Antonie de Suroj: Taina iubirii – II

ti

din “”Taina iubirii””
de Mitropolitul Antonie de Suroj

Editura Sophia


Taina iubirii
– cuvânt despre căsătoria creştină –

PRIMA PARTE

PARTEA A DOUA

Aşa este; însă aici e şi un alt aspect. Nu pot exista relaţii adevărate, auten-tice, dacă între soţ şi soţie, între mireasă şi mire nu există credinţă reci-procă, adică pe de o parte adevărată încredere, iar pe de altă parte credincioşie. Lucrul acesta are mare însemnătate, şi se vădeşte foarte limpede în continuarea slujbei, când se citeşte rugăciunea unde este pomenit fiul risipitor. Acesta a plecat de acasă, a dus o viaţă desfrânată, urâtă, s-a căit silit de împrejurări şi s-a întors acasă. Ce s-a întâmplat? Tatăl său îl întâmpină, fuge către el, îl îmbrăţişează, îl sărută, şi atunci când fiul îi spune tatălui: am greşit la Cer şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, tatăl nu-l lasă să mai spună ultimele cuvinte, pentru că el poate să fie un fiu nevrednic, însă nu poate fi nimic mai puţin decât fiu. Iar în continuare tatăl nu îl întreabă de nimic; îi ajunge că fiul său s-a întors acasă. Nu-l întreabă dacă se căieşte, dacă îi pare rău, dacă îi e ruşine pentru trecutul său, nu-l întreabă dacă e gata să se schimbe; îi e de ajuns că fiul său s-a întors ca să creadă în el până la sfârşit.

Şi iată că Îl rugăm pe Domnul să dăruiască o astfel de credinţă, o astfel de încredere, cerem ca ea să se păstreze întreaga viaţă între soţ şi soţie. Aşa încât dacă se va întâmpla ceva între ei – ceartă, neînţelegere, chiar necredinţă – şi unul dintre ei se va întoarce şi va zice: am venit la tine, cel care a rămas credincios să îşi întindă braţele şi şă spună: în sfârşit! te-am aşteptat atât de mult, te-am aşteptat atât de mult… Şi dacă cel vinovat va zice: poţi să mă ierţi?, celălalt doar să-l îmbrăţişeze, să îl sărute şi să nici nu mai amintească de trecut.

Aici este nevoie de credinţă, de credinţă care poate lua naştere doar din acea dragoste de care am vorbit în alte rânduri: dragostea văzătoare, dragostea contemplativă, dragostea pătrunsă, care poate vedea întreaga frumuseţe a omului chiar în momentul când frumuseţea aceasta s-a întunecat ori ceva în ea a pălit.

Deoarece nu este frumuseţe care să fie schilodită de tot în om: dragostea pentru el, credinţa în el pot reface ceea ce s-ar fi părut că nimeni și nimic nu poate reface nici cu pedeapsa, nici cu învăţătura. Şi asta vedem tot timpul în Evanghelie. Vedem cum îi întâmpină Hristos pe păcătoşi: El nu le reproşează nimic, El nu le pune întrebări despre viaţa lor trecută sau prezentă, El îi iubeşte, şi ca răspuns la dragostea care se dă în dar, care se dă ca dar, omul se aprinde de recunoştinţă, şi datorită recunoştinţei devine vrednic de această dragoste. El poate fi iubit, dar nu pentru că este vrednic: el poate învăţa să fie vrednic, pentru că e iubit. Este o zicătoare: „Iubeşte-ne negrişori, pentru că albişori ne iubeşte oricine”.

Dragostea adevărată ştie să îl iubească pe om „negrişor”, şi vă voi da un exemplu de asemenea atitudine: una dintre cele mai scurte rugăciuni de început din slujba logodnei.

Am vorbit deja despre faptul că omul este iubit nu pentru ceva anume, ci, dimpotrivă, el poate deveni însemnat, minunat, pentru că e iubit. In cea de-a doua rugăciune din slujba logodnei se spune că Dumnezeu a ales Biserica din mijlocul păgânilor ca pe o fecioară curată.

Dacă vom medita la lucrul acesta şi ne vom închipui: „Cine era această Biserică? Biserica suntem noi toţi – şi eu, şi tu, şi toţi prietenii noştri; şi atunci, cum putem să spunem că Dumnezeu ne-a ales ca pe o fecioară curată? Toţi suntem păcătoşi, toţi avem neajunsuri, toţi suntem stricaţi într-o măsură însemnată – şi atunci, cum se face că Dumnezeu a putut să ne privească şi să ne aleagă ca pe o fecioară curată?”

Treaba este că Dumnezeu vede potenţiala frumuseţe care este în noi, vede în noi ceea ce putem fi, şi ne primeşte de dragul a ceea ce vede. Şi pentru că suntem iubiţi, pentru că s-a întâmplat cu noi minunea aceasta, că cineva a văzut în noi nu urâtul, ci preafrumosul, nu răul, ci binele, nu hâdul, ci minunatul, putem începe să creştem – să creştem din minunarea în faţa iubirii acesteia, să creştem din minunarea în faţa faptului că prin această dragoste ne-a fost arătată propria noastră frumuseţe, pe care nici nu o bănuiam. Vorbesc, bineînţeles, nu de frumuseţea exterioară, superficială, cu care ne lăudăm toţi: cu trăsăturile feţei, cu mintea, cu intuiţia, cu talentele – nu, ci despre o altă frumuseţe.

Şi trebuie să ne amintim, iată, că unicul mijloc de a-l renaşte pe om, unicul mijloc de a-i da omului posibilitatea de a înflori deplin este a-l iubi – a-l iubi nu pentru virtuţile lui, ci în pofida faptului că el este imperfect, a-l iubi pur şi simplu pentru că este om şi pentru că omul este ca atare atât de măreţ şi minunat. In asta putem crede întotdeauna. Noi nu putem vedea asta întotdeauna – doar ochii dragostei ne pot îngădui s-o zărim. Omul poate fi privit cu ochi nepăsători, şi atunci nu vedem nimic, ci băgăm de seamă doar manifestările exterioare, trăsăturile feţei, apreciem omul la fel cum apreciem toate celelalte: un câine, un cal sau un obiect pe care vrem să îl cumpărăm.

Trebuie să ne deprindem a privi omul aşa cum este el în adâncul adâncului său, în însăşi esenţa sa, şi să ne raportăm la el în mod corespunzător. Aşa Se raportează la noi Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că suntem buni, Dumnezeu este milostiv faţă de noi nu pentru că merităm milă sau dragoste: El pur şi simplu ne iubeşte.

