tihna si har de seara

din Fratii Karamazov

de Dostoievski

Capitolul 3: MUIERILE CREDINCIOASE

Jos, la picioarele cerdacului de lemn clădit în dreptul gardului ce îm-
prejmuia schitul în aşa fel ca să iasă în afara curţii, se înghesuiau vreo
douăzeci  de  femei  din  popor;  în  ziua  aceea  nu  veniseră  decât  femei.
Auzind că stareţul o să iasă în sfârşit din chilie, se strânseseră numaid-
ecât grămadă. Moşieriţele Hohlakov se aflau de asemenea în cerdac; şi
ele tot pe stareţ îl aşteptau, dar fuseseră găzduite în camerele rezervate
pentru vizitatoarele de neam. Erau două: mama şi fiica. Doamna Hoh-
lakova, o femeie bogată, îmbrăcată totdeauna cu mult gust, încă tânără şi
foarte  atrăgătoare,  era  cam  palidă  la  faţă,  dar  cu  nişte  ochi  negri  şi
jucăuşi. Nu avea mai mult de treizeci şi trei de ani şi rămăsese văduvă de
cinci ani. Fiica sa, în vârstă de paisprezece ani, avea picioarele paralizate.
De şase luni, biata copilă nu mai putea umbla şi o purtau de colo-colo
într-un fotoliu lung şi comod cu rotiţe. Fetiţa era drăgălaşă, cam trasă la
faţă din pricina suferinţei, altminteri vioaie. Ochii ei – mari, negri, adum-
briţi  de  gene  lungi  –  aveau  o  licărire  şăgalnică.  Din  primăvară  încă
maică-sa  se  gândea  să  plece  cu  ea  în  străinătate,  dar  fusese  silită  să
amâne plecarea din pricina unor treburi ale moşiei. Cele două se aflau de
vreo săptămână în oraş, venite mai mult pentru nu ştiu ce interese decât
ca să se închine, cu toate că mai fuseseră să-l vadă pe stareţ în urmă cu
trei zile. Acum se abătuseră din nou pe acolo, deşi ştiau că bătrânul nu
mai primea aproape deloc, şi se rugaseră cu lacrimi în ochi să li se îngă-
duie „fericirea de a-l vedea încă o dată la faţă pe slăvitul tămăduitor”.
În aşteptarea stareţului, mama şedea pe un scaun lângă jilţul fetiţei, iar
ceva mai încolo, în picioare, sta un călugăr bătrân de la nu ştiu ce schit
îndepărtat, despre care mai nimeni nu auzise, pierdut prin pustietăţile
nordice.  Monahul  venise  şi  el  să  primească  binecuvântarea  stareţului.
Ieşind  însă  în  cerdac,  stareţul  se  îndreptă  mai  întâi  spre  femeile  din
popor. Acestea se strânseră buluc în jurul celor trei trepte ce coborau din
cerdacul scund spre pajiştea de la poalele lui. Stareţul se opri în capul
scărilor, îşi petrecu patrafirul şi începu prin a binecuvânta mulţimea. În
60faţa lui fu adusă pe sus o femeie apucată, pe care altele două o ţineau de
braţe. Cum dădu cu ochii de stareţ, bolnava se porni să ţipe din senin, să
sughiţă şi să se zbuciume, ca într-o criză de epilepsie. Stareţul îi puse pat-
rafirul pe cap, după care îi citi o scurtă rugăciune, şi femeia se linişti, în-
cetând să se mai zbată. Nu ştiu cum o mai fi acum, dar în copilărie am
avut adeseori prilejul să văd asemenea muieri lovite de streche prin sate-
le  şi  mănăstirile  noastre.  Aduse  la  liturghie,  bolnavele  începeau  să
scheaune sau să latre ca nişte câini, de răsuna biserica, dar când ieşea
preotul cu sfintele daruri, şi rudele lor le mânau din spate, ca să fie mai
aproape, li se potoleau „năbădăile” şi-şi găseau astâmpăr pentru o bu-
cată de vreme. E un lucru care încă din copilărie mi-aduc aminte că mă
uimise peste măsură. Tot atunci însă am auzit de la nişte moşieri, şi mai
ales  de  la  profesorii  mei  din  şcoală,  pe  care-i  rugasem  să-mi  explice
fenomenul acesta, că de fapt femeile cu pricina simulează nebunia ca să
nu muncească şi că boala lor putea fi totuşi lecuită cu ajutorul unor ped-
epse drastice; şi, ca să mă convingă, îmi citau o mulţime de anecdote.
