Despre relaţia dintre bărbat şi femeie

file0498.jpg

Cuvantari despre viata de familie
Sfântul Ioan Gură de Aur
Traducere: Pr. Marcel Hanches
Editura “Invierea”
2005


Despre relaţia dintre bărbat şi femeie

(Migne, P. G. 61,211-224)

„Vă laud pe voi că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi după cum v-am dat predaniile aşa le ţineţi” (I Corinteni 11, 2).1. Sfârşind cuvântul despre jertfele idoleşti precum se cuvenea şi făcându-l mai desăvârşit decât toate [celelalte], trece la alt [subiect]. Şi acesta era o vinovăţie a lor, însă nu aşa mare. Ceea ce am spus, spun şi acum: nu pune la rând toate învinovăţirile cele mari, ci le aşează după rânduiala potrivită, punând la mijloc cele mai uşoare, mângâind [prin aceasta] povara cuvântului care s-a întâmplat ascultătorilor din certarea neîncetată. De aceea şi ceea ce e mai grav decât toate pune la urmă, adică [problema] învierii. Dar deocamdată discută altceva mai uşor, zicând: „Vă laud pe voi că de toate ale mele vă aduceţi aminte”. Căci atunci când e vorba de un păcat mărturisit [de toţi |, osândeşte şi ameninţă foarte, dar când e vorba de unul nu aşa clar, îl pregăteşte mai întâi şi atunci ceartă.

Asupra păcatului recunoscut [de toţi] se ridică împotrivă, pe când pe cel neclar îl face recunoscut [de toţi]. De pildă, desfrâul era recunoscut de toii [ca păcat], de aceea nu a trebuit să mai dovedească cum că e păcat, ci acolo a arătat numai mărimea păcatului prin comparaţie. Iarăşi, a se judeca la alţii era păcat, însă nu aşa mare. De aceea l-a pregătit [ca să-l arate păcat]. Jertfirea la idoli era un păcat neclar, deşi era un foarte mare rău. De aceea îl arată ca fiind păcat şi apoi se ridică asupra lui prin cuvânt. Şi când face aceasta nu numai depărtează de greşeli, ci şi conduce spre cele contrare.

Căci nu a zis numai că nu trebuie să desfrânăm, ci şi că trebuie să arătăm multă sfinţenie [haghiosyne]. De aceea a adăugat: „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru” (cf. I Corinteni 6, 20). Şi spunând, iarăşi, că cel înţelept nu trebuie să fie înţelept în înţelepciunea din afară, nu se mulţumeşte cu atât, ci porunceşte să fie nebun [în înţelepciunea din afară]. Şi sfătuind să nu ne judecăm la cei din afară, nici să nedreptăţim, înaintează şi nimiceşte însuşi faptul de a ne judeca şi sfătuieşte nu numai să nu nedreptăţim, ci chiar să fim  nedreptăţiţi. Şi discutând despre jertfirile idoleşti nu a spus că trebuie doar să ne depărtăm de cele oprite, ci chiar de cele îngăduite, dacă prin asta se face poticnire. Şi nu numai pe fraţi să nu-i lovim, ci şi pe elini sau pe iudei. „Fără de vină să fiţi şi faţă de iudei, şi faţă de elini, şi faţă de Biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 32).

Sfârşind, dar, tot cuvântul despre toate acestea, după aceea trece şi la altă învinovăţire. Şi care e aceasta? Femeile şi se rugau, şi prooroceau cu capul gol descoperit. Căci pe atunci femeile prooroceau. Iar bărbaţii purtau plete, fiindcă se îndeletniceau cu filosofia, şi când se rugau şi prooroceau îşi acopereau capetele. Fiecare din aceste [obiceiuri] ţinea de legea păgână.