Dacă suntem în stare să fim recunoscători pentru faptul că cineva – Dumnezeu sau un om – poate să ne iubească fără nici un temei, pur şi simplu pentru că inima lui se revarsă către noi, putem deveni alţi oameni.

Şi în căsătorie lucrul acesta are o importanţă atât de mare, atât de importantă este această credinţă în om şi această capacitate de a ne aminti că numai prin dragoste se poate face din el – nu, nu din el, ci poate fi ajutat să devină ceea ce el doar poate fi, aşa cum l-a plănuit Dumnezeu, numai prin dragoste poate fi adusă la lumină întreaga lui frumuseţe.

In vechime, rânduiala logodnei, adică partea pregătitoare a slujbei cununiei, se săvârşea în pridvor, în acelaşi loc unde se săvârşea slujba „la facerea catehumenului” dinainte de Botez, deoarece aceasta nu este încă deplinătatea, ci un pas pregătitor către aceea ca cei doi să devină una, către aceea ca ei să intre în deplinătatea bisericească.

Mirele şi mireasa veneau şi stăteau în pridvor unul lângă altul; se aduceau inelele care aveau să le fie date; preotul ieşea cu lumânări pentru mire şi pentru mireasă; după aceea erau cădiţi, adică li se dădea aceeaşi cinstire care se dă la slujbe icoanelor sau preotului, ce reprezintă o icoană vie a lui Hristos, pentru că Biserica vedea în ei chipul viu al lui Dumnezeu, şi acestui chip i se dădea Cinstire şi cădire.

In continuare, preotul rosteşte ecfonisul: Bine este cuvântat Dumnezeul nostru… Cum să nu-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru faptul că în lume, unde totul e dezbinare, tensiune, negare reciprocă, adeseori vrajbă, neînţelegere, doi oameni s-au îndrăgit, au văzut unul în celălalt frumuseţea veşnică şi au hotărât să se înalţe mai presus de, să biruie tot ce poate să îi despartă, au hotărât să devină una, o singură personalitate în două persoane?!

Cum să nu dăm mulţumită lui Dumnezeu pentru aceea că pe pământ se săvârşeşte o asemenea minune, care ne vorbeşte în chip de taină despre faptul că dezbinarea a ajuns deja la sfârşit şi s-a înfăptuit unitatea?! După aceea, Biserica se roagă: se roagă pentru pace, care poate fi trimisă numai din Ceruri; se roagă pentru mântuirea mirelui şi a miresei; se roagă pentru pacea a toată lumea, pentru sfântul locaş unde se săvârşeşte slujba şi pentru toţi cei ce cu credinţă, cu evlavie, cu frică de Dumnezeu – altfel spus cu cutremur în inimă – au venit să ia parte.

Biserica se roagă pentru mire şi pentru mireasă, ca să le fie dată iubire desăvârşită, iubire paşnică şi ajutor de la Dumnezeu, pentru că viaţa îi va apăsa tot timpul, viaţa va tinde mereu să strice unirea încă firavă, imatură, care s-a format între ei; Biserica se roagă şi pentru ca ei să fie păziţi în unire de cuget, pentru ca ei să aibă o singură dorire, o singură inimă, o singură orientare, şi pentru ca lor să le fie dată credinţă tare – credinţă unul în celălalt, credinţă în Dumnezeu, credinţă în faptul că este cu putinţă să biruie, să depăşească toate greutăţile care sunt sau care pot să apară între ei.

Cuvântul credinţă înseamnă şi fidelitate: ca ei să rămână credincioşi unul altuia într-o prietenie adevărată.

Ştiţi ce înseamnă cuvântul prietenie. Prietenul e un al doilea „eu”, alter ego, cum se spunea în antichitate, omul la care poţi să priveşti şi să te vezi reflectat în el pe tine însuti, însă curat, sfinţit, ca şi cum ai vedea în el propria frumuseţe reflectată în oglinda ochilor iubitori, inimii iubitoare.

Se roagă Biserica ca să le fie dată drept rezultat viată neprihănită, nuntă cinstită.

Şi încă Ii mai mulţumim Domnului, Care în lume, unde totul este fărâmiţat prin dezbinare, i-a adus întru unire, întru legătura dragostei nestricate, pe aceşti doi oameni.

În prima rugăciune pe care o rosteşte preotul – cu voce scăzută, dar în auzul celor de faţă – îi pomenim pe Isaac şi pe Rebeca. De ce au fost aleşi ei? Pentru că, după cum istoriseşte Vechiul Testament, Avraam şi-a trimis sluga în patria pe care o părăsise de multă vreme ca să caute acolo mireasă pentru fiul său (Fac. 24). Şi Dumnezeu i-a făgăduit că-i va arăta printr-un semn pe cine să aleagă.

Aşadar Rebeca a fost mireasa aleasă de Dumnezeu a lui Isaac. Şi noi ne rugăm ca în cazul dat şi mirele, şi mireasa să fie unul pentru celălalt aleşi de Dumnezeu, aşa încât, pe lângă faptul că se plac, că îi apropie situaţia lor din lume, din societate, să fie şi ceva mai adânc la temelia întâlnirii lor. Ca şi cum Dumnezeu le-ar fi zis: „Iată mireasa ta, iată mirele tău, ţi-l dau pe omul acesta pe veci ca obiect al iubirii tale, şi pe tine lui ca obiect al iu-birii lui”.

În continuare, în cele ce se citesc din Sfânta Scriptură la slujba cununiei ni se va spune că mireasa şi mirele trebuie să privească unul la celălalt cum priveşte Hristos la Biserică şi cum priveşte Biserica la Hristos – cu toată dragostea, cu toată viaţa, cu toată năzuinţa. Iată de ce sunt pomeniţi aici Rebeca şi Isaac. Şi fiecare dintre noi, când îşi alege mirele sau mireasa, trebuie să-şi pună întrebarea: „De ce îl/o aleg? Pentru nişte însuşiri exterioare, pământeşti, sau pentru că între noi s-a săvârşit o minune?”

Pe urmă, preotul le dă mirelui şi miresei inelele, iar aceştia le schimbă între ei de trei ori, ca şi cum ar spune de trei ori: „Da, fac lucrul acesta în mod serios, aceasta nu este o mişcare de o clipă a sufletului, ci o acţiune bine chibzuită”. Şi preotul rosteşte: se logodeşte robul lui Dumnezeu (roaba lui Dumnezeu)… în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfanţului Duh. Prin aceasta se săvârşeşte primul pas al unirii lor. Acum, ei stau în picioare cu lumânările şi inelele.

