Iubirea ca temei al comuniunii între oameni şi resort al iubirii dintre soţi

coperta-2.jpg

Din „Iubirea taina casatoriei – Teologia iubirii I”
Pr. Ilie Moldovan
Alba Iulia 1996

c) Iubirea ca temei al comuniunii între oameni şi resort al iubirii dintre soţi. Iubirea în sine presupune alteritatea, adică doi termeni şi o atracţie reciprocă. Atracţia presupune, la rândul ei, o regăsire, o valoare morală, iar nu interes sau plăcere. În persoana pe care o iubeşti vezi întrupată o anumită desăvârşire. Din atracţie decurge o regăsire a celor două euri, pe un plan superior: reciproca dăruire de sine, ieşire din sine şi revărsare în altul. Ea este mai mult decât unitate de gândire, de viaţă şi sentiment. E o unitate ontologică spirituală care desfiinţează izolarea dintre persoane, legându-le într-o unitate supraindividuală, fără contopire.

Iubirea este intenţionalitate spre comuniune, proprie persoanelor omeneşti, în care se realizează o unire fiinţială între ele printr-o dăruire reciprocă şi îmbogăţire reciprocă.

Ea este unitate în dualitate şi dualitate în unitate.

Când această iubire are ca obiect pe Dumnezeu, ea se numeşte iubire teologică.

Iubirea teologică este, însă, triunghiulară : Dumnezeu -eu -tu (noi).

Prin intrarea unei persoane în comuniune cu Dumnezeu, prin dăruirea fiinţei sale lui Dumnezeu, prin unirea sa cu Dumnezeu, se îmbogăţeşte, creşte dumnezeieşte, se desăvârşeşte, devenind făptură umană îndumnezeită. „Omul e un animal care a primit chemare de a deveni Dumnezeu”6.

Iubirea este virtutea teologică prin care se realizează cea mai deplină unire cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu altă fiinţă iubită, iar în cele din urmă, cu toată făptura.

Cel mai important lucru rămâne să dobândim iubirea lui Dumnezeu. Improprierea iubirii devine, prin iubirea noastră, este înşişi scopul vieţii creştine. Este una cu dobândirea Sfântului Duh, cu dobândirea harului îndumnezeitor. „Odată ce harul a cucerit păşunile inimii, el domneşte peste toate membrele şi peste toate gândurile” se exprimă Macarie Egipteanul7.

Faptele iubirii noastre săvârşite în numele lui Iisus Hristos sunt mijloace ale dobândirii Duhului (cf Matei. XII,30). Aceste fapte apar, mai ales, în cadrul vieţii celei mai intime, în familie. Binele se identifică cu dragostea. Binele neatârnat, indiferent, nu poate şi nu trebuie să existe pentru un creştin : o faptă este bună întrucât ajută unirii cu Dumnezeu, întrucât ne procură harul sau dragostea divină.

Virtuţiile însele nu sunt scopul, ci mijloacele sau mai degrabă semnele, manifestările din afară ale iubirii noastre, singurul scop fiind dobândirea iubirii lui Dumnezeu. Dreptatea faptelor şi harul Duhului, unindu-se împreună, umplu de viaţă fericită sufletele pline de darul lui Dumnezeu.

Acest articol a fost publicat în Iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Iubirea ca temei al comuniunii între oameni şi resort al iubirii dintre soţi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s