Dar, spre mirarea mea, mai târziu, am aflat de la nişte medici specialişti
că nu poate fi vorba de nici o prefăcătorie, ci de o necruţătoare boală fe-
meiască ce bântuie mai ales la noi, în Rusia, ca o mărturie a sorţii crân-
cene hărăzite femeilor noastre de la ţară, consecinţă firească a muncilor
istovitoare  pe  care  sărmanele  erau  silite  să  le  facă  scurtă  vreme  după
câte-o  naştere  grea,  anormală,  lipsită  de  orice  asistenţă  medicală;  mai
erau apoi necazurile care se ţineau lanţ, bătăile îndurate şi atâtea alte
suferinţe pe care, orice s-ar zice, unele constituţii feminine nu sunt în
stare să le suporte, deşi în genere femeile sunt destul de răbdătoare. Cât
despre vindecarea miraculoasa, aproape instantanee, care se înfăptuia în
momentul  când  bolnava  ajungea  în  faţa  sfintelor  daruri,  în  realitate,
după câte mi se spusese, nu putea fi decât un simulacru, o stratagemă
pusă la cale chiar de „popime”!; probabil că era vorba de un fenomen
natural,  deoarece  însoţitoarele  nefericitei  ieşite  din  minţi  şi,  în  primul
rând, bolnava însăşi credeau cu tot dinadinsul, ca într-un adevăr incon-
testabil,   că   necuratul   ce   pusese   stăpânire   pe   ea   nu   putea   suferi
apropierea sfintelor daruri, pe care preotul le ţinea deasupra creştetului
apucatei aduse înaintea lui. De aceea, în momentul când femeia isterică
şi desigur bolnavă psihic se înclina în faţa sfintei euharistii, întregul ei or-
ganism  suferea  un  puternic  şoc  (nici  nu  se  putea  altfel),  prilejuit  de
aşteptarea   iminentei   şi   miraculoasei   vindecări   şi   de   credinţa   nes-
trămutată în minunea ce trebuia să se producă negreşit. Şi bolnava era
într-adevăr lecuită, fie şi numai pentru moment. Aşa cum se întâmplă şi
de astă dată atunci când stareţul îi puse zănaticei patrafirul pe cap.
61În faţa acestei privelişti multe dintre femeile ce se îmbulzeau spre el în-
cepură a lăcrima înduioşate, cuprinse de exaltare; unele se repezeau să
sărute  măcar  poalele  anteriului,  altele  jeleau  în  gura  mare.  Stareţul
binecuvântă pe toată lumea, iar cu unele dintre ele schimbă câteva cu-
vinte. Pe cea cu meteahnă o cunoştea mai dinainte, era de undeva dintr-
un sat din preajma mănăstirii, la vreo şase verste distanţă, şi mai avusese
şi altă dată prilejul s-o vadă.
— Ei, uite şi cineva care nu-i de pe aici, zise el arătând către o femeie
încă tânără, prăpădită de slabă şi suptă la faţă, cu pielea arsă de soare,
aproape  smolită.  Şedea  în  genunchi  şi  nu-şi  mai  dezlipea  ochii  de  la
stareţ. În privirile ei se citea o adoraţie frenetică.
— Vin de departe, părintele, de foarte departe, trei sute de verste îmi
bătui picioarele pân-acilea. De departe, taicuţă, de departe tare… rosti ea
cu o unduire de cântec în glas, legănându-şi capul, cu bărbia în pumni.
