Biletul de aur

Ioan Stoenică - pe potecile vieții

Iar mi s-a întâmplat. Eram în metrou, îmi vedeam de treaba mea uitându-mă în podea şi gândindu-mă la mulţimea de probleme care nu-mi dădea pace şi l-am văzut. Iar! Era acelaşi băiat, îl recunosc după geaca albastră care iese în evidenţă şi după freza aiurită.

Stătea sprijinit de o bară, cu căştile în urechi şi râdea. Nu, nu râdea cu voce tare, dar avea gura până la urechi. Se uita la noi ceilalţi de undeva de sus şi parcă râdea de noi. Noi, oameni serioşi, abătuţi, posomorâţi, cu probleme la serviciu sau suferinţe cauzate de „iubire”, ajunsesem să fim bătaia de joc a unui… nebun! Era nebun, se uita la noi ca la un spectacol de circ care îl făcea să râdă, parcă nu mai văzuse oameni posomorâţi. Mai mişca şi din picior în ritmul muzicii şi uneori îl vedeam dând şi din buze, ca şi când ar cânta. La…

Vezi articolul original 1.414 cuvinte mai mult

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s