În vechime, erau mulţi oameni ce nu ştiau să scrie, ci puteau doar să adeverească o scrisoare sau un document printr-o pecete, şi un rol hotărâtor era jucat de acel inel pe care se găsea pecetea personală. Documentul pecetluit cu acea pecete era de necontestat. Tocmai acest inel este amintit în slujba logodnei.

Când un om i-a dat altuia inelul, asta înseamnă că îi încredinţează viaţa sa, cinstea sa, avuţia sa – totul. Şi iată, când cei care se cunună schimbă între ei inelele (anume am zis schimbă între ei, pentru că fiecare dintre ei îşi pune la început inelul şi după aceea, înainte de a-l lăsa pe propria mână, îl dă de trei ori soţului său/soaţei sale), când soţii schimbă între ei inelele ei îşi spun parcă: „Mă încred necondiţionat în tine, mă încred în tine, mă încred ţie pe mine însumi”. Şi, bineînţeles, nu poate avea loc un asemenea schimb al inelelor între oameni care săvârşesc doar o căsătorie de formă sau una fără intenţia de a zidi o viaţă comună de la început şi până la cea de pe urmă zi.

Inel i-a pus în deget fiului risipitor tatăl din pilda Domnului. Tânărul a plecat de acasă, s-a lepădat de el şi s-a întors pocăindu-se. Şi tatăl nu i-a zis nici măcar un cuvânt de mustrare. Văzându-l că se întoarce în casa părintească, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare, l-a îmbrăţişat, ca şi cum l-ar fi mângâiat: „Da, ai greşit, ai fost atât de crud când ai plecat de la mine şi de la fratele tău şi de la toţi care te iubeau, dar Inimile noastre ţi-au rămas credincioase”. Şi-a chemat pe loc slugile şi le-a zis: „Aduceţi sandalele, aduceţi haina pe care o purta înainte” şi, în cele din urmă, îi dă inelul (Lc. 15, 22). Prin însuşi acest fapt tatăl îi spune fiului: „De vreme ce te-ai întors la mine, de vreme ce ai arătat că vrei să-mi fii iarăşi fiu credincios, nici măcar nu te mai întreb cum ai trăit, pentru ce ai trăit: te primesc cu toată încrederea. Pentru că după ce ai trecut prin experienţa necredincioşiei, după ce ai trecut prin experienţa suferinţei, a înşelării de către prietenii care voiau să ştie de tine doar atâta timp cât erai bogat, acum îmi vei fi credincios până la sfârşit – nu mie personal, bineînţeles, ci credincios iubirii noastre, prieteniei noastre, Dumnezeului nostru”.

Aşa vorbeşte tatăl, însă aceeaşi însemnătate o are şi inelul. Şi când soții fac schimb de inele, prin aceasta îşi făgăduiesc unul altuia că dacă vreodată se va întâmpla ceva între ei, dacă va avea loc vreodată vreo ceartă sau chiar vreo infidelitate din partea unuia faţă de celălalt, vreo trădare, vreo înşelăciune, vreo nedreptate, iar vinovatul se va întoarce, să nu i se reproşeze nimic. Fiindcă se va întoarce şi va zice: „Iată, am venit poţi oare să mă primeşti, sau inima ta s-a răcit, sau dragostea ta pentru mine a murit?” Şi răspunsul va fi: „Bineînţeles, vino, bineînţeles, te iubesc aşa cum te iubeam înainte! Dragostea mea era cândva săltare de bucurie; când ai plecat, dragostea mea a devenit durere arzătoare, aşteptare, dor -iar acum dragostea mea a devenit din nou săltare de bucurie, mai luminoasă, mai adâncă, mai triumfătoare şi cu mai multă încredere în noi înşine decât înainte ca tu să fi plecat”.

Ca atare, făcând schimb de inele, soţii îşi făgăduiesc unul altuia şi credincioşie, şi încredere unul în celălalt – încredere care merge mult mai departe de orice trădare sau ceartă; şi e un lucru atât de minunat!

După ce au făcut schimb de inele, viitorii soţi sunt acum logodiţi, şi începe slujba propriu-zisă a cununiei.

Cununia este punere a cununilor împărăteşti asupra mirelui şi a miresei; la însemnătatea acestui fapt ne vom întoarce peste câteva minute. Iată însă ce se săvârşeşte acum în sfântul locaş. Preotul merge înaintea perechii spre analog, adică spre măsuţa care se află în mijlocul bisericii. Pe această măsuţă se află Evanghelia, care închipuie Cuvântul lui Dumnezeu – şi pe Hristos Însuşi, şi învăţătura Lui, şi Crucea, adică unealta/arma prin care este mărturisită nemărginita iubire dumnezeiască, ce nu se opreşte nici măcar înaintea morţii de cruce, iubire răstignită, care se dăruieşte pe sine însuşi fără să se apere.

Şi în acest răstimp preotul proclamă: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Corul cântă stihurile:

Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui. Ostenelile rodurilor tale vei mânca, fericit eşti şi bine va fi ţie. Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casai tale, fiii tăi ca nişte tinere odrasle de măslin împrejurul mesei tale. Iată, aşa se va binecuvânta omul cel ce se teme de Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion şi vei vedea bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale. Şi vei vedea pe fiii fiilor tăi, pace peste Israel. (Ps. 127)

Şi când au ajuns în mijlocul bisericii şi stau înaintea crucii şi a Evangheliei, văd înaintea lor şi semnul nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu, care-i arată omului cum să trăiască în chip vrednic de chemarea sa, are loc cununia însăşi. Preotul îi întreabă: Ai voie bună, nesilită, cuget bun să iei de soţia (de soţ) pe omul acesta, care stă aici înaintea ta? Şi mirele, şi mireasa răspund pe rând: „Da!”. Nu te-ai făgăduit altei mirese (altui mire)? „Nu”. Şi atunci preotul proclamă cea mai mare binecuvântare ce se rosteşte în Biserica Ortodoxă, în momente deosebit de solemne: Bine este cuvântată împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh! Acest ecfonis vorbeşte despre faptul că ceea ce se va săvârşi aici, deşi se petrece pe pământ, întrece orice măsură pământească.

Pentru că dragostea nu este doar atracţie reciprocă, nu doar tandreţe, nu doar bucurie a unuia de celălalt, ci deplinătate şi triumf al vieţii nu numai pământeşti, ci şi cereşti, veşnice.