Vorbea ca şi cum ar fi bocit după un mort. Există în popor o suferinţă
mută, atotîndurătoare; o durere care stă ferecată în adâncul sufletului şi
nici nu cricneşte. După cum, tot aşa, exista o durere descătuşată, care,
îndată ce se revarsă în lacrimi, se şi preschimbă în bocet. Mai ales la fe-
mei. Fără a fi totuşi mai puţin cruntă decât durerea ferecată în tăcere.
Tânguirea, dacă alină suferinţa pe de o parte, în acelaşi timp scurmă şi
mai tare şi sfâşie inima. Sunt dureri care nu cer alinare, care se hrănesc
din însuşi zbuciumul lor. Iar bocetele, de fapt, nu exprimă decât nevoia
de a zgândări mereu rana.
— Târgoveaţă, nu-i aşa? întrebă stareţul, privind-o cu luare-aminte.
— De la oraş, părinte, taman aşa, de la oraş; că noi de fel suntem tot de
la ţară, dară de stat, stăm la oraş. De-aceea, zic, venii şi eu să te văd, taică
părinte,  că  multe  mai  vorbeşte  lumea  despre  mătăluţă.  Băgai  prun-
cuşorul  în  pământ,  tăicuţă,  şi  luai  calea  bisericii,  să  mă  rog  lui  Dum-
nezeu. Fusei pân-acum la trei mănăstiri, şi pe unde fusei şi cu cine mă
întâlnii îmi spuse: „Du-te, Nastasiuşka, la dânsul”, adică la matale, da,
da, la mătăluţă, preabunule. Chiar aseară picai şi eu aci, mă dusei la vec-
ernie şi acu’ iacătă că venii.
— Şi de ce plângi?
— De jalea fecioraşului, tăicuţă, mă dau de ceasul morţii, aşa dor mă
răpune câteodată, că n-avea mititelul nici trei anişori[1]; încă trei luni să
fi trăit, şi împlinea trei ani. Mă usucă dorul, taică părinte, că tare mi-e dor
de copilaşul meu. Că din patru, câţi avuserăm eu şi cu Nikituşka, omul
meu, atâta bucurie ne mai rămase; ce să fac dacă nu ne trăiesc pruncii, ta-
ică părinte, n-avem parte de ei, şi pace! şi pe ăilalţi îi băgai în pământ,
dar nu-i plânsei chiar aşa, să mă omor cu firea, dar de când se prăpădi
62ăsta mai mititel nu pot sa mă împac cu gândul că zace acolo, în mormânt,
nu  pot,  nu.  Mă  seacă  la  inimă.  Cum  îi  văd  hăinuţele,  cămeşuicile,
cizmuliţele,  încep  să  răcnesc.  Aştern  pe  jos  toate  lucruşoarele  lui,  ce
bruma îmi mai rămase de la el, mă uit la ele şi bocesc, şi bocesc… Şi ce-
mi veni mie, că într-o zi îi spun omului meu, Nikituşka: „Măi bărbate,
zic, lasă-mă să plec,
mă  duc,  zic,  să  mă  închin”.  Dumnealui  e  surugiu,  că  nu  suntem  la
cheremul nimănui. Şi dac-avem, ce folos? Cine ştie ce-o mai fi şi cu omul
meu, aşa singur cum l-am lăsat, o fi dat în darul beţiei, ba bine că nu, aşa-
i el, cum îl scap din ochi, se duce iar întins la cârciumă. Dar acu facă ce-o
vrea, nu-mi mai pasă, treaba lui! De trei luni sunt plecată de acasă. Nu
mai am bărbat, am uitat şi de el, şi de toate, nu mai vreau să ştiu de
nimic. Ce-mi trebuie bărbat de aci înainte? Mai bine lipsă, ducă-se şi el,
ducă-se  toate,  toate…  Nu  mai  vreau  să-mi  văd  casa,  mă  lipsesc  şi  de
avere, nu mai vreau să văd nimic!
—  Ascultă  ce-ţi  spun  eu,  măicuţă,  rosti  stareţul.  A  fost  odată  un
preafericit sfânt, şi sfântul ăsta a văzut într-o zi în biserică o femeie care-
şi jelea ca şi tine pruncul – avusese şi ea un singur odor, şi Dumnezeu,
tot aşa, îl chemase la dânsul. „Au nu ştii tu, oare, a dojenit-o sfântul, cât
de cutezători sunt pruncii care se înfăţişează la scaunul atotputernicului?
