Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie

file0706

29.    Iisus i-a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie,

30.  Şi să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică.

Din “Biografia unui destin misionar – Jurnalul parintelui Alexander Schmemann”
Editura Reintregirea
Alba-Iulia

Părintele Tom mi-a vorbit despre un anume N., un protestant convertit la Ortodoxie care a fost diacon în T. unde l-am întâlnit şi eu în urmă cu doi sau trei ani. Se pare că şi-a părăsit soţia şi copiii, trăieşte într-un schit sinodal şi scrie nişte broşuri (printre altele) despre Kallistos Ware , acuzându-l că nu este îndeajuns de ortodox.

M-am întrebat: de ce şi cum s-a putut întâmpla aşa ceva? De ce, oare, cu cât s-a apropiat mai mult de Ortodoxie, cu atât a tânjit mai mult după acest fanatism întunecat, straniu, după acuzaţii şi blesteme? Dacă ar fi măcar singurul, însă se întâmplă la fel cu mulţi convertiţi şi ortodocşi care cad într-o „îmbisericire extremă”. Să fie, oare, o reacţie împotriva minimalismului Bisericii, a parohiilor? La un moment dat, încep să dispreţuiască lumina, bucuria credinţei şi este înfiorător.

Unii preoţi doar acuză, doar sperie, doar ameninţă şi nimic altceva. De ce? într-adevăr – trăim într-o lume înfricoşătoare. însă nu este la fel de rea precum aceea care L-a răstignit pe Hristos? Ce mai poate fi adăugat la acea groază, la acea frică? Nu S-a dat Hristos să fie răstignit pentru ca noi să avem o Viaţă Nouă? – viaţă, nu religie. Mântuitorul ne-a eliberat de teamă, de legalism şi de puterea religiilor. Ce au făcut oamenii între realizarea Bisericii prin participarea la ospăţul lui Hristos şi împărăţia Lui?

Au trăit – fiecare a trăit şi şi-a îndeplinit sarcinile pe care Dumnezeu i le-a dat. Da, va spune N., însă Hristos a zis că, dacă vrem să fim desăvârşiţi, trebuie să lăsăm totul şi să-I urmăm Lui, astfel că „mi-am părăsit familia şi L-am urmat”. Aceasta înseamnă, în zilele noastre, să devii preot, călugăr, teolog? Impune aceasta o schimbare instituţională? Consider că, în contextul Evangheliei, aceasta înseamnă exact opusul, deoarece Acela pe care-L urmăm nu pleacă, ci vine.

El vine pentru ca noi să avem viată, si viaţă din belşug. Ce trebuie să lăsăm deoparte, pentru a-L urma pe Hristos este identificat de El, cu proprietatea şi familia Şi, într-adevăr, în lumea căzută, acestea sunt două poveri care-l leagă pe om, care-l împiedică să-L urmeze pe Hristos, deoarece ele devin „idoli”. Din această cauză, Hristos vorbeşte despre ele, pentru că aceste două coordonate esenţiale ale vieţii au fost denaturate şi în această denaturare este revelată profunzimea căderii omului şi a lumii, a căderii lor de la Dumnezeu. În realitate proprietatea si familia sunt de la Dumnezeu. Când a creat lumea, Dumnezeu i-a dat-o omului pentru a o stăpâni, pentru a fi proprietatea lui „ … să o lucreze şi să o întreţină”.

Iar când a creat omul, Dumnezeu i-a făcut şi o soţie pentru că „nu este bine să fie omul singur”. Dar atunci, iată şi căderea (păcatul original): omul a vrut ca lumea să fie o proprietate pentru sine, iar nu pentru Dumnezeu, nu pentru viaţa în El; şi omul a transformat femeia într-un obiect al dragostei lui ruptă de dragostea lui Dumnezeu, iarăşi pentru sine. Apoi Hristos Însuşi Îşi dă viaţa pentru a o renaşte, pentru a o elibera de moarte, astfel încât viaţa să nu mai fie izvorul morţii ci să fie biruitoare, iar moartea să fie călcată în picioare. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne cheamă la sinucidere? „Părăsirea” lumii, renunţarea la avere, părăsirea familiei – toate acestea nu înseamnă că ele (averea, familia) sunt identificate cu răul, caz în care ar trebui înlăturate, ci înseamnă că sunt eliberate şi transfigurate în aceea pentru care Dumnezeu le-a creat.

Acela care dă averea sa este, în realitate, mai bogat,  deoarece face, din nou, lumea divină. „Părăsirea”  familiei înseamnă renaşterea, curăţirea, transfigurarea, iar nu anihilarea ei.

Cum ar putea Biserica să săvârşească taina căsătoriei dacă ea ar fi rea?

Căsătoria este o taină, deoarece prin ea se înfăptuieşte darul ei către Dumnezeu, către Hristos, către Sfântul Duh -unde totul este lumină, precum în chemarea lui Hristos: a da, a renunţa, totul este pozitiv, totul este lumină, iar nu întuneric şi distrugere.

Acest articol a fost publicat în Familie, Tâlcuiri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie

  1. Ralu Daniela zice:

    Superb acest mesaj! Toate câte există sunt lăsate de Creatorul nostru Unic, însă ce facem noi din toate este cu totul altceva. Ce frumoase cuvinte: Iisus Hristos este Calea, Adevărul și Viața, nu o religie. Sau da, este o religie unică a Planetei și a Cosmosului material și spiritual, Religia Iubirii. Cât despre căsătorie sau însoțirea omului cu alt om, pentru mine are un singur rol… acela de a ne sprijini unul pe celălalt să creștem în iubire, să ieșim din zona separării de Dumnezeu și de cel de lângă mine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s