Mi se pare că am amintit într-una din predici cuvintele vechiului manuscris unde la întrebarea: „Când va veni împărăţia Ta?”

Hristos răspunde: „Când doi nu vor mai fi doi, ci unul”. Şi iată că aici vedem clipa când începe această minune. Cei doi, întrucât s-au îndrăgit unul pe celălalt, întrucât această dragoste va fi acum sfinţită, fecundată, ca să zic aşa, de Cuvântul lui Dumnezeu, cresc dincolo de toate măsurile omeneşti şi se înalţă la măsura iubirii dumnezeieşti, intră în împărăţia iubirii, în împărăţia unde a fost biruită orice dezbinare, orice împărţire.

Deşi vor fi greutăţi, vor fi probleme, toate acestea se pot rezolva – dar se pot rezolva numai dacă, aşa cum vom vedea mai încolo, ascultăm cu luare-aminte glasul lui Dumnezeu, care ne arată calea pe care putem înainta pentru a înfăptui această unire şi a fi pe încă de pe pământ împărăţie a lui Dumnezeu, care a fost acum binecuvântată.

După aceea încep rugăciuni. Rugăciuni pentru a fi binecuvântaţi cei ce se însoţesc, ca să fie binecuvântată cununia lor aşa cum Hristos a binecuvântat nunta de la Cana Galileii (despre aceasta voi vorbi, iarăşi, mai încolo), ca să le fie dată întreagă înţelepciune şi prunci, ca să li se dea tot ce le va fi de ajutor spre mântuire, adică spre plinătatea vieţii, spre biruinţa iubirii, spre a triumfa asupra tot ce este întunecat, îngust, nevrednic de om.

Şi după aceea vine o rugăciune care ne vorbeşte despre aceea că Dumnezeu, în negrăita Sa iubire şi bunătate, Însuşi este de faţă aici, aducând binecuvântarea şi pacea Sa, şi că cerem de la El darul lungimii de zile, întregii înţelepciuni, iubirii unuia faţă de celălalt şi, în sfârşit, cununa cea neveştejită a slavei, când împărăţia lui Dumnezeu, de care vorbim, care se zămisleşte aici, va creşte la măsura deplinătăţii şi va fi ca o revelaţie a iubirii dumnezeieşti pe pământ, care biruie toate şi îi face locuitori ai Cerului pe pământeni.

Înainte de a continua, vreau să vă atrag atenţia asupra a două expresii din rugăciunile rostite îndată după ecfonisul: Bine este cuvântată împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh! de la începutul cununiei. Este vorba de cuvintele: dragoste deplină şi întreagă înţelepciune .

Despre care dragoste este aici vorba? Toţi spunem că ne iubim unul pe altul, însă acest cuvânt acoperă atâtea înţelesuri şi atât de des exprimă nişte sentimente fragile, firave, dispoziţii sufleteşti de o clipă. Iată însă ce spune Apostolul Pavel despre iubirea adevărată. După ce a arătat că oamenii au diferite chemări şi diferite daruri, el zice:

Ci să râvniţi darurile cele mai bune; şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă: de aş grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul prorociei, şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de-aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea, şi de aş da trupul meu să ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este. Dragostea îndelung rabdă, dragostea se milostiveşte, dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se semeţeşte, nu se trufeşte; nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu trece (I Cor. 12, 31-13,8).

Oare nu este remarcabil lucrul acesta? Oare nu merită să trăieşti de dragul unei asemenea iubiri şi pentru o asemenea iubire? Nu numai cu nădejdea că o vei realiza vreodată, ci în luptă continuă pentru ca tocmai o asemenea iubire să triumfe în fiecare din noi. Pentru ca iubirea să nască răbdare, adică o asemenea căldură atentă, tandră, faţă de celălalt, care îngăduie să „ducem” tot ce reprezintă el şi tot ce se poate întâmpla din cauza lui.

Dragostea nu se întărâtă: ea este atentă faţă de ceea ce se petrece în viaţa, în inima, în sufletul celuilalt. Dragostea crede toate: ea e deschisă prin încredere, nu este bănuitoare; ea toate le nădăjduieşte: când toate par să meargă spre naufragiu, nădejdea arde cu flacără puternică, limpede, şi dragostea este capabilă să salveze chiar şi legăturile de prietenie sau dragoste care trag să moară. Şi dragostea niciodată nu trece: chiar dacă celălalt va înceta să te mai iubească, chiar dacă celălalt îţi va întoarce spatele, dragostea rămâne dragoste.

Atâta doar că, precum am spus, în loc ca ea să fie săltare de bucurie, bucurie triumfătoare, această dragoste rămâne împreună-pătimire şi suferinţă intensă, uneori plină de amărăciune, strigăt al sufletului: „Dumnezeule, mântuieşte-l! Nu ştie ce face!”

Şi de alt cuvânt vreau să vă amintesc: întreagă înţelepciune (în limbajul modern „castitate” – n. tr.). Noi gândim în cea mai mare parte „întreaga înţelepciune/castitatea” în ordinea legăturilor trupeşti – însă întreaga înţelepciune intră în scenă mult mai devreme decât începutul oricăror legături trupeşti dintre soţ şi soţie.

Întreaga înţelepciune constă în aceea ca privind la celălalt să vezi în el frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în el, să vezi chipul lui Dumnezeu, să vezi o frumuseţe pe care nu este îngăduit s-o pătezi, să vezi omul în acea frumuseţe şi să slujeşti ţelului ca ea să tot crească şi să nu fie pătată de nimic; întreaga înţelepciune constă în a păstra cu înţelepciune integritatea propriului suflet şi a sufletului celuilalt.

Şi în acest sens întreaga înţelepciune stă la temelia căsătoriei, nu numai a relaţiilor sufleteşti, ci şi a relaţiei reciproce trupeşti, pentru că aceasta exclude grosolănia, „foamea”, „setea” de comunicarea trupească şi preface însăşi comunicarea trupească în evlavioasă unire a doi oameni, când unirea trupurilor reprezintă, ca să zic aşa, împlinirea acelei iubiri, acelei uniri care trăieşte şi arde în inimile şi în vieţile celor doi.

Întreaga înţelepciune/castitatea nu numai că este compatibilă cu căsătoria, ea reprezintă chiar temelia căsătoriei, când doi oameni pot să se privească şi să îşi vadă unul altuia frumuseţea ca pe un odor sfânt, care le-a fost încredinţat şi pe care sunt datori nu numai să-l păzească, ci şi să îl aducă la deplina desăvârşire.