Nimeni în toată împărăţia cerurilor nu se încumetă ca ei. «Tu, Doamne,
grăiesc ei, ne-ai dăruit viaţa, şi nici n-am apucat bine să deschidem ochii,
că ne-ai şi luat-o înapoi.» şi atâta se roagă şi cutează să ceară fără nici o
sfială,  că  Dumnezeu  le  dă  numaidecât  harul  îngeresc.  Aşa  că,  zice
sfântul, bucură-te, femeie, nu mai plânge în zadar, căci fătul tău se află
acum în grădină lui Dumnezeu, printre îngerii din cer.” Aşa i-a vorbit
preafericitul atunci, demult de tot, femeii care jelea. Era un sfânt fără pri-
hană, şi gura lui nu putea rosti minciuni. Află, deci, măicuţă, că pruncul
sade acum la picioarele tronului ceresc şi e fericit, se bucură şi se roagă
pentru sufletul tău. Nu mai plânge nici tu, ci bucură-te o data cu el.
Femeia îl asculta cu bărbia în pumni, privind în pământ. Într-un târziu,
oftă din greu.
— Uite, taman aşa, ca matale, de parc-aţi fost într-o vorbă, căuta să mă
mângâie şi Nikituşka. „Muiere fără minte, zice, de ce boceşti? Fecioraşul
nostru, cine ştie, o fi cântând acum cu alţi îngeraşi în împărăţia lui Dum-
nezeu.” Aşa zicea, şi numai ce-l vedeai că-l pufneşte plânsul, şi plângi, şi
plângi, şi el, şi eu… „ştiu, zic, ştiu, Nikituşka. Unde putea să fie puiul
mamii, dacă nu în ceruri, lingă Dumnezeu, dar ce folos, dacă nu mai e
aci, cu noi, să şadă, uite, aci lângă mine, Nikituşka, aşa cum şedea când
trăia!” De-aş apuca barem să-l mai văd o dată, numai o singură dată!
63Fără să m-apropii de el, aş sta aşa, pitită într-un colţ, să mă uit la el, bar-
em o fărâmă de timp; să-i aud glăsciorul, să-l văd cum se joacă pe afară,
să-l aud cum mă cheamă: „Mămucă, unde eşti?” Măcar o dată să-i mai
aud picioruşele lipăind, uite aşa, lipa-lipa prin odaie. Fuga-fuguţa, cum
venea altă dată la mine, copăcel-copăcel, şi unde ţipa şi râdea de mai
mare dragul! Numai o dată să-i mai aud picioruşele, barem o dată, lipa-
lipa,  ar  şti  mama  că-i  el  chiar  fără  să-l  vadă!  Of,  că  mi  l-a  înghiţit
pământul, n-o să-l mai audă mama niciodată, niciodată n-o să-i mai audă
guriţa!…
Femeia scoase din sân o cureluşă bătută în ţinte, şi cum dădu cu ochii
de ea, se zgudui toată de plâns şi-şi acoperi ochii cu palmele, lasând să i
se prelingă şiroaie de lacrimi printre degete.
— În sufletul tău, „pururea nemângâiată Rahila[2] plînge pe fiii săi şi
nu poate să se împace cu gândul că nu mai sunt”[3], rosti stareţul. Asta-i
soarta hărăzită vouă, mamelor, aci pe pământ. Nu căuta mângâiere, tu
nu ai nevoie să-ţi alini durerea, lasă-ţi lacrimile slobode. Dar de câte ori
te-o podidi plânsul, adu-ţi aminte că pruncul tău se află printre îngerii
Domnului, că se uită la tine de acolo, din slavă, şi, bucurându-se de lac-
rimile pe care le verşi, le arată Celui-de-Sus. Şi multa vreme încă plânsul
tău nu se va ostoi, dar odată şi odată durerea inimii tale de mamă se va
preschimba în tihnită bucurie, iar lacrimile amare – în lacrimi de duioşie,
de împăcare, şi sufletul tău va fi curăţat de păcate şi se va izbăvi. Am să
mă rog pentru veşnica odihnă a fecioraşului tău; cum îl chema?
