme apa în vin. Adică, tot ce nu este consistent, în ce este consistent. Adică, să facă transmutarea a ceea ce nu pare de folos, în ceea ce este de folos, ca apa în vin.

Sf. Ap. Pavel merge până acolo încât să asemene relaţia Hristos-Biserică cu relaţia bărbat-femeie, dar consacrată în Domnul, în Hristos şi în Biserică. Atunci, realizând aceasta, noi zicem clar şi precis că Dumnezeu ne-a îndemnat să fim prieteni; pe asta ne bazăm când spunem că Hristos ne-a îndemnat să ne iubim unii pe alţii şi să ducem prietenia la acest apogeu al iubirii, iubire ce face să transpară prin celălalt pe Însuşi Dumnezeu; acolo este Dumnezeu, în relaţia dintre doi oameni legaţi prin prietenie şi prin iubire.

Trăim într-o lume în care oamenii nu întreţin prietenii adevărate. Lipsa acestora influenţează şi prietenia cea mai valoroasă, relaţia soţ-soţie.

Noi avem îndemnul la cununie „Iubiţi-vă unul pe altul!”.

„Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile precum Hristos a iubit Biserica” .

Este adevărat că nu este acolo un îndemn de genul: „Fiţi prieteni!” însă prietenia nu este numai un început al fluxului de sentimente, ci este şi un mod de permanentizare a acestei stări a sinelui.

Dacă o familie are probleme, sesizăm imediat că de fapt ei au uitat să mai fie prieteni. Au pierdut relaţia lor de prietenie. Au intrat într-o rutină, nu au reuşit să abordeze această temă permanent.

Aceasta este o problemă din cele mai acute cu care Biserica se confruntă. Pentru că în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică, divorţul este interzis. Cu toate acestea, sunt familii ortodoxe care divorţează – cam una din zece. Intr-un timp mai mult sau mai puţin apropiat de momentul cununiei. Şi în familia creştin ortodoxă apar păcate care fac să dispară legătura dragostei dintre cei doi, cum ar fi: adulterul, avortul, folosirea anticoncepţionalelor, etc, iar Biserica se confruntă cu toate aceste rele, Biserica fiind noi. Şi lucrurile nu merg bine, pentru că noi înşine nu mergem bine şi pentru că Dumnezeu ne priveşte cu dreptate. Cei de pe urmă pot să fie cei dintâi.

Iar prietenia trebuie să caracterizeze familia.

Există şi astăzi forţe, dinăuntru şi dinafară, care vor să atace unitatea familiei, iar atunci este uşor să divorţezi, este permis să-ţi împărţi averea adunată. Eventual se uşurează totul predându-se copiii, fructul iubirii, la un orfelinat.

De aceea ar trebui împreună să medităm cum ar fi mai bine să începem o prietenie sau cum să o transformăm pe cea existentă în acest chip ideal. Când zicem „ideal” ne deranjează cuvântul, pentru că de obicei este ceva de neatins. însă sub aspect creştin totul este posibil. „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, ne-a spus- o Hristos. Deci noi credem că putem întemeia prietenii, apoi căsnicii, noi credem că putem menţine sau transforma prietenii şi, făcând aşa cum ar dori Hristos, nu mai riscăm această ruptură interioară, care de multe ori ne seacă atunci când se destramă căsătoriile.

Fiecare fată, cu puţine excepţii, îşi doreşte un cămin. Cuvântul „cămin” exprimă mai mult decât căsnicie.

Cuvântul „cămin” exprimă o stare intimă de comunicare cu ceilalţi, dar mai întâi este locul unde există un soţ, o soţie, copii, unde există probleme, dar unde există şi bucurii. De aceea la nuntă avertizăm în ocolişul mesei şi în sfârşitul slujbei (la otpust): „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit”. Sf. Mare Mucenic Procopie, ocrotitorul Mirei, avertizează pe cei doi miri ce au fost încununaţi că de acum pot duce cu binecuvântarea lui Dumnezeu o viaţă în doi, dar că această viaţă este o permanentă mucenicie.

Viaţa de familie este o viaţă superioară vieţii călugăreşti din acest punct de vedere. De ce? Pentru că ceata mucenicilor este deasupra cetei călugărilor, pentru că mucenicul este acela care şi-a dat viaţa sa pentru Hristos. Călugărul este acela care a expus viaţa sa lui Dumnezeu şi a dus o viaţă austeră pentru Dumnezeu şi sigur că el are plata lui binemeritată.

