CREAŢIE ŞI IUBIRE. CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA

b1948.jpg

CAP. IX     CREAŢIE ŞI IUBIRE. CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA
Din „Sensul creatiei”, Nikolai Berdiaev

Conştiinţa „creştină” de zi cu zi se acordă deplin cu conştiinţa „lumească” de zi cu zi în a recunoaşte numai trei stări sexuale: cea a familiei legale, cea a ascetismului şi cea a desfrâului. Conştiinţa aceasta mediocră a vieţii de zi cu zi nu acceptă nimic altceva în sfera sexualităţii  şi este absolut indiferent cum se formulează pe sine această conştiinţă, religios sau pozitivist. Căci în decursul istoriei creştinismul s-a manifestat adesea ca cel mai autentic pozitivism. Foarte important este să punem accentul pe faptul că toate trei stările recunoscute ale sexualităţii se definesc în funcţie de actul sexual ţi în legătură cu el; în toate cazurile sexualitatea este identificată cu actul sexual. (…) Se vorbeşte despre sexualitate , dar, în mod straniu, se uită complet de iubire.

Taina sexului se dezvăluie doar în iubire.

Există în iubire ceva aristocratic şi creator, ceva profund individual , extragenetic, necanonic, nenormativ, ea nu se supune unei conştiinţe genetice comune. Iubirea se află într-un alt plan al existenţei, nu în acela în care trăieşte şi se organizează specia umană. Iubirea este în afara speciei umane şi iese din conştiinţa speciei umane. Iubirea nu este necesară speciei umane, perspectivei continuării şi organizării ei. Ea rămâne undeva de-o parte. Desfrâul sexual este mai aproape şi mai pe înţelesul speciei umane decât iubirea, într-un anumit sens el este mai acceptabil pentru specia umană şi chiar mai lipsit de primejdii. Te poţi concilia cu desfrâul în „lume”, el poate fi îngrădit şi reglementat. Cu iubirea nu te poţi concilia, ea nu se supune nici unei reglementări.

*

Prin esenţa ei familia a fost , este şi va fi întotdeauna o instituţie pozitivistă lumească a bunei rânduieli, o reglementare biologică şi sociologică a vieţii speciei.

Iubirea este tragică în această lume şi nu admite bunăstare, ea nu se supune nici unei norme. Iubirea făgăduieşte celor care iubesc pieirea în această lume şi nu buna rânduială a vieţii. Şi cel mai măreţ lucru în iubire , ceea ce prezervă sanctitatea ei tainică este repudierea oricărei perspective a vieţii, sacrificiul vieţii. Această jertfă este cerută de orice creaţie, jertfă cere şi iubirea creatoare.

Bunăstarea existenţială, bunăstarea familială sunt mormântul iubirii. Pieirea jertfelnică în viaţă pune pe iubire pecetea veşniciei. Profundă este opoziţia dintre iubire şi procreare. Adevărata iubire a altei lumi, iubirea creatoare de veşnicie exclude posibilitatea actului sexual, îl depăşeşte în numele unei alte uniuni. Se ştie că îndrăgostirea puternică este uneori opusă unei atracţii sexuale specifice, nu are nevoie de ea. Iar atracţia puternică faţă de actul sexual nu are, prea adesea, nici o legătură cu nici un fel de îndrăgostire, presupune uneori chiar repulsia. Îndrăgostirea este însetată de uniune absolută şi contopire absolută, spirituală şi trupească. Actul sexual însă dezbină. În profunzimile lui zac repulsia şi crima. Iubirea este un act creator, edificând o altă viaţă, biruind „lumea”, depăşind specia şi necesitatea naturală. În iubire se afirmă personalitatea unică, irepetabilă. (…)

Creaţia iubirii nu cunoaşte supunere faţă de voinţa nimănui, ea este absolut temerară. Iubirea nu înseamnă supunere ca familia, ci temeritate, zbor liber. Iubirea nu încape în categoria familiei, ea nu încape în nici o categorie, nu încape în „lume”. Sacrificiul iubirii, repudierea bunăstării lumeşti o fac liberă. Numai sacrificiul siguranţei dăruieşte libertatea. În iubire este înfrântă apăsarea „lumii”. Iubirea este artă liberă. În iubire nu există nimic economic, nu există grijă. Şi această libertate se cumpără numai prin sacrificiu. Libertatea iubirii este un adevăr ceresc. Dar libertatea iubirii poate fi transformată şi într-un adevăr vulgar. Este vulgară acea libertate a iubirii care vrea în primul rând satisfacerea sexualităţii vechi, care este în cel mai înalt grad interesată de actul sexual. Aceasta nu este libertatea iubirii, ci robia ei.

