Şi atunci ce cauţi la Ierusalim? Te duci din tradiţie! Te duci că ai posibilităţi! Te duci că ai timp sau că ai avut bani! Dar ce te faci dacă ai lăsat vreo duşmănie în urma ta?

din Despre armonia căsniciei

de Pr Arsenie Papacioc

Doi creştini s-au hotărât să se ducă la Ierusalim. Se mergea pe mare cu corabia în condiţii grele, nu erau avioane. Mergând ei spre Ierusalim au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toţi bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: „Eu nu mai merg la Ierusalim căci nu pot să-i părăsesc pe cei bolnavi.” „Cum dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?” Şi a plecat celălalt singur şi a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeraţie, că era vorba de Praznicul învierii Domnului. Pelerinul odată ajuns în biserică, a pătruns cu mare greutate, şi-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar în faţa altarului. Dintre două fapte bune alege fapta cea mai mare.

Cel care a îngrijit de bolnavi s-a aşezat pe poziţia de vârf a Scripturii: Iubirea.

Şi atunci ce cauţi la Ierusalim?

Te duci din tradiţie!

Te duci că ai posibilităţi!

Te duci că ai timp sau că ai avut bani!

Dar ce te faci dacă ai lăsat vreo duşmănie în urma ta?

Porunca iubirii e porunca cea mai mare, de aceea insistă Mântuitorul. Deci e o întrebare justificată; să ne-o punem toţi: „Iubesc sau nu iubesc?” că e poruncă, dragă! Să nu credeţi că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Şi noi avem privilegiu că suntem creştini. Şi atunci sigur că nu o să-l urmăm pe Tutankhamon sau pe Budha. Noi II urmăm pe Hristos.

Băgaţi de seamă, iubirea e criteriu de Judecată! Evanghelia care se citeşte la Duminica înfricoşătoarei Judecăţi este aceasta: „Am fost bolnav, şi nu M-aţi îngrijit. Am fost însetat, şi nu Mi-aţi dat să beau. Am fost flămând, şi nu M-aţi săturat” (Matei 25,35-36).

Nu vorbeşte nici de alte arţaguri şi nu ştiu ce. Vorbeşte numai de iubire. De ce ai urât? Dovadă că tu nu ai iubit, nici măcar nu l-ai respectat, că-i fiinţă omenească. L-ai urât. Că nu-l mai recunoşti ca fiinţă omenească, din momentul din care îl urăşti. Şi atunci ne osândim cu asta. Vorbeşti de rău cu atâta uşurinţă şi cu atâta motivare intimă. Şi chiar dacă eşti întrebat, răspunzi: „Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merită.” Ei bine, vă spun, e un păcat foarte mare. Nu numai că nu-l iubeşti, dar îl duşmăneşti, îl urăşti. Atunci tu ai făcut crimă morală, nu dragoste.

Dacă pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum să ştie că tu îl pomeneşti. Tu eşti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, şi tu, conştient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numeşti un mic mântuitor cândva şi undeva. Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea. Chiar Traian, care a fost un păgân, a avut o fiică, Drosida, care a devenit Sfânta Muceniţă Drosida. S-a botezat singură, drăgălaşa. împăratului Traian i se dusese vestea, şi a rămas vorba: „Bun ca Traian.” Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât să fie drept. Sfântul Grigorie Dialogul, văzând atâtea lucruri făcute de Traian şi că a avut un nume aşa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca să-l ierte. Sfântul Grigorie a trăit în anul 500, de când avem Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte pe Traian. Deci a intrat într- un dialog cu cerul şi a auzit un glas: „Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea, dar mai mult să nu te rogi pentru păgâni.” Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într- un dialog cu Cel Ce mântuieşte şi i-a dat putinţa lui Traian să fie şi el în împărăţia mântuiţilor. Al doilea caz pe care-l cunoaştem referitor la mântuirea unui suflet nebotezat este acela în care Sfânta Tecla se roagă lui Hristos să mântuiască o fată păgână. Dar acestea sunt excepţii. Cuvântul de foc rămâne: „Cine nu se va boteza nu se va mântui” (Marcu 16,16).

Tu dacă pomeneşti pe cineva, trăieşti cu toată lumea, cu fraţii tăi de credinţă. Şi sunt obligaţi faţă de cel care îi ajută la mântuire într-o formă anonimă, dar ştie Dumnezeu. Mai departe, după rugăciune, ţine relaţia cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi eşti duşman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă. Dragă, eu am susţinut un adevăr. Frăţia ta ai fost în situaţia să fii în afară de adevăr. Că te-a lezat punctul meu de vedere, al adevărului, nu-i vina mea. E vina ta care nu eşti cu Adevărul. Acesta, să zicem că este un motiv material care a stricat relaţia. Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca „să iubeşti” este şi pentru ei. Aceasta e mântuirea (Ioan 15, 12-l3). Aceasta este. „Cine îl iubeşte pe Dumnezeu şi nu-l iubeşte pe aproapele, e un mincinos” (I Ioan 4, 20). Aceasta este mântuirea. Porunca cea mai mare este să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi din tot cugetul tău, iar porunca a doua e să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-40). Asta e mântuirea (Levit 19, 18; Ioan 13, 34). Pentru că suntem în contact aici, acum. „Dacă tu nu-l iubeşti pe fratele tău pe care îl vezi, cum poţi să zici că-L iubeşti pe Dumnezeu care nu-L vezi?” (I Ioan 4, 20) Gata!

Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există şi Rai şi iad. S-a dat putinţa fiecăruia să nu se ducă în iad şi totuşi s-au dus şi în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că şi pe cei din iad îi iubeşte Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu îi biciuieşte acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi ţine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îşi dau seama că îi iubeşte Dumnezeu, şi tocmai aceasta îi chinuie: „Uite, ne iubeşte şi acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a făcut Hristos să-i scape pe oameni de iad?

Uite, dialogăm în ce priveşte mântuirea. De ce mergi pe o cărăruie oarecare şi nu mergi pe „şoseaua” bătută, care duce la Ierusalim? Pe „şoseaua” asta te mai loveşti de pietre, dar nu părăseşti „şoseaua” pentru sângerările rănilor. Te pansezi, dar ţine-te de „şosea,” că harul nu vine decât pe „şoseaua” asta, nu vine pe toate cărările. Insă nu trebuie să schimbăm sensul propovăduirii, că avem de-a face cu oameni îndărătnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un câine rău. Câinele nu ştie că eşti prieten cu stăpânul şi latră la tine. Dar tu nu ţii cont că latră câinele, tu îl iubeşti pe stăpânul lui şi te duci la el. Soluţia este să-i zâmbesc, să-l pomenesc şi să nu-l urăsc, aşa cum este. Eu îmi doresc foarte mult să-mi păstrez această sfântă libertate, această curăţire a inimii, că Hristos nu vine în inima ta dacă este un duşman acolo. Nu vă mai preocupaţi cu: „Uite, eu i- am zâmbit şi el mi-a rânjit.” Dacă eşti pe linia adevărului poţi să fii foarte sigur: „Doamne, eu sunt de vină, că fratele meu e dificil!”

Insă mai mult decât a vorbi, este să duceţi o viaţă creştină, să vadă şi ei.

Asta ar putea să fie predica cea mai de efect. Altfel e inutilă o discuţie cu ei, care s-au antrenat să răspundă la întrebările propovăduitoare, bune, ale creştinilor. Ei ştiu ce să răspundă. Că e mai dulce tutunul, e mai dulce beţia, e mai dulce curvia, e mai dulce pierderea de timp şi preadesfrânarea. Mai ales acum s-au creat atâtea posibilităţi de distracţie, de destindere, de pierderea sufletelor. Şi atunci, dacă te văd pe tine făcând aşa, se întreabă: „Oare ce te face pe tine să ai o astfel de conduită?” Şi atunci îi zici: „Dragă, îmi pun problema mântuirii! O să terminăm odată! Căci cel mai mare, cel mai greu moment din viaţa ta, va fi ziua când vei muri! Atunci se va vedea cum ai trăit! Nu vei mai avea nici un fel de scuze. Mila încetează de la Dumnezeu. Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre.”

Şi dacă primeşte sfatul, să-i spuneţi: „Domnule, există Judecata lui Dumnezeu. Există porunci. Să le ascultăm! Iisus Hristos Dumnezeu fiind, a luat chip de rob numai ca să ne mântuiască pe noi, să ne scape de iad.” Vasăzică, începi cu credinţa de la capăt. Dar mai ales, să vadă faptele voastre cele bune. Căci dacă te apuci să faci chefuri, degeaba vorbeşti tu şi propovăduieşti.

Uite aşa se creează un moment pentru folosul tău. Să ai o poziţie folositoare. Dacă nu te ascultă, „Dixi et salvavi animam meam,” zice latinul. „Eu am zis şi mi-am mântuit sufletul meu” (Iez 3, 19-21). La Judecată, când te va întâlni, să nu-ţi zică că nu i-ai spus. Pentru că toţi cei cărora le spuneţi ceva în numele Adevărului de credinţă, fraţii mei, toţi aceştia vă vor vedea pe voi odată şi le va suna în cap: „Uite, că mi s-a spus lucrul ăsta de către cutare şi n-am ţinut cont!” Ei, problema e mare, problema e peste tot, problema e întinsă cu lipsa de credinţă! De asta luptăm din răsputeri. Dar feriţi-vă, fraţii mei, să nu faceţi sminteli! Poate nu-l sminteşti atât cu vorba cât îl sminteşti cu fapta. Trebuie să vă măsuraţi mersul, să vă măsuraţi programul şi, mai ales, să aveţi pace în familie, că asta vă ajută foarte mult. Vă ajută să creşteţi foarte mult duhovniceşte!

Insă trebuie să avem dreaptă socoteală! Dacă intervenţia ta e nepotrivită, pentru că respectivul adversar se îndărătniceşte, se face un război colectiv acolo… Şi nu e bine să faci un război care-i sminteşte pe cei din jur şi la urma urmei te anulează şi pe tine ca om duhovnicesc! Dar avem voie să ne apărăm!

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s