O fată ştie, dar de obicei un băiat nu prea ştie ce îl aşteaptă. De ce? Nu are aceste preocupări, nu gândeşte de ajuns sau poate că îi lipseşte ceva, ceva ce îi este caracteristic numai fetei: intuiţia.

Intuiţia este caracteristică femeilor. Dacă vrei să nu greşeşti, te duci la soţia ta şi o întrebi ce să faci în legătură cu problema aceasta, să acţionezi aşa sau nu, iar soţia ta îţi va cere nişte date şi din trei vorbe îţi va spune cum să faci. De obicei spune nu. Spunând nu, tu trebuie sa asculţi.

Dacă asculţi ca bărbat, deja ai reuşit să menţii pace în familie. Dacă nu asculţi şi ies lucrurile pe dos, atunci o perioadă de timp (să zicem cât postul mare de lungă) este foarte complicat sa mai deschizi gura, nu ştii ce şi cum să mai vorbeşti. Ce nu facem noi bărbaţii pentru femei este ştiut. Ce ar trebuie să facem, de asemenea, este ştiut. Nu ştiu din ce motiv, nu am găsit încă explicaţia de ce femeile (când spun femei mă refer la sex în sine, adică de la fetiţă până la femeia adultă) de la o vreme, de vreo sută de ani, iubesc foarte mult florile. Dar nu le iubesc în chip obişnuit ca noi toţi, căci şi noi bărbaţii iubim floriie, în sensul că ne plac florile. Nu există cineva care să spună că nu-i plac florile sau că nu le poate suporta. Femeile, însă, le iubesc într- un chip anume: dăruite. Ele nu iubesc florile acolo unde cresc, ci ele iubesc florile oferite. De aceea ele iubesc florile rupte şi dăruite de cineva anume.

Cum şi de ce se întâmplă nu ştim, pentru că, în secolul al III-lea, un Sfânt Părinte, Sf. Clement al Alexandriei afirma că florile se cuvin morţilor. Dar a trecut aşa de mult din secolul al III-lea până în secolul al XX-lea, iar sensul s-a schimbat. îl luăm aşa cum este acum. Ducem flori şi morţilor, dar ducem cu număr par şi pentru a face o distincţie, ducem femeilor cu număr impar.

Aşadar, cum să ajungem la căsătoria perfectă? Pentru că există şi cărţi scrise cu asemenea titlu. S-au aventurat la asemenea teme când medici, când psihologi, când sociologi; fie au fost scrise aceste cărţi de un colectiv, fie de un scriitor, fie de o scriitoare, însă soluţii nu am avut. De ce? Pentru că aşa-zisa căsătorie perfectă nu există decât în Hristos şi atunci despre familia creştină poate să vorbească numai Biserica. Ceilalţi pot aduce critici. De ce nu merge sau de ce merge prietenia în căsătorie la unii şi de ce nu, la alţii? Sigur că se pot da răspunsuri rapide sau scurte. Iată care este motivul ascuns.

Nu „recunoaştem” în soţia noastră Biserica însăşi şi nici nu recunoaştem în soţul nostru chipul lui Hristos. Astfel, relaţia nu este definită.

II recunosc pe Hristos în soţul meu pentru că Sf. Pavel mi-a dat voie să fac acest lucru. Biserica se supune lui Hristos ca Domnului. „Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri precum şi Biserica se supune lui Hristos”1, al cărui cap este! Căci capul Bisericii, dar asemenea şi capul micii Biserici a familiei este bărbatul „în Hristos şi în Biserică”. Şi spunem şi noi ca Sf. Ap. Pavel: „Taina aceasta, mare este”2.

Atitudinea răutăcioasă, necorespunzătoare sub aspect creştin, a bărbaţilor asupra femeilor a creat în istorie o gândire greşită despre relaţiile şi diferenţele între cele două sexe. întâmplarea nefericită din rai cu Adam (care de fapt a fost mai vinovat decât Eva) a făcut ca în timp să se pronunţe numele de Eva în sens peiorativ. Dacă o femeie insistă prea mult într- o anumită acţiune gospodărească, bărbatul nu găseşte mai mult de făcut decât a-i spune: „Taci, Evo!”, uitând că avem de-a face în femeie şi cu Eva cea nouă, Sf. Fecioară Maria.