La începutul slujbei cununiei se face rugăciune pentru ca Domnul să le dea mirelui şi miresei viaţă paşnică, ani de viaţă îndelungaţi, întreagă înţelepciune, dragoste întru legătura păcii şi cununa cea neveştejită a slavei veşnice; se face rugăciune pentru ca harul Ceresc să se pogoare asupra lor şi să prefacă relaţiile omeneşti în relaţii – încă de pe pământ – cereşti.

Omul credincios este omul în care a intrat veşnica viaţă dumnezeiască. Şi tocmai pentru această viaţă ne rugăm lui Dumnezeu, ca El s-o dea celor ce se cunună: însuţi, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfânt locaşul Tău, şi uneşte pe robul Tău (numele) cu roaba Ta (numele)… uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni.

Acum ne apropiem de cununia însăşi. Cununia, ca şi schimbul inelelor, nu-i un simplu ritual, ea trebuie înţeleasă. In vechime, de fiecare dată când era sărbătoare – fie cât se poate de obişnuită, familială, fie orăşenească, fie de stat – oamenii îşi puneau cununi din flori. Acum asta se practică şi la cununia bisericească – la greci, de pildă, care nu poartă la cununie, ca noi, coroane aurite, ci îşi pun cununi din flori vii. Pe lângă asta, cununile mai au şi două alte însemnătăţi.

In Rusia Veche, în ziua cununiei lor, mireasa şi mirele erau numiţi cneaz şi cneaghină. De ce? Pentru că şi în societatea veche, atâta timp cât omul nu era însurat sau măritat, reprezenta un membru al familiei sale şi era întru totul supus mai-marelui familiei: tatălui sau bunicului. Numai atunci când tânărul se căsătorea, el devenea stăpân al vieţii sale. Statul vechi consta, ca să zic aşa, din alianţa unor familii suverane, adică independente una de alta. Ele erau libere să-şi hotărască singure soarta. Toate problemele se hotărau în conglăsuire, în înţelegere reciprocă, însă fiecare familie avea votul său şi drepturile sale. Şi iată că în ziua când se săvârşeşte cununia, din punctul de vedere al statului în concepţia celor vechi se stabileşte o unitate nouă, suverană, liberă, cu drepturi depline – are loc, în deplinul înţeles al cuvântului, încununarea lor la împărăţie.

Mai este însă şi un alt înţeles al acestor cununi. Oricât de mult s-ar iubi cei doi, ei trăiesc într-un mediu plin de probleme, sarcini, greutăţi, uneori primejdii, alteori amărăciuni. Şi iată că este în Sfânta Scriptură următorul cuvânt: cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt. 24,13). Viaţa cere răbdare, statornicie; înfăptuirea unităţii, înfăptuirea poziţiei împărăteşti în societate – toate acestea cer bărbăţie, iar uneori şi nevoinţă, suferinţă a crucii.

Ne rugăm să vină vremea când, după ce vor fi trecut cu bine prin încercarea vieţii în toată complexitatea ei – iar mai complex lucru decât înfăptuirea iubirii desăvârşite nu există -, mirele şi mireasa se vor încununa în veşnicie cu cununile muceniciei.

Noi înţelegem mucenicia ca pe o pătimire, însă cuvântul „mucenicie” (traducere a grecescului martyrion) înseamnă în primul rând nu pătimire, ci mărturie. Mucenic este cel ce mărturiseşte înaintea întregii lumi despre o anumită valoare – în cazul dat, despre dragoste, despre adevăr, despre frumuseţe, şi care mărturiseşte, orice ar avea de înfruntat, pentru a aduce mărturia aceasta la cei care au nevoie de ea.

Şi, bineînţeles, asta înseamnă că adevăratul martor este gata să îşi dea viaţa pentru ca mărturia lui să ajungă la ţintă, pentru ca ea să strălucească, să tune ori să răspândească în chip lin căldură, mângâiere, bucurie şi nădejde asupra tuturor celor din jur.

Şi noi îi chemăm pe toţi cei nou-căsătoriţi, pe orice mire şi pe orice mireasă, să creadă în dragoste, să creadă umil în celălalt cu o asemenea putere, cu o asemenea adâncime, încât să dea mărturie, cu orice preţ, despre dragoste, despre unire, despre faptul că dragostea cu întreagă înţelepciune, tandră, adevărată poate birui toate.

În continuare, potrivit desfăşurării slujbei, mirele şi mireasa, acum cununaţi deja, ascultă două citiri. Una este luată din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni, din ultimul capitol.

Fraţilor, mulţumiţi totdeauna pentru toate, întru numele Domnului nostru lisus Hristos, lui Dumnezeu şi Tatăl. Supuneţi-vă unuia altuia întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este.

Căci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul.

Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt.

Şi ca s-o înfilţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavănd pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfânta şi fără de prihană.

Aşadar bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor.

Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte.

Căci nimeni vreodată n-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte, precum şi Hristos Biserica. Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.

De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup.

Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat (Efes. 5,20-33).

Această Epistolă, pe de o parte, vorbeşte despre foarte profundele legături dintre Biserică şi Hristos. Hristos a venit pe pământ să mântuiască omenirea; Dumnezeu S-a făcut om, şi El săvârşeşte mântuirea aceasta cu preţul vieţii Sale şi al morţii Sale.

Şi acesta este cel dintâi lucru la care trebuie să se gândească soţii atunci când se căsătoresc: Dumnezeu le înmânează o fiinţă fragilă, căreia ei i-au zis: „Te iubesc!” Şi această dragoste trebuie să fie de aşa fel ca soţul să fie gata să jertfească orice, toată viaţa sa şi toată moartea sa, din dragoste de soţie şi din dragoste de copiii săi. Bărbatul reprezintă capul familiei nu pentru că este bărbat, ci pentru că (şi numai în măsura în care) el este chip al lui Hristos, şi în măsura în care soţia lui şi copiii lui pot vedea în el acest chip, adică chipul dragostei fără margini, al dragostei devotate, al dragostei jertfelnice, al dragostei gata de orice pentru a-şi salva, apăra, hrăni, mângâia, bucura, educa familia. Şi fiecare bărbat trebuie să îşi amintească lucrul acesta. Prea uşor este pentru bărbat să creadă că în virtutea simplului fapt că este bărbat are drepturi asupra soţiei sale şi asupra copiilor săi. Lucrul acesta nu este adevărat şi nu este drept. Dacă bărbatul nu este chip al lui Hristos, nimeni nu-i e dator cu nici un fel de respect, cu nici un fel de frică, cu nici un fel de ascultare.

