Toate pleaca de la iubire si se intorc la iubire. In afara de iubire nu este nimic altceva, intrucit este scris ca Dumnezeu Insusi este iubire

Parintele Rafail Noica (1993) despre DUMNEZEUL NOSTRU “MATERN”, DIVORT, IUBIRE SI DISCERNAMANT (si audio)

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2013/04/02/parintele-rafail-noica-1993-despre-dumnezeul-nostru-matern-divort-iubire-si-discernamant-si-audio/ )

casatorie-ortodoxa

Viata duhovniceasca si familia

– Daca in manastire, unul dintre frati, dupa mustrarea cea de-a doua si a treia, staruie in aceeasi greseala, este indepartat dintre frati, pentru a nu fi prilej de sminteala, cum trebuie procedat in cazul celor casatoriti, cand unul dintre soti, desi staruie in greseala, incalcand porunca Domnului si fiind atentionat, nu manifesta nicio atitudine de indreptare, ba mai mult, ameninta cu divortul? Oare este bine sa-l urmam, incalcand poruncile Domnului?

– Incep cu porunca Domnului. Cand au intrebat pe Domnul despre divort, iar Domnul i-a intrebat: “Dar Moise ce v-a spus voua?”, ei raspunzand: “Pai ne-a spus sa scriem o carte de despartire si sa ne divortam de femeie”, Domnul a zis: „pentru impietrirea inimii voastre v-a dat Moisi aceasta lege”.

Vin acum la manastire. Dupa cum am trait eu in manastirea noastra, nu numai dupa a doua si a treia mustrare, dar dupa zeci si, poate, sute de mustrari, multi dintre noi, eu fiind unul, nu am fost despartiti de fratie. Depinde foarte si de ce fel de greseala este vorba, si ce fel de sminteala poate aduce fratiei caderea unui frate. Tendinta este a nu se desparti. Si daca despartirea devine singura cale, singura “solutie” – dar despartirea nu este o solutie, dar raul cel mai mic dintre doua rele – atunci se adopta solutia aceasta. Si cum am vazut mai multe despartiri la manastire, au fost intotdeauna facute cu multa atentie fata de cel sau cea care se desparte, omul a fost ajutat. Gandirea parintelui Sofronie a fost mereu aceasta: “desi ne-a facut atata rau, trebuie totusi sa cautam nu pierzania aproapelui, ci indreptarea si mantuirea lui”.

Consider o oarecare obraznicie sa vorbesc eu de­spre casatorie, dar, ca sa-mi acord niste scuze, va spun ca pot vorbi, intrucit consider ca in calugarie sau in casatorie traim aceeasi natura omeneasca, ace­easi fire omeneasca. Evident ca si in casatorie trebuie gindita [urmarita] mintuirea omului; nu numai gindita, dar traita si in rugaciune. Trebuie incercat cu multa rugaciune, cerand Domnului:

Doamne, daca eu nu pot sa spun in urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, Tu schimba-i, indulceste-i aceasta inima, ca nu vrem sa calcam porunca Ta certindu-ne intre noi sau despartindu-ne”.

Si amintim aici cuvintul Domnu­lui ca:

„pentru impietrirea voastra v-a dat Moisi aceasta lege”.

Pe de o parte, daca singura asa-zisa solutie sau raul cel mai mic inseamna de fapt o despartire, atunci, poate cu rugaciune, cu pocainta, cu smerenie, trebuie rea­lizata o despartire cit mai putin dureroasa pentru toti: ganditi-va mai intai la copii. Pentru copii este o trage­die de nespus. Si asta am inteles-o mult mai mult de cind am devenit duhovnic si am primit multe spove­danii. Nefericirile astea ranesc generatii dupa generatii de copii si, din nefericire, se repeta. Nu sunt neutre deloc. Deci, pe de o parte, despartirea si divortul sa fie ca solutie atunci cind este raul cel mai mic. Pe de alta parte, trebuie cultivata dragostea, iubirea, fiindca la virtutea dragos­tei se reduc toate poruncile Domnului. Nu se reduc prin eliminare, ci prin sinteza. Toate sint incluse in dragoste. Dragoste de Dumnezeu intii, fiind porunca prima, fara de care nimic nu se poate intemeia serios, si dragostea catre aproapele, fiind a doua. Dar dragostea este firea omului. Nu stiu care dintre Apostoli [Ioan, n.n.] spunea ca poruncile Domnului nu sint dureroase“.