În actul creator al iubirii se dezvăluie taina creatoare a chipului celui iubit. Cel ce iubeşte întrevede chipul iubitului prin învelişul lumii naturale, prin scoarţa care acoperă orice chip. Iubirea este calea către dezvăluirea tainei chipului, către percepţia chipului în profunzimea existenţei lui. Cel ce iubeşte ştie despre chipul iubitului ceea ce nimeni în lume nu ştie şi cel ce iubeşte are întotdeauna mai multă dreptate decât lumea întreagă. Numai cel ce iubeşte percepe în mod autentic personalitatea, îi ghiceşte genialitatea. Noi, toţi ceilalţi – cei ce nu iubim – cunoaştem doar exterioritatea chipului, nu-i cunoaştem taina ultimă. Tristeţea de moarte a actului sexual provine din faptul că în impersonalitatea lui este strivită şi sfâşiată taina chipului celui iubit şi celui ce iubeşte. Actul sexual cufundă în vârtejul naturii impersonale, se aşează între chipul celui ce iubeşte şi chipul iubitului, acoperă taina chipului. Nu în specie şi nu în actul sexual se săvârşeşte uniunea iubirii creatoare a unei noi vieţi, a vieţii veşnice a chipului. În Dumnezeu se întâlneşte cel ce iubeşte cu cel iubit, în Dumnezeu vede el chipul iubit. În lumea naturii cei ce se iubesc se despart. Natura iubirii este cosmică, supraindividuală. Taina iubirii nu poate fi cunoscută în lumina psihologiei individuale. Iubirea ne face părtaşi la ierarhia cosmică universală, ea ne uneşte cosmic, în imaginea androginului, pe cei care au fost dezuniţi în ordinea naturii. Iubirea este calea prin care fiecare descoperă  în sine însuşi omul-androgin. În iubirea adevărată nu poate exista arbitrar , ea conţine predestinare şi vocaţie. Dar lumea nu poate să judece taina cuplului, taina nupţială, în ea nu există nimic social. Adevăratul sacrament al nunţii este îndeplinit doar de puţini şi pentru puţini, el este aristocratic şi presupune alegere.

*

Iubirea sexuală, iubirea erotică este considerată profund, absolut distinctă de iubirea general-umană, de iubirea fraternă, de iubirea „creştină”. Iubirea „creştină” ca şi cea umanistă s-a transformat într-o atracţie absolută, într-o iubire „de sticlă”, după expresia lui Rozanov. S-a spus aici nu odată că iubirea creştină nu a fost încă descoperită de umanitate în religia ispăşirii. Descoperirea iubirii creştine cere un act creator. În iubirea creştină universală, cuprinzând umanitatea întreagă, trebuie să existe acelaşi elan creator către o altă lume, aceeaşi viziune a chipului uman al fiecărui frate întru Spirit în Dumnezeu , care există în cel mai înalt grad în iubirea erotică. (…)

Căderea şi dezintegrarea omului era legată de sexualitate. De sexualitate este legată şi reunificarea finală. Numai în erotismul ceresc este absent plictisul a tot ce aparţine lumii de aici, plictisul de moarte al adaptării la necesitate. S-a încercat, în cursul unei îndelungate istorii, prefacerea iubirii creştine în plictisul adaptării la lumea de aici şi această crimă era justificată prin mistica supunerii faţă de consecinţele păcatului. Autentica iubire creştină era considerată, în lumea creştină, o cutezanţă, trufia unei înălţări prea ameţitoare. Omului păcătos nu îi era permisă nici măcar iubirea, ca unuia nedemn de ea.

*

Este oare suficient de clară legătura tainică a iubirii cu androginia ? În această legătură se dezvăluie sensul final al iubirii. Androginia înseamnă uniunea ultimă a masculinului şi femininului în existenţa supremă, asemenea celei divine, depăşirea finală a dezintegrării şi dezbinării, restaurarea chipului şi asemănării lui Dumnezeu în om. În androginie se află explicarea tainei că în Omul Absolut – Hristos  nu exista viaţă sexuală vizibilă pentru noi, căci în chipul său nu exista dezintegrarea, generatoare a vieţii noastre sexuale terestre. Prin iubire natura feminină înstrăinată se reuneşte cu natura masculină, se restaurează imaginea deplină a omului. Şi în iubire această reunificare este întotdeauna legată de chipul omului, de unicitatea şi irepetabilitatea chipului. De aceea iubirea este calea înălţării omului decăzut către asemănarea cu Dumnzeu. În erotism are loc ispăşirea păcatului sexual al omului, ispăşire realizată, care se transformă în creaţie. Păcatul sexualităţii decăzute este învins în mod negativ prin ascetism şi în mod pozitiv-creator prin iubire. (…) Taina finală a existenţei androgine nu va fi niciodată deplin descifrată în limitele acestei lumi. Dar experienţa iubirii erotice ne face părtaşi la această taină. Legătura iubirii erotice cu androginia este tocmai legătura ei cu personalitatea. Căci, în adevăr, orice personalitate este androgină. Androginia înseamnă completitudinea restaurată a sexului în existenţa , asemănătoare celei divine, a personalităţii. În iubire trebuie să se dezvăluie nu taina feminităţii, nu taina masculinităţii, ci taina omului.

La fel de indisolubil este legat de creaţie erotismul. Energia erotică este un etern izvor al creaţiei. Iar uniunea erotică se realizează în vederea înălţării creatoare. La fel de indisolubil este legat erotismul de frumuseţe. Cutremurarea erotică este calea manifestării frumuseţii în lume.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie, Familie, Iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s