Sf Ioan Gura de Aur: Despre bucurie

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

BUCURIA (neîncetată a celor virtuoşi)

„Iar dacă unul se bucură mult, iar altul suferă mai mult, asta se datoreşte celui ce suferă, pentru că e mic la suflet, şi nu firii lucrurilor. Dacă am vrea să ne bucurăm necontenit, avem o mulţime de prilejuri. Dacă îmbrăţişăm virtutea, nimic nu va putea să ne întristeze”. (Omilii la Matei, omilia LIII, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 618)

„Dacă doreşti veselia, nu căuta bani, nici sănătatea trupească, nici slava, nici puterea, nici desfătările, nici mesele bogate, nici veşmintele de mătase, nici ogoare costi­sitoare sau case arătoase şi strălucitoare, sau altceva de felul acesta; ci deprinde înţelep­ciunea cea după voia Domnului, prinde vir­tutea, şi nimic din cele de faţă sau din cele vii­toare nu va mai putea să te mâhnească. Dar ce zic eu: Să te mâhnească? Ba încă, ceea ce întristează pe alţii, pentru tine va fi un spor de bucurie. Căci bătăile, morţile, pagubele, în­vinuirile, grijile şi toate cele asemănătoare, când le răbdăm pentru Dumnezeu şi au această ră­dăcină, ne aduc multă plăcere în suflet.” (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XVIII-a, p. 151)

„Noi avem bucurii nespuse, acelea pe care numai cerul singur le poate concepe şi da.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 369)

BUCURIA (adevărata bucurie)

„Aceasta este singura bucurie: numai atunci ne bucurăm, când facem binele (…).” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a IX-a, p. 151)

BUCURIA („Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură!”)

„Faptul de a te bucura cu cei ce se bucură necesită un suflet mai înalt decât de a plânge cu cei ce plâng. Aceasta o face însăşi firea, şi nimeni nu este atât de împietrit ca să nu plângă pe cel ce este în nenorociri; pe când tocmai aceia au nevoie de un suflet bărbătos, adică nu numai de a nu invidia pe cel ce prosperă în afacerile sale, ci încă de a se şi bucura. De aceea şi Apostolul acest fapt l-a arătat mai întâi, fiindcă nimic altceva nu întăreşte dragostea dintre oameni atât de mult ca faptul de a ne împărtăşi bucuriile şi supărările unii altora.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXII, p. 422)

„Prin faptul că te bucuri împreună cu el atunci când se bucură, adică atunci când prosperă în ale sale, tu te cureţi de orice invidie şi ură.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXII, pp. 422-423)

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng! (Rm., 12, 15). (…) Dacă vezi pe fratele tău că are succese, nu zice: succesele sunt ale lui, de ce să mă bucur eu?, căci aceste cuvinte nu sunt cuvinte de frate, ci de duşman. De voieşti, succesul aceluia nu este al său, ci al tău, tu eşti stăpân a-l face mai mare, dacă nu te întristezi, ci te bucuri, dacă eşti vesel şi mulţumit. Şi cum că lucrul este aşa, se învederează de acolo, că cei ce pizmuiesc nu pizmuiesc numai pe cei ce progresează, ci şi pe cei ce se bucură de progresele acelora, pentru că ştiu că şi aceştia progresează în faptele cele bune, şi că ei mai cu seamă sunt acei ce se glorifică.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia XI, pp. 135-136)

„Voieşti să amărăşti pe diavol? Fii bucuros şi mulţumit de succesele altuia. Voieşti să-l mulţumeşti pe el? arată-te posomorât, şi atunci prin supărarea ta îl vei uşura oarecum de supărarea ce i-a cauzat-o fratele tău prin biruinţa purtată asupră-i. Atunci tu dezbinându-te de fratele tău, te pui alături cu diavolul, şi cauzezi fratelui un rău mai mare decât cum i-ar fi putut cauza el. Căci nu e tot una: de a fi duşman şi a lucra ca duşman, cu a fi prieten şi a lucra ca duşman, sau a te da de partea duşmanilor, căci un astfel de om este mai primejdios decât toţi duşmanii din lume. Dacă fratele tău a avut succese, fie în cuvânt, fie în fapte, fă-te părtaş succeselor sale, şi arată prin aceasta că el este unul din membrele tale.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia XI, p. 136)