— Aleksei, taica părinte.
— Frumos nume. Ca pe Aleksei, omul lui Dumnezeu?
— Da, taică părinte, Aleksei omul lui Dumnezeu.
— Preafericitul! Am să-l pomenesc în rugăciunile mele, măicuţă, pen-
tru odihna sufletului celor adormiţi, şi-am să mă rog pentru durerea ta şi
pentru  sănătatea  omului  tău.  Dar  să  ştii  că  faci  mare  păcat  dacă-l
părăseşti. Întoarce-te la el şi veghează asupra lui. Când s-o uita de acolo,
de sus, copilaşul şi-o vedea că l-ai oropsit pe taică-său şi ţi-ai luat lumea
în cap, o să plângă, mititelul. De ce vrei să-i amărăşti fericirea? Fecioraşul
tău  trăieşte,  trăieşte,  îţi  spun  eu,  căci  sufletul  omului  rămâne  pururea
viu; nu-l afli în casă, şi totuşi, în orice clipă, fără să-l vezi, e alături de
tine. Cum vrei să mai vină la tine în casă dacă zici c-o urăşti? La cine să
vina dacă nu şi-o mai găsi părinţii, pe tatăl şi pe mama lui, împreună?
Acum şi-n somn ai parte numai de vise chinuite, dar când o să te întorci
acasă,  atunci  o  să-ţi  trimită  un  somn  dulce.  Întoarce-te  la  omul  tău,
măicuţă, întoarce-te chiar azi la el!
64—  Mă  duc,  părinte,  mă  duc,  o  să  fac  aşa  cum  zici  matale.  Fiecare
vorbuliţă mi-a mers drept la inimă, părintele. Of, Nikituşka, Nikituşka,
sărăcan de tine, cum m-oi fi aşteptând, dragule, cum m-oi fi aşteptând,
puişorule, cum m-oi fi aşteptând!…
Femeia începu să se jelească iar, dar stareţul şi intrase în vorbă cu o
băbuţă îmbrăcată ca o târgoveaţă, spre deosebiri de hagiţele care merg să
se închine la locurile sfinte şi care de obicei, poartă alte straie. Se vedea
că era muncită de o întrebare ce-i chinuia mintea şi că venise să ceară un
sfat. Bătrâna îi mărturisi că era văduvă de subofiţer şi că nu locuia prea
departe,  ci  chiar  acolo  în  oraş.  Fecioru-său,  Vasenka,  care  avusese  o
slujbă la comisariat, plecase în Siberia! tocmai la Irkutsk. Îi scrisese de
vreo două ori, dar de un an încoace nu mai avea nici o veste de la el. În-
trebase încolo şi încoace, dar, la drept vorbind, nu prea ştia bine nici ea
unde să-l caute.
—  Mai  deunăzi  îmi  spune  Stepanida  Ilinişna  Bedreaghina,  o  precu-
peaţă putred de bogată: „Uite ce să faci, zice, tu, prohorovna, ia de scrie
un pomelnic şi pune-i şi numele lui, şi după aia du-te cu pomelnicul la
biserică, sa fie şi el pomenit când o fi să se roage pentru odihna sufletului
celor adormiţi. Şi atunci inimioara lui o să simtă că-i duci dorul şi o să
primeşti carte de la el”. Stepanida Ilinişna zicea c-au mai încercat şi alţii
aşa, cu mijlocul ăsta. Dar eu, ce să zic, mă cam îndoiesc … Dumneata ce
spui, lumina ochilor noştri, aşa să fie? O fi sau n-o fi bine?