Porunca Domnului este tocmai ce doreste, ce pof­teste sufletul meu in adincul lui.

Spuneam sa nu dispretuim prostiile. Acum zic sa nu dispretuim nici pacatul, ca putinta de a ne revela virtutea, daca n-o cunoastem. Si, in pacat, lucrul care il sminteste pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai usoara pen­tru diavol, este o iubire, este o impreunare. Dar nu asta este iubirea, nu asta este firea omului. Aceasta este numai un act, este genetica, dar are apropierea cea mai mare de forma dragostei pe care o porunceste Domnul. Si vreau sa spun ca omul, si in pacat [fara sa stie] cauta pana la urma… nu pacatul – cum o vede cel care intelege si se pocaieste – ci cauta tocmai [inconstient] porunca Domnului…

Pe Dumnezeu L-am numit, da­ca-mi iertati aceasta obraznicie, de multe ori, in Apus, Dumnezeu profesional:; Scan10118_fondalbadica stie despre ce este vorba. Nu ca dumnezeii altor religii sau filosofii care nu-l cunosc pe om si nu-i pot revela adevarul. Al nostru este „profesional”, este Cel Care ne-a „fabricat” si Care stie, as zice, cum spunea si mama despre noi, copiii: „imi cunosc eu marfa!”. Dumnezeu Isi cunoaste „marfa”, stie din ce sintem facuti si de aceea ne pu­tem incredinta cuvintului lui Dumnezeu, de aceea ne putem pune in miinile lui Dumnezeu, asa cum pruncul se lasa in miinile maicii sale. Ce face maica sa? Inte­lege ce inseamna cind urla, caci pruncul nu are decit urletul prin care-si cere drepturile. Maica stie cind trebuie sa-l hraneasca, cind trebuie sa-l intoarca pe cealalta parte si stie sa-l schimbe, atunci cind singur s-a murdarit. Acesta este Dumnezeul nostru.

Nu mai stiu care profet [David, n.n.] spune:

„Cel Care a facut ochiul nu o sa vada El? Cel Care a facut urechea, n-o sa auda El?”.

Adam_and_Eve_before_God_after_their_sinSi as continua eu: Cel Care a facut pe maica, nu stie El ce este o maica? Si in Isaia Il vedem pe Dumnezeu, intr-adevar, ca fiind foarte matern.

Deci, noi ne putem incredinta Dumnezeului nostru toate nefericirile noastre, toate mizeriile noastre si poate, in duiosia aceasta a dragostei catre Dumnezeu, ne putem incre­dinta Lui deplin, pina la capat, fara frica, fara rusine. De ce s-a ascuns Adam dupa tufisurile din paradis, cind a auzit ca a venit Dumnezeu? Biserica ne invata sa nu ne ascundem, sa nu ne acoperim cu frunze de smochin, ci sa venim goi la Dumnezeu, spovedindu-ne inaintea Domnului si a preotului, care este si martorul omenesc al marturisirii noastre. Si sa-L lasam pe Domnul, cu miinile Lui blinde si gingase, sa acopere rusinea noastra cu dragostea Lui, precum si pe Adam pina la urma, dupa ce s-a despartit de El, Dumnezeu l-a aco­perit cu o haina de piele, in loc de „minciunile” frunzelor de smochin.

– Traind doar duhovniceste, este posibil sa uitam, sa ignoram realitatea noastra imediata? Asta nu in­seamna ca nu ne iubim semenii?

– Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o „redu­cere la Dumnezeu”, daca o facem cu constiinta ca Dumnezeu cuprinde toate si daca o facem nu in duh de excludere, ci de sinteza, este posibil sa traim nu­mai duhovniceste. A trai numai duhovniceste cred ca inseamna, in primul rind, a viza numai esentialul. Dar, atita timp cit traim in temporal si intre luminile astea exterioare, nu dispretuim vreo realitate si, daca traim esential in Dumnezeu, daca traim corect, daca traim ca-n Biserica Ortodoxa dreapta slavire a lui Dumne­zeu, nu putem sa-l dispretuim pe om, nici sa-l negli­jam, fiindca omul, aproapele, este pentru noi chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Fiecare om este mai im­portant decit tot universul, pe de o parte. Pe de alta parte, intelegind ce este omul in sinea lui trebuie sa traim in duh si in adevar.