Iar soţia reprezintă icoană, chip al Bisericii. Biserica are, ca să zic aşa, două feţe. Una este mireasa care se bucură de faptul că este îndrăgită de Dumnezeu, şi pe deasupra cu o asemenea dragoste ca aceea care s-a arătat în Hristos. Totodată, ea reprezintă însă şi mireasa Mielului, adică a Mântuitorului junghiat (v. Apoc. 19, 7). Ea este mireasa, aceea care până într-atât – atât de profund, atât de desăvârşit – şi-a îndrăgit mirele, încât din neclintita-i credincioşie e gata să lase toate, să uite toate, să se rupă de toate din dragoste pentru el şi să-l urmeze oriunde ar merge, oriunde ar fi nevoie – chiar la pătimire, şi dacă este nevoie – la cruce.

Vedeţi că în această Epistolă se vorbeşte nu despre stăpânirea soţului și supunerea soţiei, ci despre o asemenea dragoste reciprocă, stârnită de dragostea jertfelnică, eroică a soţului, la care soţia poate răspunde cu o dragoste la fel de jertfelnică. Lucrul acesta trebuie să ni-l amintim întotdeauna, pentru că mult prea des acest fragment din Sfânta Scriptură este interpretat în mod fals: înjosind soţia şi înălţându-l pe soţ, prezentându-l pe acesta ca pe un mândru stăpânitor.

După citirea din Apostol urmează citirea din Evanghelia după Ioan, chiar începutul capitolului al doilea.

În vremea aceea s-a făcut nuntă în Cana Galileii, şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus cu ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: „Nu mai au vin”. A zis ei Iisus: „Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? încă n-a venit ceasul Meu”. Mama Lui a zis celor ce slujeau: „Faceţi orice vă va spune”. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: „Umpleţi vasele cu apă”. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: „Scoateţi acum şi aduceţi nunului”. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: „Orice om pune întâi vinul cel bun, şi când se ameţesc pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul până acum”. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El (In 2, 1-11).

Vreau să vă atrag atenţia iată asupra cărui lucru: Hristos a venit la o nuntă săracă. Oamenii s-au adunat într-un sătuc, într-un cătun oarecare, flămânzi de bucurie – nu de băutură, bineînţeles, ci de prietenie, de lumină, de căldură, de tandreţe – şi a început sărăcăciosul ospăţ de ţară.

Pesemne că după un foarte scurt răstimp puţinul care fusese pregătit a fost mâncat şi vinul pus deoparte a fost băut. Şi atunci, Maica Domnului Îi atrage atenţia Dumnezeiescului său Fiu asupra faptului că vinul a fost deja băut. Ce a vrut să spună ea prin asta? Nu cumva Îi spune Fiului său: „Fă ceva ca să mai poată bea şi să se îmbete până când vor cădea sub laviţe” – nu cumva asta vroia ea? Nu; ea vedea, bineînţeles, că inimile lor tânjeau atât de mult după bucurie, după fericire, după simţământul acela care te face să uiţi de toate greutăţile lumii, de tot ce apasă şi împovărează; că inimile lor erau încă pline de dorinţa de a rămâne în împărăţia acestei iubiri a mirelui şi miresei, de a contempla cereasca viziune a tandreţii. Şi Hristos îi adresează întrebarea care îi tulbură pe mulţi: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie?

In unele traduceri şi în unele tâlcuiri patristice: „Ce este între Mine şi tine? De ce tocmai tu vii la Mine cu o asemenea problemă? Nu cumva deoarece Eu sunt Fiul tău şi crezi că ai vreo stăpânire asupra Mea? Asta ar însemna că legăturile dintre noi sunt doar pământeşti, trupeşti, ar însemna că ceasul Meu, ceasul minunilor cereşti, încă n-a venit…” Maica Domnului nu-I răspunde în înţelesul: „Cum aşa, oare nu sunt eu mama Ta?”, şi nici nu-I răspunde: „Oare nu ştiu eu că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”, ci doar se adresează celor din jur şi îi face, cum ar veni, părtaşi ai credinţei sale; ea le spune celor care slujeau la masă: Faceţi orice vă va spune…

Prin asta ea Îi spune cu fapta, nu cu vorba, Fiului său: „Ştiu cine eşti Tu, ştiu că eşti Fiul meu după trup, Care S-a pogorât în lume pentru mântuirea lumii, şi de aceea mă adresez Ţie nu ca unui Fiu, ci ca Dumnezeului, Făcătorului, Purtătorului meu de grijă, Care poate să iubească pământul până la moarte…” Şi atunci se săvârşeşte minunea, pentru că a venit în lume împărăţia lui Dumnezeu prin credinţa unui om.

Ce lecţie, deci, pentru noi, ce lecţie despre faptul că şi noi putem – fiecare din noi – să deschidem, ca să zic aşa, prin credinţă uşa ca să intre Hristos şi să creem o situaţie care Îi va da lui Dumnezeu posibilitatea să schimbe în chip miraculos împrejurările pline de melancolie, de insatisfacţie, şi să facă din ele împrejurări de bucurie care saltă triumfătoare!

Ce a urmat? Totul e foarte simplu: da, cei care slujeau au scos vin, da, l-au adus gazdei, celui care organiza se nunta – însă cu noi rămâne o întâmplare de mare însemnătate: faptul că în acel moment credinţa unui om a făcut cereşti împrejurările pământeşti. Şi încă ceva: singura poruncă pe care le-a dat-o Maica Domnului: Faceţi orice vă va spune…

Când bucuria voastră va începe să se apropie de sfârşit, când veţi simţi deja că v-aţi dat unul altuia tot ce vă veţi putea da, că nu vă mai puteţi spune nimic nou, că nu mai puteţi decât repeta: te iubesc, dar nu mai puteţi exprima lucrul acesta într-un fel nou, atunci ascultaţi cu luare-aminte ce spune Dumnezeu în inimile voastre, ascultaţi cu luare-aminte adâncă ce vă va spune El – şi orice vă va spune, faceţi; şi atunci apa vieţii obişnuite – cenuşiul vieţii, lipsa ei de culoare – va străluci deodată.

Cu toţii am văzut uneori pământul acoperit de rouă. Spre răsăritul soarelui un asemenea câmp este cenuşiu; până şi verdeaţa acoperită cu aceste picături de apă pare a-şi pierde culoarea – însă deodată se arată soarele, şi totul scapără, străluceşte cu fărâme de curcubeu. Aşa şi viaţa care şi-a pierdut culoarea se poate preschimba în prăznuire, poate deveni preafrumoasă întrucât I-am făcut lui Dumnezeu loc în ea; ea poate străluci ca acel câmp, în toate culorile curcubeului şi frumuseţii.