— Nici să nu-ţi treacă prin cap! Se poate să întrebi una ca asta, mai
mare ruşinea!? Cum să treci în pomelnic pentru odihna celor adormiţi un
om teafăr, sănătos? şi tocmai cine: maică-sa! Mare păcat, asta-i ca şi cum
ai umbla cu vrăji; iertat să-ţi fie, căci nu ştii ce faci. Mai bine dă un acatist,
roagă-te la crăiasa cerurilor, grabnica ocrotitoare şi miluitoarea tuturor,
pentru sănătatea băiatului şi cere-i iertare pentru gândul acesta nesăbuit.
Şi acum ascultă ce-ţi spun, Prohorovna: fecioru-tău o să vină curând, o să
primeşti  scrisoare  de  la  el.  Aşa  o  să  fie,  să  ştii!  Du-te  şi  fii  pe  pace.
Fecioru-tău trăieşte, află de la mine.
— Dragul de el, Dumnezeu să te aibă în pază, binefăcătorul nostru, al
tuturor, care te rogi pentru noi şi pentru păcatele noastre…
Stareţul,  între  timp,  şi  zărise  în  mulţime  o  ţărancă  tânără,  cu  o  faţă
suptă de ofticoasă, care se uita la el ţintă, cu o privire de jar. Nu-l slăbea
o  clipă,  rugându-l  parcă  din  ochi,  dar  nu-şi  lua  inima  în  dinţi  să  se
apropie de bătrân.
— Ce păs te aduce la mine, drăguţă?
65—  Dezleagă-mă,  părinte,  spuse  femeia  în  şoaptă,  răspicat,  înge-
nunchind,  şi,  îndoindu-se  din  şale,  atinse  pământul  cu  fruntea.  Am
păcătuit, Sfinţia ta, şi mi-e teamă de păcatul ce-am săvârşit.
Stareţul se aşeză pe ultima treaptă şi femeia se apropie de el, târându-
se în genunchi.
— Am rămas văduvă acum doi ani, începu ea tot pe şoptite, scuturată
de  un  fior.  Mult  m-am  canonit  cât  am  fost  măritată;  după  ce  că  era
bătrân, bărbatu-meu mă zvânta în bătăi. Până ce a căzut la pat; şedeam şi
mă uitam la el şi mă frământam: dacă s-o înzdrăveni şi s-o pune iar pe
picioare, ce mi-o fi dat să mai pătimesc? şi atunci nu ştiu cum mi-a în-
colţit în minte gândul acela…
— Stai, stai, îi tăie vorba stareţul, şi-şi lipi urechea de buzele ei.
Femeia îşi urmă spovedania fără s-o mai poată auzi cineva. Nu avu
prea multe de spus.
— Şi zici că sunt doi ani de atunci? întrebă stareţul.
— Da, taică părinte. La început nici nu mi-ar fi dat prin gând, pe urmă,
însă, a intrat aşa ca o boală în mine şi mi s-a înfipt în inimă.
— Vii de departe?
— Păi să tot fie vreo cinci sute de verste.
— Te-ai spovedit?
— M-am spovedit, de două ori am fost de m-am spovedit.
— Şi ai primit împărtăşania?
— Am primit-o. Dar mi-e frică, taică părinte, mi-e frică să nu mor.
—  De  ce  să-ţi  fie  frică,  nu  trebuie  să  te  temi  de  nimic,  nu  te  mai
frământa cu firea. Numai căinţa să rămână trează în sufletul tău, şi Dum-
nezeu o să te ierte. Nu există şi nici nu poate să existe pe lumea asta
păcat  pe  care  atotputernicul  să  nu-l  ierte  când  omul  se  căieşte  cu  ad-
evărat.  Nici  un  păcat  omenesc  nu  poate  fi  atât  de  cumplit  încât  să
istovească neţărmurita iubire a Celui-de-Sus. Cum poate, oare, un păcat
să întreacă puterea iubirii cereşti? Tu cată numai să-ţi păstrezi căinţa şi
alungă orice teamă din suflet. Crede, femeie, că Dumnezeu te iubeşte cât
nici cu mintea nu poţi gândi, te iubeşte aşa păcătoasă cum eşti, te iubeşte
tocmai pentru păcatul tău. S-a spus cândva că mai multă bucurie va fi în
cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru zece drepţi. Mergi în
pace şi nu te mai teme de nimic. Nu-ţi mai face sânge rău din pricina oa-
menilor şi nu ţine nimănui supărare dacă te-a obidit. Şi iartă-i toate păc-
atele răposatului, iartă-l în sufletul tău pentru tot ce ţi-a greşit şi împacă-
te  cu  el  pe  deplin.  Dacă  în  inima  ta  sălăşluieşte  căinţa,  înseamnă  că
iubeşti cu adevărat. Iar dacă iubeşti, Dumnezeu te va primi la sine… Iu-
birea plăteşte totul, răscumpără totul. Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine,
66m-am înduioşat de soarta ta, daca mie mi s-a făcut milă, cu atât mai vâr-
tos se va milostivi Dumnezeu. Iubirea este o comoara fără preţ, cu care
poţi dobândi o lume întreagă, care-ţi îngăduie să răscumperi nu numai
păcatele tale, dar şi pe ale altora. Du-te şi alungă orice teamă.