Eva cea nouă anulează greşeala Evei, modifică gândirea ei. Cu toate acestea, chiar după 2000 de ani de la apariţia Evei celei noi, oamenii nu şi-au modificat gândirea despre femeie. Ba mai mult, au numit-o în fel şi chip. Dacă pentru antici femeia era lucru vorbitor, apoi simplu obiect de plăcere, din Evul Mediu se spune despre ea ca ar fi sexul slab. Ceea ce este inexact şi ireal pentru că femeia nu este sexul slab, ci femeia este sexul fin, pentru că principala caracteristică a femeii este fineţea, fineţea psihosomatică şi sufletească. Bărbatul uită lucrul acesta şi în această confuzie aruncă peste timp această dominare, în sens peiorativ, asupra ei. Apoi în tendinţa ei de emancipare, bineînţeles că femeia a mers din greşeală în greşeală, dorind egalitatea cu bărbatul, egalitate recunoscută de Mântuitorul Iisus Hristos începând cu nunta din Cana Galileei şi continuând cu atitudinea Sa faţă de femeile mironosiţe ce-L urmau şi faţă de Maria Magdalena.

Deci, în această tendinţă de a fi egală cu bărbatul, egalitate care nu mai trebuia cucerită întrucât fusese rezolvată problema aceasta de Însuşi Hristos, femeia a alunecat într-o extremă groaznică şi se manifestă în zilele noastre cu numele de feminism. O parte dintre aceste femei afirmă şi demonstrează că ele sunt cele mai frumoase, cele mai bune, cele mai puse la punct şi se pot descurca şi fără bărbaţi, ceea ce este adevărat, dar despre asta nu trebuie să facă mult caz. De ambele situaţii sunt vinovaţi bărbaţii. Trebuie să combatem şi părerile băgaţilor şi părerile femeilor despre starea lor.

Sunt şi lucruri de amănunt: cunoaştem că inima apare prima în zigotul format la conceperea unui om, mai cunoaştem că la moarte tot ea este organul ce se răceşte ultimul. Oricum, adesea zicem „Mă doare inima de necazul tău!”. Dacă cineva zice „Mă doare sufletul de necazul tău!”, este acelaşi lucru. Noi spunem că „animăm” un om care a căzut în neştire, care a leşinat şi apoi spunem că îl reanimăm pentru că „anima” înseamnă suflet. Trebuie să înţelegem aceste relaţii între cele două sexe pentru că unitatea în familie survine în urma acestei înţelegeri.

Am vorbit despre inimă pentru că Însuşi Dumnezeu a ţinut cont de acest loc cald al omului, de acest organ esenţial care pompează sânge, iar în sânge există viaţă. De aceea ne sfătuiesc Sfinţii Apostoli în FA 15, „să nu mâncaţi sânge”, pentru că acela este viaţă.

Şi atunci Dumnezeu a creat pe Eva din dreptul acestui organ, din coasta cea mai apropiată de inimă, iar femeia nu trebuie să uite niciodată acest lucru; şi ea nici nu uită pentru că poate să creeze pe mai departe această stare de căldură în inimă, care ajunge până la iubire.

Iubirea este starea supremă în care Dumnezeu ne-a creat şi starea în care noi trebuie să rămânem. Sf. Ioan Evanghelistul ne îndeamnă în cele 3 epistole ale sale adesea să nu ajungem ca femeia să uite de unde este creată, din ce loc, căci atunci în familie nu va exista nici măcar o rază de iubire pentru că familia este dotată cu această putere de iubire „perfectă”. Mă feresc să zic cuvântul „perfectă”, dar îl putem folosi. Perfecţiunea nu poate fi atinsă, întrucât numai Dumnezeu Însuşi este perfect. Noi tindem înspre perfecţiune şi este ceea ce se numeşte „asemănare”. Anume, cu un chip asemănător Creatorului ni s-au dat raţiunea, sentimentul şi voinţa, cele trei însuşiri ale sufletului nostru. Dacă femeia nu uită acest lucru, s-ar putea să devină ceea ce anticii numeau „o preoteasă a iubirii”, adică o „vestală” întreţinătoare a focului iubirii (cum erau în antichitate cele ce menţineau focul sacru la temple). Aşa fiecare soţie poate să fie înăuntrul familiei o vestală, „o preoteasă a iubirii”.

Cuvântul „iubire” rămâne totuşi un cuvânt. Manifestarea iubirii este ceea ce mişcă sufletele celor doi soţi. Orice s-ar spune, cei doi soţi sunt mai întâi nişte oameni ce se încadrează în Ego. Sunt egoişti şi individualişti până când se formează ca un cuplu, deci se eliberează de acest „ego” şi chiar de dorinţa de a fi numai împreună (până când apare copilul, care este fructul iubirii). De atunci, Sf. Treime are o reflectare în acea familie şi trebuie să trăiască acea familie după modelul Sf. Treimi (cei doi soţi, adică cuplul, plus copilul).

