Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea

Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia iubirii – Volumul 2

de Pr.Prof. Ilie Moldovan

Alba Iulia 1996

c) Sentimentul iubirii în căsătorie.

Prin realizarea căsătoriei se înţelege adesea modul în care şe îndeplinesc scopurile pentru care ea a fost rânduită.

Gândirea ortodoxă a ţinut totdeauna la ideea că iubirea, care leagă pe soţi întreolaltă, este una din formele posibile de comuniune umană, căreia îi revine însă o însemnătate de prim ordin. Iubirea aceasta e chiar forma originară a comuniunii umane, deoarece comuniunea primordială a fost constituită ca punte de legătură paradisiacă între Adam şi Eva. Deşi anagajează fiinţa umană în întregime, ea este fundamantal spirituală.

Această iubire e ridicată în creştinism la demnitatea de taină şi prin ea este ridicată căsătoria însăşi. Regenerată după faptul căderii protopărinţilor în păcat, iubirea devine iarăşi o realitate plenară prin lucrarea Sfântului Duh, care transfigurează universul simţurilor, făcând din el expresia comuniunii spirituale. Căsătoria este o cerinţă a naturii omeneşti după latura sa personală, profund spirituală, cel mai de seamă scop al ei fiind desăvârşirea în dragoste.

Părerea că unirea sau comuniunea conjugală, trupească şi spirituală în acelaşi timp, e numai un epifenomen al actului înmulţirii, o premiză indispensabilă pentru naşterea copiilor sau numai justificarea neapărat necesară în viaţa morală faţă de invazia concupiscenţei, susţinută cu titlu de prestigiu de către o gândire apuseană milenară, este superficială.

Vocaţia unei stări sau a unui sacerdoţiu conjugal este o aspiraţie către desăvârşire. Sub influenţa acestei chemări, soţii pot să vadă că cea mai înaltă îndatorire a legăturii lor este ajutorul ce şi-1 acordă unul altuia în vederea propăşirii lor spirituale, cunoscând astfel şi sfinţenia legământului lor. Prin însăşi statutul său ontologic, omul nu poate trăi singur sau izolat. Pentru el, căsătoria este singura comunitate deplină de viaţa necondiţionată.

Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea. De fapt, nu în mod simplu simpatia reciprocă dintre soţi şi nici comuniunea în cuget şi simţiri sunt acelea care fac căsătoria. Prima ar putea fi doar o condiţie principală, iar a două numai un rezultat. Ci voinţa ca două făpturi ale lui Dumnezeu să devină o singură fiinţă, realizând minunea de a fi amândouă „într-un trup”, de a se uni adică în văpaia dragostei, într-o unitate de nedespărţit. Unitatea fiinţială este idealul căsătoriei. Această voinţă întrece elementarul impuls natural al instinctului de consevare.

Legea naturii care face ca să simţim trebuinţa unei fiinţe de sex contrar pentru desăvârşirea personalităţii noastre şi unitate durabilă, are temeiul în asemănarea noastră cu fiinţa divină, în aspiraţia spre împărăţia desăvârşirii, în setea după veşnicie a făpturilor create .

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea

  1. oamaM zice:

    Este minunat ce-am citit mai sus, este raspunsul la-ntrebarile mele de ceva timp!… Ma framantam cu gandul daca-i pacat sa-ti doresti sa fii cu cineva, sau sa te multumesti cu ideea de a fi singur si sa iubesti si sa te-nchini lui Dumnezeu… Dar, daca nu-ti gasesti o persoana cu care sa simti ca te potrivesti, degeaba-ti doresti!…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s