[P.S. Serafim completeaza: Eu as adauga aici ceea ce spune Sfintul Pavel, ca cel ce-si neglijeaza familia, de exemplu, pe motiv de evlavie, acela a cazut din credinta si este mai rau decit un pagan. Adica faptul de a trai duhovniceste nu inseamna ca te rupi de viata si nu te mai ocupi de familie, de copii, ci inseamna ca incerci sa le transfigurezi, sa le pa­trunzi pe toate de credinta. Bineinteles ca nu este usor. Este foarte greu, dar toate sint usoare si posibile prin da­rurile lui Dumnezeu. Deci, crestinul este un om echilibrat, realist. Nu trebuie sa ne imbolnavim trupul traind intr-o asceza extremista, ci sa facem toate cu masura, cu dreapta socoteala. Toate trebuie privite prin prisma unei Ortodoxii care inseamna stare de mijloc, cale imparateasca, care nu respinge nimic, ci integreaza totul].

***

Iubirea de vrajmas(i) si discernamantul

– Pina unde credeti ca trebuie sa mearga iubirea? Noi, crestinii, spunem: “Iubeste-ti dusmanul!”. Dar cine este dusmanul meu? Este cel alaturi de care traiesc? Este omul? Nu, este nu­mai cel ce-l ispiteste pe om, adica satan. Deci, urmind chestiunea in mod logic, am ajunge la indem­nul: “Iubeste pe satana!”. Se poate asa ceva? Trebuie sa ajungem pina aici pentru a fi crestin intru totul, sau este ceva gresit in logica?

A fost un mic „incident” in Anglia. Pe un preot il invinuia pe un om care se imbata mereu. Betivul ii raspundea:

„Pai, fiindca in predica Sfintiei Voastre spuneti: «Iubiti-va vrajmasii!», si pe un afis din afara bisericii se spune ca vrajmasul cel dintii este alcoolul!” :)

Apostolul spune ca Dumnezeu este dragoste, ca Dumnezeu este lumina in care nu este nici faramitura de intuneric. Si Sfintul nostru Siluan, de care poate ati auzit, spune ca Dumnezeu si sfintii inconjoara pina si iadul in dragostea lor.

Dumnezeu nu Se schimba in Sine, cum ne schim­bam noi, ci ne invata sa devenim si noi neschimbati, imuabili, ca si Dumnezeu. Deci, trebuie sa devenim neschimbati in iubirea noastra si iubirea de vrajmasi arata tocmai aceasta: noi sa devenim dragoste, precum si Dumnezeul nostru este dragoste. Exista totusi o problema: nu este o greseala logica in legatura cu iubirea lui satan, ci nu­mai un avertisment, pe care-l avem din experienta Bisericii, de la Sfintii Parinti. Atit timp cit sintem in slabiciunea noastra pacatoasa, omeneasca, atit timp cit mindria are putere asupra noastra, fie ea cit de mica (mindria fiind tocmai asemanarea cu satan), atit timp cit putem fi inselati de satan, este un plrg-1098-0117562ericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat pina la capat si vesnic vrajmas al lui Dumnezeu. Noi cunoastem pe Satan — Satan inseamna dusman, vrajmas – ca pe cel care nu se mai pocaieste; nu mai este loc de po­cainta in sufletul lui si, daca el insusi s-a declarat asa, daca asa ii este firea, atit timp cit noi trebuie sa urmam – cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu pacate – drumul dumnezeiesc al mintuirii, [este bine sa] ne ferim, ascetic as zice, a arata in vreun fel iubire fata de vrajmasul absolut.

Am auzit — trebuie bagat de seama — ca un numar de asceti care au ajuns la o iubire si o mila foarte inalta, au fost inselati de o viziune a lui Satan, care s-a infatisat ca un print extrem de frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindca Dumnezeu l-ar fi respins si au cazut in capcana asta si, din mila lor, am auzit ca s-au smintit si au cazut in ura de Dumnezeu pentru iubirea de sata­na. Deci nenorocirea este ca Satan nu are nicio urma de scrupul. Vad ca si omul modern citeodata, in indracirea lui, tinde sa fie asa. Dar pina nu ne vadeste Domnul pe cineva ca vrajmas pina la capat, nici noi nu trebuie sa-l punem in aceasta categorie. Si incercam, cu grija, sa traim porunca iubirii data de Domnul.

