esenţa stă în dăruire, în ieşirea din sine..

din Jurnalul fericirii – Manuscrisul de la Rohia, de Nicolae Steinhardt, Mănăstirea Rohia – Polirom, 2012, pag. 198-199

S-a întunecat acum şi plouă mai înteţit. Dar continui să umblu pe strada cu aspect atât de feeric mic-burghez şi pe vreo alte două asemenea ei. Aşadar nu am principii organizate şi siguranţe opozabile. Am numai îndemnuri, convingeri. Pot fi sigur că sunt de la Dumnezeu? Şi-L pot oare dovedi pe Dumnezeu? Nu pot, fireşte că nu.

Totul se petrece într-un domeniu de incertitudini şi relativitate, de unde pot rezulta şi fermităţi. De fapt n-aş putea demonstra nici că omorul şi tortura sunt condamnabile. Cine ar putea s-o demonstreze? Cei care nu cred în Dumnezeu şi care ştiu de suferinţă şi de înjosire numai din auzite, mai puţin ca mine? Eu nu ies din închisoare cu – la figurat – o cărticică plină de răspunsuri la toate întrebările, pe mate­rii şi-n ordine alfabetică.

Creştinismul mă lasă liber, pe deplin răspunzător, şi-mi pune la îndemână o Scriptură pasibilă de interpretări care toate antrenează libertatea şi răspunderea mea. Sunt totuşi sigur că tortura, obrăznicia, egoismul orb, nepăsarea faţă de necazul altuia, insultele, neorânduiala, trufia sunt orori ale lumii acesteia, ale unei realităţi corupte, şi că nu se pot justifica prin nimic.

Sentimentele şi purtările propuse de religie şi de codurile cavalereşti sunt bune, viaţa de celulă mi-a dovedit-o (de data aceasta e experimental, practic, pozitiv – în cel mai riguros şi materialist sens al termenilor); numai toleranţa, numai politeţea, numai respectul reciproc, numai serviabilitatea pot dura între oameni relaţii suportabile

A-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi nu-i de ajuns, căci poţi fi ursuz, acru, morocănos şi aspru şi să nu te iubeşti nici pe tine însuţi. (Ori să fii un fanatic şi să crezi că binele se propovăduieşte cu bâta şi cu închisoarea ori să-ţi închipui că din moment ce ţi-ai pus pe umeri o manta neagră şi te uiţi crunt la oameni ai devenit creştin.)

Trebuie să-l iubim pe aproapele nostru aşa cum spune Domnul la Ioan 13,34: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi„.

Poruncă aşadar nouă pentru că iudaismul cunoştea preceptul iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dar creştinismul ne cere mai mult şi are în vedere tocmai posibilitatea unor firi posace şi oţărâte care nici pe ele însele nu se iubesc. Iar Domnul cum şi-a dovedit iubirea? Urcându-se pe cruce pentru alţii.

Vasăzică esenţa stă în dăruire, în ieşirea din sine, nu cu trupul astral, cum spun spiritiştii, ci printr-un efort al voinţei nimicitoare de egolatrie.

Plec spre gară, sub o ploaie măruntă, ca de toamnă, cu un sentiment de linişte, de fericire modestă.

 

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s