din JURNAL SCOTIAN: Cartea care mă colindă

Dacă nu ești o fire prea melancolică, partea bună a sărbătorilor printre străini este că îți lasă mai mult timp pentru tine însuți. Nu te vizitează nimeni, nu ai unde te duce, pregătirile culinare le rezolvi într-un ceas la Marks & Spencer, mai pui niște lumini în geam, apoi tot ce-ți rămâne de făcut este să te strângi cu nevasta și copiii în jurul bradului și să stai la povești, iar când se termină și acestea, să te cufunzi într-un fotoliu cu o carte în mână. De Sărbători, îmi place să citesc din letopisețe și cronici, limba lor veche e printre puținele lucruri frumoase care mi-au rămas de acasă, dar anul acesta cartea care m-a colindat, primită în dar de la Preasfințitul Ignatie, a fost „Amintirile din viață” ale Aniței Nandriș-Cudla, o țărancă din Bucovina de Nord, deportată în 1941 în Siberia, împreună cu copiii ei, de unde se va întoarce acasă după aproape 20 de ani, „trecând acest pahar”, cum spune ea cu cuvintele lui Iisus, numai prin credință și iubire.

Imagini-document din carte. 1932: Anița Nandriș-Cudla la 28 de ani, cu fiul ei cel mai mic, Toader. 1914: Anița, la 10 ani, în satul ei, Mahala, din Bucovina de Nord. 1952: În Siberia, cu Vasile și Toader.

Imagini-document din carte. 1932: Anița Nandriș-Cudla la 28 de ani, cu fiul ei cel mai mic, Toader. 1914: Anița, la 10 ani, în satul ei, Mahala, din Bucovina de Nord. 1952: În Siberia, cu Vasile și Toader.

Anița Nandriș-Cudla e din stirpea acelor familii țărănești, astăzi aproape stinsă, ai căror copiii știau lucra la fel de bine și pe ogor, și la școală: în timp ce ea și cu un frate au rămas „să țină rândul gospodăriei”, un alt frate a ajuns profesor universitar la Oxford și Londra (slavistul Grigore Nandriș), altul, profesor la Strasbourg, iar alți doi, medici în Cernăuți. Spre sfârșitul lui mai 1941, trupele NKVD au smuls-o într-o noapte din casă, împreună cu cei trei copii, trei băieți, dintre care cel mai mare avea doar 15 ani. Despărțită cu brutalitate de soț, deportat și el în Gulag, de unde nu se va mai întoarce, silită să-și abandoneze, fără niciun ajutor, mama bătrână și paralizată, de a cărei grijă purta, Anița și copiii ei au fost înghesuiți într-un vagon de vite, doar cu hainele de pe ei, și deportați împreună cu alte mii de țărani bucovineni în Siberia, pe malurile înghețate ale fluviului Obi. Din trenul care trecea pentru ultima oară prin dreptul satului părintesc, Anița aruncă pe geam, într-o sticlă, o batistă pe care însemnase în grabă, cu creion chimic, un ultim mesaj pentru bătrâna sa mamă, rămasă singură: „Mamă să n-ai grija noastră, Dumnezeu o are.”

În tundra siberiană, Anița va toarce păr de câine, din care va împleti „culțuni” și pieptare care să-i apere de frigul ucigător, iar băieții vor învăța să pună lațuri, pentru a-și ostoi foamea cu sălbăticiunile prinse când și când, mai apoi se vor deprinde să pescuiască pe apele primejdioase ale fluviului Obi. Sunt în această carte, scrisă în vechiul grai bucovinean de o femeie cu trei clase (ea încă folosește perfectul supracompus, „s-au fost așezat”, „au fost venit”), pagini care își merită un loc în orice antologie literară românească, de pildă, descrierea fabuloasă a „tuzemților”, a eschimoșilor siberieni, cu obiceiurile și credințele lor, sau episodul în care Anița este dusă la închisoare de un eschimos, în plină noapte, străbătând zeci de kilometri prin tundră în goana unei sănii trase de reni, pe un ger cumplit, ori episodul despărțirii de fratele ei, Florea, care se salvează în ultima clipă, lăsând totul în urmă și trecând granița românească:

„Rămâneți cu Dumnezeu, eu plec. Și s-a pornit pe o cărare peste câmp. Am pășit câțiva pași în urma lui și pe urmă am stat în loc și m-am uitat după el până când a trecut după un deal și nu l-am mai văzut. Am stat în locu cela nemișcată și am plâns cu amar. Să vede că i-a fost și lui destul de zdrobită inima, că nu a întors o dată capul să se uite înapoi. Timpul era liniștit, soare, cald, frumos.”

Ani la rând, mama și cei trei copii se zbat în cea mai cruntă mizerie, sub spectrul permanent al morții căreia „i-a venit ceasul, numai nu și minuta”, hrănindu-se adesea doar cu apă, „iagăde” (fructe de pădure) și firmituri de pâine, „mutând zilele de azi pe mâne”. În mijlocul acelui infern înghețat, în care fiecare deportat se luptă pentru a-și salva viața, țăranca din Bucovina nu-și pierde nicio clipă omenia și demnitatea, își face datoria oriunde este pusă, îi învață pe băștinași cum se clădește o claie de fân și cum se lipește o casă cu lut și se miră de nepriceperea și răutatea oamenilor. Există în carte o scenă desprinsă parcă din pildele sapiențiale. Într-o baracă înghesuită, zeci de deținuți se ceartă între ei pentru dreptul de a folosi o plită de fier, la care își încălzesc pe rând „oliacă de apă, pe care o numiau ciai”. Fiecare vine cu surcelele sale și, evident, timpul de așteptare pentru toți este foarte mare. Anița își pune băieții să strângă două brațe bune de lemne, apoi înroșește plita și îi cheamă pe toți să-și pună apa la fiert. Focul fiind puternic, în jumătate de ceas toată lumea are „ceaiul” gata.