După citirea Evangheliei, ca şi la Liturghie, începe o ectenie scurtă, adică o serie scurtă de rugăciuni prin care Îi aducem lui Dumnezeu cererile noastre pentru cei nou-căsătoriţi. Aceasta decurge în chip firesc din citirea Evangheliei, pentru că oricare citire din Evanghelie vorbeşte despre faptul că ni s-a dat porunca să ne iubim unul pe altul, iar dragostea reciprocă se exprimă întotdeauna, pentru credincios, în rugăciunea fierbinte, din inimă, pentru cei pe care-i iubeşte; şi, pe de altă parte, sensul rugăciunii constă în a face viaţa celor nou-căsătoriţi vrednică şi în a sprijini din răsputeri tot ce este nobil în ei.

Şi iată că ectenia aceasta, în particular, se încheie prin Rugăciunea Domnească, „Tatăl Nostru”. „Tatăl nostru” este rugăciunea Bisericii, este singura rugăciune pe care ne-a poruncit-o Domnul, şi ea este remarcabilă prin faptul că atunci când spunem „Tatăl nostru” vorbim nu numai despre Tatăl nostru Ceresc personal, şi nici măcar despre Tatăl Ceresc Care reprezintă Tatăl nostru, al tuturor celor adunaţi aici, ci şi despre Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Prin aceasta suntem aduşi şi cuprinşi în taina Mântuitorului; cum se spune într-un loc din Apostolul Pavel, viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3); şi iată că pe această rugăciune o aducem prinos ca din adâncurile dragostei lui Hristos, din adâncurile tainei unităţii dintre Mântuitorul Hristos şi Tatăl Ceresc.

Mai amănunţit nu pot vorbi acum despre rugăciunea aceasta, însă trebuie să ne amintim că ea, care este şi a lui Hristos, ne uneşte şi pe noi într-o singură cerere, într-un singur strigăt al sufletului, ca tot ce este în noi să fie vrednic de chemarea creştină.

După cum am spus chiar la început, căsătoria este privită ca început al împărăţiei lui Dumnezeu. Şi această rugăciune reprezintă rugăciunea împărăţiei lui Dumnezeu prin excelenţă, în continuare, ea înfloreşte – înfloreşte prin aceea că mirele şi mireasa beau din acelaşi pahar. Aceasta e o reminiscenţă a vremurilor când căsătoria se săvârşea în timpul Liturghiei, iar paharul este ceea ce a mai rămas din vechea datină ca mirele şi mireasa să se împărtăşească împreună. Din acele timpuri, rânduiala Tainei s-a dezvoltat.

Îngăduim să se cunune nu numai ortodocşii, ci şi credincioşii eterodocşi , care nu se pot împărtăşi împreună cu ortodocşii din acelaşi potir, şi prin urmare acest pahar simbolizează, aşa, pe departe, comuniunea.

Iar pe de altă parte, vă amintiţi, pesemne, cum se spunea în vechime, că paharul băut până la fund reprezintă destinul omului. Şi iată că „a bea paharul până la fund” înseamnă a împărtăşi soarta până la fund, adică până în adâncul comuniunii.

Şi mirele cu mireasa se împărtăşesc tocmai în acest înţeles de pahar, care primeşte înainte de la preot o scurtă binecuvântare. După care preotul îi duce în jurul analogului, pe care se află Evanghelia lui Hristos. De trei ori îl înconjoară în urma preotului.

În Vechiul Testament, ca şi în cel Nou, numărul trei înseamnă deplinătatea timpului. La tunderea în monahism, ca şi la începutul cununiei, se pune de trei ori întrebarea: „Vrei oare…?” Prima dată poţi fi luat pe nepusă masă, a doua oară poţi răspunde cu jumătate de gură, însă a treia oară trebuie să procedezi cu deplină convingere. Aşa şi aici: mirele şi mireasa sunt duşi de trei ori în jurul analogului, pe care se află Evanghelia; iar Evanghelia este, pe de o parte, cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ne-a propovăduit Hristos, iar pe de altă parte este ca o icoană, pentru că Hristos este numit „Cuvântul lui Dumnezeu”: El trebuie să fie în centrul procesiunii pe care o reprezintă viaţa omenească.

In predica trecută vorbeam despre procesiunea triumfală în care preotul îi poartă după sine pe cei nou-căsătoriţi, ţinând în mână crucea Domnului, în jurul mesei pe care se află Evanghelia — cuvântul lui Dumnezeu şi icoana Cuvântului lui Dumnezeu făcut trup.

In timpul acestei procesiuni se cântă trei cântări: Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emanuil, pe Dumnezeu şi omul. Răsăritul este numele Lui, pe Carele mărindu-L, pe Fecioara o fericim. Aici este pomenit Isaia, care cu multe veacuri înainte de Naşterea lui Hristos a prorocit că din Fecioară Se va naşte Cuvântul lui Dumnezeu. El este Fiul Fecioarei, om, dar şi Dumnezeu: „Emanuil” înseamnă pe evreieşte „cu noi este Dumnezeu”.

Numele lui este Răsăritul, şi mărindu-L o fericim pe Fecioara Născătoare de Dumnezeu. Aici se vorbeşte tocmai despre faptul că evenimentul pe care îl prăznuim acum, această cununie, este inclus în taina divino-umanităţii, că nu este un eveniment pur pământesc. Este începutul împărăţiei lui Dumnezeu: cu noi este Dumnezeu, Emanuil.

Cea de-a doua cântare: Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se miluiască sufletele noastre. Mucenici nu sunt numai pătimitorii. Vechiul cuvânt grecesc care desemnează mucenicul înseamnă „martor”. Şi iată că aici se vorbeşte despre faptul că toţi martorii lui Hristos, care şi-au purtat crucea cu vrednicie şi care au ajuns la biruinţă, adică s-au încununat cu biruinţa până la urma urmei, reprezintă pentru noi un model.

Viaţa acestei perechi, a mirelui şi a miresei, trebuie să fie de aşa fel ca toţi să înţeleagă ce este împărăţia lui Dumnezeu, care a venit cu putere, ce se săvârşeşte cu perechea în acest moment când cei doi îşi încredinţează viaţa lui Dumnezeu şi când Dumnezeu face din această viaţă pământească ceva cu desăvârşire de necuprins cu mintea ca frumuseţe, ca adâncime, ca măreţie, să înţeleagă că aceasta este deja cerul pe pământ.