Făcu de trei ori cruce asupra ei şi-si desprinse apoi de la gât o iconiţă,
pe care i-o atârnă de gât. Fără un cuvânt, femeia se aplecă din nou, at-
ingând pământul cu fruntea. Stareţul se opinti să se ridice şi se uită în-
veselit la o femeie zdravănă cu un prunc în braţe.
— Vin din Vîşegorie, taică părinte.
— Şi ţi-ai rupt picioarele cale de şase verste cu copilaşul în braţe! Pen-
tru ce ai venit?
— Păi, numai aşa, ca să te văd. Am mai fost la Sfinţia ta, sau poate m-
ai uitat: Cum aşa, pare-mi-se mie că nu prea ai ţinere de minte, părintele,
dacă m-ai uitat. Vorbea lumea pe la noi că-i fi bolnav, şi-atunci, ce mi-am
zis, ia să mă duc să-l văz cu ochii mei. Şi-acu avusei parte să te văd; halal
bolnav! Păi, Sfinţia ta, o să mai trăieşti încă douăzeci de ani, zău aşa, să te
ţină Dumnezeu! şi-apoi, atâta omenire se roagă pentru Sfinţia ta, se poate
să te prăpădeşti aşa, cu una cu două?
— Mulţumesc, fata mea, mulţumesc pentru bunătate.
— Păi, aş avea şi eu o rugăminte, mai nimica toată: uite aici şaizeci de
copeici, părintele, dă-Ie cui vei socoti Sfinţia ta că-i mai nevoiaş ca mine.
Că ce mă gândii eu pe drum: De ce să nu-i dau banii dumnealui, că ştie
mai bine pe cine sa miluiască”.
— Mulţumesc, copila mea, mulţumesc, inimă de aur. Nu ştii cât mi-
eşti de dragă! Aşa am să şi fac, să n-ai nici o grijă. Copilaşul din braţe e
fetiţă?
— Fetiţă, Sfinţia ta, o cheamă Lizaveta.
— Blagosloveşte, Doamne, pe roaba ta şi pe pruncul ei – Lizaveta. Mi-
ai  luminat  inima,  măicuţă.  Vă  las  cu  bine,  dragele  mele,  rămâneţi
sănătoase, suflete scumpe, Domnul cu voi!
Şi după ce binecuvântă norodul, se retrase cu o adâncă plecăciune.
[1]  Arma Dostoievskaia arata că această întâmplare e descrisă de autor
sub  impresia  zguduitoare  produsă  asupra  lui  de  moartea  fiului  său
Alioşa in anul 1878. Dostoievski începe lucrul la romanul Fraţii Kara-
mazov în acelaşi an.
[2]  (Ieremia, 31 – Prorocie privitoare la Mesia.)
[3]  Referire la pasajul din Biblie, în care Ieremia o înfăţişează pe Rahila
jelindu-şi  copiii  –  „Aşa  zice  Domnul:  Glas  se  aude  în  Rama,  bocet  şi
67plângere  amară.  Rahila  îşi  plânge  copiii  şi  nu  vrea  să  se  mângâie  de
copiii săi, pentru că nu mai sunt”.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s