„(Bucurându-te cu cel ce se bucură – n.n.), nu ai călcat în picioare numai invidia, ci ai mai făcut încă şi altceva: acela are numai o cunună, iar tu ai două şi aceste două sunt mai strălucite decât acea una. Şi care sunt acele două? Una este aceea pe care ai câştigat-o contra pizmei, şi a doua pe care ai dobândit-o datorită dragostei (…) Voieşti a auzi şi despre a treia cunună? Ei bine, pe acesta îl aplaudă oamenii de pe pământ, iar pe tine îngerii din ceruri.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia XI, p. 137)

„Ne-a poruncit şi Pavel, când ne-a spus să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem (Rom., 12, 15) cu cei ce plâng. E uşor însă să plângi cu cei ce plâng, dar nu atât de uşor să te bucuri cu cei ce se bucură. Mai uşor ne e să suferim împreună cu cei ce suferă decât să ne bucurăm cu cei fericiţi. Într-un caz, însăşi natura suferinţei e în stare să aplece spre milă chiar şi pietrele; în celălalt caz, invidia nu-l lasă pe omul care nu gândeşte ca un filosof să ia parte la bucuria celor fericiţi. Căci după cum dragostea uneşte pe cei despărţiţi, aşa invidia desparte pe cei uniţi. De aceea, vă rog să căutăm să ne bucurăm cu cei ce se bucură, ca să curăţim din suflet invidia. Că nimic nu alungă atât această boală cumplită şi greu de vindecat ca participarea noastră la bucuria celor care trăiesc în mod virtuos. Ascultă cât de desăvârşit este Pavel şi într-o privinţă, şi-n alta! Cine este slab, spune el, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard? (II Cor., 11, 29). N-a spus: şi eu să nu mă întristez, ci: eu să nu ard, voind să arate prin acest cuvânt tăria durerii lui.” (Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Roman, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 397)

,,Dacă vezi pe un altul că sporeşte în toate şi nu-l pizmuieşti, ci, dimpotrivă, aduci mulţumire ca pentru propria ta bunăstare lui Dumnezeu, Care a făcut strălucit pe fratele tău, ai şi primit mare răsplată pentru bucuria ta.” (Cuvânt la calende, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 17)

BUCURIA (în Domnul)

„… fiindcă a vorbit (Apostolul Pavel – n. n.) de pace, şi fiindcă atât pacea cât şi bucuria pot fi şi în lucruri rele, de aceea a adăugat imediat: în Duhul Sfânt.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXVI, pp. 478-479)

„Căci lucrul de căpetenie pentru apostol era mântuirea păcăto­sului, însă acolo unde nimic nu vătăma mântuirea, le făcea şi plăcerea lor.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia IV, p. 51)

Mai departe, fraţii mei, bucuraţi-vă întru Domnul (Flp., 3, 1 ). Bine spune întru Domnul, cu alte cuvinte, nu după lume, fiindcă lumea nu poate da bucurie în astfel de lucruri.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a XI-a, p. 190)

Iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip., 4, 1), spune Sfântul Apostol Pavel. Cine  dobândeşte bucurie de la Dumnezeu nu o mai pierde niciodată, oricât de grea ar fi viaţa sa. Celelalte surse ale bucuriei sunt schimbătoare
şi temporare, iar bucuria izvorâtă din ele nu este atât de puternică încât să facă să dispară tristeţea provenită din lucrurile neplăcute. Însă bucuria care izvorăşte din evlavie, pe de o parte, ne dă sentimentul certitudinii şi stabilităţii, iar pe de altă parte, este atât de mare, încât face să dispară tristeţea, pentru că cel care are evlavie în suflet îl iubeşte pe Dumnezeu şi se dăruieşte Lui, aflând în El izvor de fericire.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 374)

BUCURIA („Bucuraţi-vă pururea întru Domnul !”)

Bucuraţi-vă pururea întru Domnul (Flp., 4, 4). Nimic altceva nu înseamnă aceasta, decât că trebuie să ducă o astfel de viaţă curată, încât să se bucure în inima lor (…).

Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă  (Flp., 4, 4). Bine a făcut că a repetat cuvântul. Fiindcă firea lucrurilor aduce întristarea, iar prin această repetare a dat de înţeles că totdeauna trebuie a ne bucura.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a XV-a, p. 253)

„El (Pavel – n.n.) spus numai: Bucuraţi-vă pururea, ci a adăugat şi pricina bucuriei necurmate, când a zis: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Pe cel ce se bucură întru Domnul nici o restrişte nu-l poate scoate din bucuria lui. De bună seamă, toate celelalte de care ne bucurăm sunt schimbătoare, tre­cătoare şi lesne se prefac. Şi nu au numai acest neajuns, ci şi pe acela că, chiar dacă dăinuesc, nu ne hărăzesc o bucurie aşa de mare, ca să poată îndepărta sau adumbri mâh­nirea ce ni se iveşte din altă parte. Dar teama de Dumnezeu are aceste două însuşiri: e statornică şi nemişcată şi din ea izvorăşte atâta bucurie, că nu mai simţim deloc celelalte ne­cazuri. Cel care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se bizuie pe Dânsul, are parte de rădăcina plăcerii şi de izvorul bucuriei. Şi după cum o mică scânteie căzând în marea nesfâr­şită lesne se mistue, tot aşa orice restrişte ar cădea peste cel ce se teme de Dumnezeu, piere şi se stinge ca şi cum ar cădea în ma­rea fără fund a bucuriei. Şi ceea ce e de mi­rare e că, deşi necazurile sunt de faţă, el, cel ce se teme de Dumnezeu, nu încetează de a se bucura. Când nu se iveşte nici o supărare, nu e mare lucru să te poţi veseli într-una,  dar când te înconjoară atâtea lucruri ce te vâră în supărări, să fii mai presus decât ele toate, şi să fii voios în mijlocul năpastei, aceasta este cu adevărat de uimire. După cum nimeni nu s-ar mira că cei trei tineri n-au ars, dacă ar fi fost ei departe de cuptorul babilonic: (ceea ce i-a mirat pe toţi a fost împre­jurarea că ei, deşi au stat atâta timp în foc, au ieşit de acolo mai puţin vătămaţi decât cei care n-au fost acolo) tot aşa trebuie să spunem şi despre sfinţi: nu ne-am mira dacă, nefiind supuşi la nici o încercare, s-au bucurat fără în­cetare. E însă vrednic de mirare şi mai pre­sus de firea omenească, că fiind înconjuraţi de nesfârşite rele de peste tot, s-au simţit mai bine decât cei ce aveau parte de linişte de­plină.

Cum că nu e cu putinţă să găsim vreo viaţă din afară (lumească sau păgână) care să aibă necontenit parte de voioşie, s-a desluşit prin cele spuse mai sus; cum că, pe de altă parte, e peste putinţă ca adevăratul credincios (creş­tinul) să nu guste o necurmată plăcere, şi aceasta iarăşi voi încerca s-o dovedesc, nu nu­mai ca să învăţaţi, dar ca să şi râvniţi după această viaţă lipsită de supărări. Să ne închi­puim un om care n-are nimic pe cuget, bizuindu-se pe o conştiinţă curată, cu gândul numai la viaţa viitoare, în aşteptarea bunelor nădejdi de acolo; ce lucru ar putea – ia spu­ne-mi – să-l împingă pe un astfel de om la mâhnire? Nu-i aşa că moartea pare lucrul cel mai nesuferit de pe lume? Dar pe unul ca acesta, aşteptarea morţii nu numai că nu-1 în­tristează, dar îl şi desfată mai degrabă. Căci ştie că odată cu moartea încetează trudele, că ea e o goană spre cununi şi spre răsplată pusă la o parte pentru cei ce au luptat pentru cre­dinţă şi virtute. Sau poate moartea prea timpurie a feciorilor? Dar va răbda şi aceasta bărbăteşte, spunând vorbele lui Iov: Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat; cum Domnul a bi­nevoit, aşa s-a întâmplat. Fie numele Domnului binecuvântat în veci (Iov 1, 21). Dar dacă nu pot să-l întristeze moartea şi pierde­rea copiilor, cu atât mai puţin paguba bă­nească, necinstea, pâra şi bârfirea nu vor pu­tea atinge un suflet aşa de tare şi viteaz, şi nici durerea trupului, căci şi Apostolii au fost biciuiţi, dar nu şi-au pierdut curajul.