Pana unde sa mearga iubirea? Pana la cruce, pina la iad. Sfintul Siluan, pentru a gasi smerenia si a se mintui, a primit de la Domnul acest indemn:

„Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui!”

[P.S. Serafim completeaza, in carte: in legatura cu iubirea aceasta fara limita, chiar si a satanei, spun ca este totusi o problema teoretica. Trebuie sa fim practici si iubirea este totdeauna practica: se adreseaza persoanei de linga mine. Mi-amintesc un cuvint foarte interesant pe care un parinte l-a spus maicii Maria Skobtsova, o maica ortodoxa, de origine rusa, plecata in Occident si moarta intr-un lagar — poate la Auschwitz — se pare ca in locul altei persoane. Aceasta, inainte de a deveni maica, la Paris, a intrebat pe cineva in Rusia: „Parinte, ce este adevarul?”. Si acela i-a raspuns asa: „Adevarul e sa iubesti pe aproapele tau. Cine iubeste pe aproapele sau, acela traieste in adevar”. Si a subliniat: pe aproapele tau, nu pe cel de departe. Ca e foarte usor sa-i iubesti pe cei de departe. E foarte usor sa-ti pui teoretic problema iubirii, ca iubesc pe cei din Bra­sov, din Bucuresti, din America. Dar pe cel cu care traiesc in casa, pe sot, pe copil, pe cel de pe strada, pe cel de la locul de munca, cu care ma intilnesc in toate zilele si care e adevaratul meu aproape, pe acesta e mai greu sa-l iu­besc. Deci, adevarul e sa-l iubesti concret pe aproapele tau, nu pe cel de departe. Cind o sa incepem sa-l iubim pe aproapele nostru, ne vom da seama cum putem ajunge si la masura de care vorbea parintele, ca vom avea mila poa­te si pentru satana. Dar asta este teoretic. La nivelul nostru nu putem vorbi de iubirea lui satana, si nu vom incepe niciodata cu iubirea pentru satana. Incepem sa iubim pe aproapele nostru si apoi vom ajunge, poate, si la satana ca sa-l convertim].

446Mintuitorul ne-a poruncit sa fim „intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”. Si despre Acelasi Mintuitor este scris ca, desi oamenii il apreciau, El nu Se incredea oame­nilor, fiindca stia ce este in om. Si Apostolul Ioan subliniaza: „Si nu era nevoie sa-I spuna cineva ceea ce era in om”. Si, intr-adevar, Il vedem pe Mintuitorul de mai multe ori fugind de om, ascunzindu-Se de multime si, atunci cind Si-a terminat misiunea pe pamint, omul, in citeva miscari, a terminat cu El. Cind S-a incredintat omului, in citeva zile omul L-a pus pe cruce. Deci, noi trebuie sa cul­tivam in inima porunca Domnului, neluind-o ca pe o sil­nicie (in sensul ca eu spun sa faci aceasta, ca tu esti mic si eu sint mare), ci ca pe o dezvaluire a ceea ce este viata si firea dumnezeiasca, cu care trebuie sa ne asemanam, pe care sa o dorim si sa o iubim.

Fiindca m-ati primit si m-ati asteptat ca fiu al filoso­fului Noica, as vrea sa va spun in incheiere ca inteleg cuvintul filosofie etimologic, adica iubirea intelepciunii. Or intelepciunea lui Dumnezeu este Hristos. Si asa au spus si Sfintii Parinti, ca trairea crestineasca adevarata este iubirea lui Hristos. Toate pleaca de la iubire si se intorc la iubire. In afara de iubire nu este nimic altceva, intrucit este scris ca Dumnezeu Insusi este iubire.

Trairea crestineasca si toate virtutile pe care ni le predica Biserica prin cuvintele si experienta sa, trebu­ie intotdeauna verificate cu cele doua, porunci ale lui Hristos care se reduc la cuvintul iubire: dragostea de Dumnezeu si de om. Numai in perspectiva acestor doua porunci am intelege in lumina lor adevarata toate cele ce vrea sa ni le dea Biserica.

(dupa: Celălalt Noica mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994).

par_rafail1

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2013/04/02/parintele-rafail-noica-1993-despre-dumnezeul-nostru-matern-divort-iubire-si-discernamant-si-audio/ )

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s