„Mai puneți la fiert”, le spune Anița, „că, iacă, focul încă este tare. Ei toți răspund: dar ce să fierbem, că nu avem ce fierbe. Atunci eu le-am zis: dar de ce este totdeauna atâta sfadă pentru picul ista de apă, până îl încălziați. Și din data aceia, totdeauna când veniam eu de la lucru, îmi făciau loc la plită fără să le spun eu ceva. Îmi ziciau, hai pune Dumneata la foc, căci în urma Dumitale om fierbe toți.”

În anii aceia, un gând care o răscolește zi și noapte este soarta mamei sale, pe care o lăsase singură în noaptea deportării, paralizată pe un pat de lemn:

„Am eșit afară, am pus piciorul pe ganuc (= cerdac) și m-am mai uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, să o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plângia sărmana, rămasă sângurică, bolnavă, fără nime lângă dânsa… Să las pe o mamă bolnavă în pat, care nu să putia stăpâni singură, fără nime lângă dânsa și să fii răpită, ca de niște fiare crunte, fără suflet și fără nici un pic de milă. Mă gândiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu știu că a rămas scumpa mea mamă, amărâtă, necăjită, străină, între patru pereți, fără nime lângă dânsa.”

(Va ajunge în grija fraților care apucaseră să se refugieze în România, dar de lucrul acesta Anița va afla mai târziu.) În ajunul Crăciunului din 1945, aflând că mama sa trăiește, Anița reușește să-i trimită câteva rânduri, prima scrisoare din Siberia:

„Te rog, dulcea mia Mamucă, iartă-mă de fapta ce am făcut fără voia mia, că ti-am lasat în cele mai grele clipe din viață, dar ce să facem dacă așa ni-a fost împărțit. Rugăm pe Bunul D-zeu să vă lungiască zilele să ne mai întălnim, căci suntem așa ca fiul cel perdut…”

În aceeași zi, la mii kilometri, mama Aniței se stingea din viață, cu durerea de a nu-și mai fi văzut fiica și cu numele ei pe buze.

În seara de Crăciun, târziu, după ce s-au liniștit toate, am deschis cartea Aniței Nandriș-Cudla și, până dimineață, n-am mai știut de nimic, răpit de această poveste scrisă parcă dintr-o suflare. La sfârșit, măreția acestei femei m-a făcut să mă simt mic și neînsemnat, rușinat de toate slăbiciunile și trădările mele, ca atunci când citesc Evanghelia, copleșit de atâta credință și dragoste probate în cele mai grele suferințe. Un citat din Monica Lovinescu însoțește coperta cărții și m-a urmărit obsesiv de-a lungul lecturii: „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.” Pe de o parte, înțeleg ce vrea să spună Monica Lovinescu și abia aștept să pun această carte în mâinile copiilor mei, într-o încercare în plus de a-i împăca cu țara și cu neamul lor, pe care ele le-au părăsit prea devreme, cunoscându-le doar la suprafața unor vremuri ticăloase. Dar, pe de altă parte, este oare de ajuns cartea Aniței Nandriș-Cudla pentru a ne vindeca, mai întâi de complexele noastre față de noi înșine, ca neam? Poate ea prevala asupra unei istorii recente a becisniciei românești, care nu are nimic în comun cu măreția acestei țărănci din Bucovina?

În anii în care copiii Aniței creșteau cu „iagăde” în tundra siberiană și când alte zeci de mii de români se frângeau, în Gulag sau în pușcăriile din țară, sub cnutul nacealnicilor, Ion Iliescu își încheia studiile la Moscova și se întorcea acasă, pentru a pune umărul la demantelarea ultimei rezistențe a neamului românesc. Anița a murit în 1987. Trei ani mai târziu, în 1990, ucenicul nacealnicilor moscoviți era ales președinte de 85% din români și, odată cu acesta, țara a încăput din nou pe mâinile foștilor securiști, până azi, ca într-un blestem fără sfârșit. Cum ai putea să te împaci cu un astfel de neam și să-l recunoști în amintiri atât de pline de demnitate precum cele ale Aniței Nandriș-Cudla?

De aceea, cartea aceasta îmi pare mai degrabă o mărturie – una în plus – despre destinul frânt al neamului românesc. O frângere timpurie, ca a unui copac încă verde, dacă ați văzut în păduri trunchiuri frânte din care încearcă să se înalțe vlăstare printre bălăriile care le sufocă. Partea cea mai luminoasă a acestui neam va rămâne, probabil, în cărți precum cea a Aniței Nandriș-Cudla, în letopisețe și în sinaxare, de unde va veni să ne colinde în iernile aspre ale istoriei viitoare.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s