Mare lucru e şi acesta. Dar ceea ce e şi mai mult, e că nu numai nu s-au mâhnit, dar făceau din această biciuire temei pentru o plăcere şi mai mare, şi se întorceau de la faţa sinedriului veseli că au fost învredniciţi şi ei de batjocură pentru numele lui Hristos. Pe un astfel de om să presupunem că l-a ocărât sau l-a batjocorit cineva. Dar el a fost învăţat de Hristos să se bucure de ocări. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi – zice Evanghelistul – de orice vorbă rea ce vor spune împotriva voas­tră din pricina Mea, căci plata voastră cea multă e în ceruri (Matei 5,  11. 12).

Dar să zicem că un astfel de credincios s-a îmbolnăvit. Dar el a auzit pe altul sfătuindu-l şi zicând:  La boală şi la sărăcie, bizuieşte-te pe Dânsul, căci precum aurul se lămureşte în foc, aşa şi oamenii cei plăcuţi  Domnului, în cuptorul umilinţei (Isus Sirah 2, 4. 5).

 Dacă   deci,   nici   moartea,   nici   paguba   de bani, nici boala trupească, nici necinstea, nici ocara, nici altceva de felul acesta nu poate să-l mâhnească, ci mai de grabă să-l bucure, atunci ce pricină de supărare poate avea? Ce adică ? Nu se supărau sfinţii?, mă va în­treba cineva. N-auzi – mi se va spune – pe Pavel zicând: Am supărare mare şi necon­tenită este durerea inimii mele? (Rom. 9, 2).

Apoi tocmai asta e de mirare, că supă­rarea a adus câştigul şi plăcerea izvorâte din jale. Căci după cum bicele le pregăteau bu­curie, nu dureri, tot aşa şi supărarea le pre­gătea acele mari cununi (de mai târziu). Mi­nunea e că în cele lumeşti, nu numai întris­tarea, dar şi veselia aduce paguba cea mai mare; în cele ale Duhului tocmai dimpotrivă: nu numai veselia, dar şi întristarea cuprinde în sine o mare comoară de bucurii.” (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XVIII-a, pp. 143-146)

BUCURIA (de aici, de pe pământ, şi cea din viaţa viitoare)

„Bucuria de aici este amestecată întotdeauna cu întristare, şi niciodată nu se găseşte curată şi lipsită de ea. Pe când bucuria aceea este curată, fără vicleşug, neavând într-însa nimic ameste­cat. Acea bucurie să o simţim, pe aceea să o căutăm. De altfel, nu este cu putinţă de a câştiga o astfel de bucurie, decât ca aici să nu preferăm pe cele plăcute, ci pe cele folositoare, căutând a le suferi toate cu mul­ţumire.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XV, p. 217)

BUCURIA (căi spre agonisirea bucuriei)

„Că nici nu putem simţi bucurie în suflet dacă nu socotim mai întâi ca fericire a noastră fericirea altora, dacă nu socotim binele aproapelui ca bine al nostru. Iar asta n-o poţi simţi dacă nu te subjugă tirania dragostei.” (Omilia a II-a la Rusalii, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 221)

BUCURIA (duhovnicească – dobândirea ei)

„… dacă vrem să ne bucurăm de adevărata mulţumire, să fugim, mai întâi de toate, de răutate şi viclenie. Să căutăm să facem fapte bune, fiindcă altfel nu e cu putinţă a ne împărtăşi de aceasta, chiar de am urca până pe tronul împărătesc. De aceea şi zicea Pavel: Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea (Galateni 5, 22). Acest fruct să-l creştem şi să-l păstrăm noi, pentru ca şi aici să ne bucurăm de veselia şi mulţumirea sufletească, şi, în acelaşi timp, să ne învrednicim de împărăţia viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia I, p. 27)

BUCURIA (nelegiuiţilor)

„Nu totdeauna e bună bucuria. Se bucură şi hoţii când fură; se bucură şi desfrânatul când strică casa altuia; se bucură şi lacomul când răpeşte avutul altuia; se bucură şi ucigaşul când ucide. Nu trebuie să ne uităm dacă se bucură, ci dacă se bucură de un lucru bun şi folositor. Să cercetăm dar cu atenţie de nu găsim cumva în bucuria omului slăvit bucuria desfrânatului, bucuria hoţului”. (Omilii la Matei, omilia LVIII, V, în col. PSB, vol. 23, p. 681)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s