Şi cea de-a treia cântare: Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, lauda apostolilor şi bucuria mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea Cea de o fiinţa.

Treimea reprezintă simbolul iubirii desăvârşite, când trei pot să se iubească atât de desăvârşit, încât printre ei nu este, dacă ne putem exprima într-un mod grosolan, omenesc, un „al treilea în plus”, când iubirea lor este de aşa fel că pot îngădui între ei un al treilea.

Aici, în cazul cununiei, va fi copilul, va fi familia soţului, va fi familia soţiei, şi aceştia vor fi incluşi în iubirea nedespărţită; nici un fel de puteri nu-i vor putea nici exclude, nici îngădui să strice iubirea care există între mire şi mireasă.

Şi această procesiune nu are loc pur şi simplu în jurul analogului pe care se află Evanghelia. Înaintea mirelui şi a miresei, ţinându-i de mână, merge preotul cu crucea în mână. Această cruce nu arată că îi aşteaptă pătimirea, deşi previne: nici un lucru mare nu se dă fără silinţă, fără nevoinţă, uneori fără eroism. Ci vorbeşte de faptul că, de vreme ce Hristos ne cheamă să mergem pe o anume cale, putem merge cu îndrăzneală pe ea, pentru că înaintea noastră a străbătut chiar El toată acea cale.

Hristos are dreptul să ne ia după El, pentru că El Însuşi a cercetat toată această cale şi ştie totul. Şi El ne spune: de vei avea încredere în propria ta măreţie de om şi vei avea încredere în Dumnezeu, poţi străbate calea aceasta ca un biruitor.

Ne apropiem acum de sfârşitul slujbei cununiei. Sub îndrumarea preotului, care poartă crucea şi făgăduieşte biruinţa, mirele şi mireasa au înconjurat analogul, pe care se află Sfânta Evanghelie, înfăţişând prin această întreită înconjurare toată calea vieţii, în centrul căreia va fi Dumnezeu cu învăţătura Sa.

Când se opresc pe locurile lor, li se scot cununiile, făcându-se o rugăciune scurtă. Mirelui i se porunceşte să umble în pace şi să săvârşească întru dreptate poruncile lui Dumnezeu, iar miresei – să se bucure de soţul ei şi să trăiască în chip vrednic de poruncile Domnului. Şi după aceea se citesc două rugăciuni scurte:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii şi nunta de acolo ai binecuvântat-o, binecuvântează şi pe robii tăi aceştia, care, cu purtarea Ta de grijă, s-au însoţit prin unirea nunţii. Binecuvântează intrările şi ieşirile lor. Înmulţeşte cu bunătăţi viaţa lor. Primeşte cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi în vecii vecilor”.

Și a doua:

„Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea Cea întru tot sfântă şi de o fiinţă şi începătoare de viaţă, o Dumnezeire şi o împărăţie, să vă binecuvânteze pe voi. Să vă dea vouă viaţă îndelungată, naştere de prunci buni, spor în viaţă şi în credinţă. Să vă umple pe voi de toate bunătăţile cele pământeşti şi să vă învrednicească şi de desfătarea bunătăţilor celor făgăduite, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinţilor. Amin”.

Aici ni Se descoperă Sfânta Treime ca întemeietoare, ca Păzitoare şi Chip al desăvârşitei iubiri întreolaltă, Treimea Cea de o fiinţă, Care din dragos-te şi din fire este Una, Care dă viaţă, Care ne dă binecuvântare… Şi după aceea cerem lucruri simple cum sunt viaţa îndelungată, copiii buni, spor în viaţă, înmulţirea credinţei şi a tuturor bunătăţilor care sunt pe pământ.

Mai înainte, într-una din rugăciuni am cerut deja ca Domnul să le dea ce-lor ce se cunună tot ce poate da mai bun pământul, pentru ca ei în primul rând să le facă parte celorlalţi, pentru ca primind de la Dumnezeu, din iubirea dumnezeiască, din milostivirea dumnezeiască, tot ce poate să dea pământul, şi ei să le dea din milostivire, din dragoste, cu mângâiere, celor care se află în vreun fel de nevoie, fie aceasta sufletească sau trupească.

Ne-am rugat şi pentru ca Domnul să binecuvânteze nunta aceasta pentru rugăciunile părinţilor, pentru că, după cum este scris, binecuvântarea părinţilor întăreşte casele fiilor (v. Sir. 3, 9). Cât de minunate sunt toate acestea! Vedem că în taina Sfintei Treimi se unesc şi cerul, şi pământul, că tot ce este mai minunat, la care putem visa doar, devine realitate sau, cel puţin, posibilitate, cu condiţia să ne săvârşim calea de pe pământ cu îndrăzneală, uneori chiar eroic.

Chiar la sfârşitul rânduielii cununiei aducem prinos de rugăciune Maicii Domnului, Fecioarei de Dumnezeu Născătoare, care atât de mult a iubit lumea, încât L-a lăsat pe Fiul său fără şovăire să trăiască pentru omenire şi să moară pe cruce, în chinuri, pentru mântuirea omenirii. Ea poate înţelege orice, în curăţia şi sfinţenia sa ea îl poate înţelege şi pe celibatar, şi pe căsătorit, în curăţia sa ea poate înţelege întreaga taină a firii omeneşti cu războiul ei şi, totodată, cu frumuseţea nemăsurată a sufletului omenesc şi cu vrednicia nemăsurată a trupului omenesc. Şi de aceea încheiem slujba rugându-ne Maicii Domnului:

“”Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai preaslăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.””

Şi după aceea preotul rosteşte ultima binecuvântare:

Cel ce cu venirea Sa în Cana Galileii prin venirea Sa a arătat nunta cinstită, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor apostoli, ale sfinţilor de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu apostolii, împăraţii Constantin şi Elena, ale Sfântului mare mucenic Procopie şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni .

Şi după aceea se cântă „întru mulţi ani” de viaţă – nevoitoare, curată, vrednică şi de Dumnezeu, şi de acea dragoste reciprocă ce i-a adus pe mire şi pe mireasă unul la celălalt. Cu aceasta se încheie slujba cununiei.

Sfântul mare mucenic Procopie, în vremea pătimirilor sale, a insuflat douăsprezece femei nobile să meargă cu bucurie la pătimiri şi la moarte pentru credinţă, ca la un ospăţ de nuntă. Pilda lor trebuie să insufle perechea nou-cununată să năzuiască a moşteni cununile împărăţiei cerurilor (n. ed. ruse).


Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s