Noi, dacă datorită conjuncturii în care trăim, neglijăm femeia şi o orânduim într-un loc destul de precis şi limitat, trebuie totuşi să vorbim mai mult despre ea, întrucât aici stă cheia viitorului unui popor. S-a văzut în istorie că până şi marile imperii s-au distrus din pricina lipsei educaţiei mamelor, pentru că femeia (cu excepţia celor care se călugăresc) nu îşi are justificare dacă nu naşte, dacă nu este mamă, dacă nu creşte şi educă. Ea nu poate să-şi justifice existenţa printr-o viaţă egoistă, fără descendenţi (cu excepţiile pe care le-am spus sau cu rânduielile lui Dumnezeu). Ori, la ora actuală, trebuie să amintim şi de factorul acesta dezastruos pentru noi: am ajuns la 8 milioane de avorturi, ceea ce este enorm, grav şi înotător până la glezne în sânge (de care nu sunt vinovate numai femeile, ci şi bărbaţii). In mare parte, probabil 80% din această stare de fapt, sunt vinovaţi bărbaţii, prin lipsa de ambianţă ce există în familiile lor, prin viciile lor (fumatul, băutul şi altele) care creează în sufletul femeii un gol şi o determină să facă avorturi.

Să amintim şi de ceea ce poate zdrobi prietenii. De ce? Pentru că din moment ce unul din oameni se sinucide sau o ia pe o cale foarte greşită (consumul de droguri, muzica rock ca precursoare a satanismului şi chiar satanismul), înseamna una din acestea: ori a fost lăsat acesta singur şi fără prieteni, ori a reuşit să-şi atragă prietenii pe calea lui foarte greşită, ori prietenii l-au atras în anturajul lor.

Noi propovăduim însă o prietenie trainică ce începe şi se continuă în orice moment al vieţii.

Noi, Biserica ortodoxă, prin tot ceea ce putem, trebuie să propovăduim această prietenie, această iubire.

Vrem să recomandăm tinerilor să se placă după criterii fizice, apoi după criterii morale, şi după aceea, dacă mai este loc, şi după criterii intelectuale. După care considerăm că este de ajuns (căci aşa ne-a învăţat Sf. Ioan Gură de Aur) şi apoi recomandăm împrietenirea.

După aceea le recomandăm să se îndrăgostească unul de altul.

După aceea le recomandăm să se iubească.

După aceea le recomandăm iarăşi să se îndrăgostească şi iarăşi să se iubească şi tot aşa. La o vârstă înaintată (de exemplu la 86 ani) se poate face un bilanţ a ceea ce s-a întâmplat.

Am fost acum câţiva ani la ziua Patriarhului(Teoctist) şi, după ce i s-au cântat imnele, s-a întors cu faţa către mulţime şi a spus: „mulţumesc lui Dumnezeu că am început împreună următorii 20 ani”. Aceasta se poate lua în seamă, pentru că vedem uneori pe stradă sau în parc un bătrânel şi o bătrânică care îşi vorbesc şi nu-i deranjează nimic din ce este în jur, din ce se întâmplă, ei tot continuă discuţia şi aşa mai departe. Ei sunt îndrăgostiţi într-un anumit fel. Ei au ştiut să comunice mereu ca să-şi menţină prietenia. Cum facem noi, fetelor, să menţinem prietenia şi după 56 de ani şi după 59 de ani? Asta este foarte complicat, însă pomul se cunoaşte după roade, dar în acelaşi timp cunoaştem că vine primăvara dacă înmugureşte pomul.

Aşadar, la ora actuală, totul se poate studia, chiar şi comportamentul celui care ne place. Este el cel cu care eu pot să- mi duc zilele? Pentru că în niciun caz nu doresc să întemeiez o prietenie cu un om care, după doi ani, doreşte să rupă relaţia noastră, căci şi-a planificat aşa. îşi termină studiile şi apoi pleacă de aici, pentru că dă la master altundeva, sau pentru că merge cu o bursă în străinătate. Asta are în plan.

Este o înşelare a sufletului, e nedrept, iar în univers există echilibru şi Dumnezeu va face echilibru. Poate că băiatul acela va rămâne neînsurat pentru că a făcut nedreptăţi în prieteniile pe care le-a avut sau poate că s-a purtat uşuratic.

Acest articol a fost publicat în Iubire, Pr.Nicolae Tănase, Prietenie, Sotul ideal - Sotia ideala. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s