Aşadar, fiindcă deja îi îndemnase în legătură cu acestea când fusese la ei şi unii au ascultat, iar alţii nu, de aceea, iarăşi, şi prin epistolă, ca un doctor înţelept, punând [plasturele] cuvântului, îndreaptă păcatul. Iar că deja îndemnase pe când fusese de faţă e limpede din cele spuse la început. Căci de ce, nespunându-le mai înainte în epistolă nimic despre aceasta, după ce a trecut de alte învinovăţiri, îndată le zice: „Vă laud că vă aduceţi aminte de toate ale mele şi precum v-am dat vouă predaniile aşa le ţineţi”? Vezi că unii au ascultat – pe care îi şi laudă -, iar unii nu au ascultat – pe care îi şi îndreaptă prin cele ce urmează când zice: „Iar dacă cineva pare că e iubitor de ceartă, noi nu avem un asemenea obicei” (I Corinteni 11, 16)? Căci dacă pe toţi – şi pe cei virtuoşi, şi pe cei neascultători – i-ar fi osândit, [atunci] pe aceia [pe cei virtuoşi] i-ar fi făcut mai arţăgoşi, iar pe aceştia mai uşuratici.

Acum însă lăudându-i şi primindu-i pe unii şi acuzându-i pe alţii, şi pe aceia i-a mângâiat, şi pe aceştia i-a pregătit să se domolească, îndestulătoare ar fi fost şi acuzaţia în sine să-i lovească. Dar când îi mai pune alături şi pe unii virtuoşi şi vrednici de laudă, acul se face mai mare. Dar nu începe de la acuzaţie, ci de la laude – şi încă mari laude -, zicând: „Vă laud pe voi că vă uduceţi aminte de toate ale mele”.

Căci aşa e obiceiul lui Pavel, ca şi peste lucruri mici să ţese laude mari, nefăcând [însă] aceasta spre linguşire. Să nu fie! Căci cum [ar fi putut face asta] cel care nu tindea nici la bani, nici la slavă, nici la altceva din unele ca acestea? Însă pentru mântuirea lor toate le uneltea. De aceea şi scoate în faţă lauda, zicând: „Vă laud pe voi că vă aduceţi aminte de toate ale inele”. Care toate? Căci cuvântul îi era doar pentru nepurtarea pletelor şi neacoperire. Însă, precum am zis, el revarsă cu îmbelsugare laude ca să-i facă mai râvnitori.

De aceea zice: „Că vă aduceţi aminte de toate ale mele şi precum v-am dat predaniile, aşa le ţineţi”.

Prin urmare, şi nescris multe le-a predat atunci, lucru care şi în altă parte şi în multe locuri îl arată limpede. Dar atunci numai le-a predat, pe când acum le arată şi pricina. Căci astfel şi pe aceştia care ascultă i-a făcut mai puternici, şi pe aceia care se umflă în pene i-a potolit. Apoi nu zice că: „Voi aţi ascultai, iar ceilalţi nu au ascultat”, ci, fără [a arunca] vreo învinuire [concretă], lasă să se înţeleagă aceasta, în chip ascuns, din învăţătura ce urmează, zicând aşa: „Vreau ca voi să ştiţi că al oricărui bărbat, cap este Hristos. Iar capul femeii este bărbatul. Iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (l Cormteni 11,3).

Aceasta este explicaţia cauzală. Şi o pune ca să-i facă mai atenţi pe cei mai slabi. Deci, cel credincios cum trebuie si sănătos nu are nevoie nici de cuvânt, nici de explicaţie pentru cele ce au fost poruncite, ci îi ajunge numai faptul că e predanie. Dar cel mai slab, când află şi explicaţia, atunci ţine ceea ce s-a spus cu mai multă râvnă şi se supune cu mai multă sârguinţă.2

2. De aceea, nici nu a zis pricina până când nu a văzut porunca călcată. Aşadar, care e pricina? „Capul oricărui bărbat este Hristos”. Aşadar, şi al păgânului?

Nicidecum. Căci dacă suntem trup al lui Hristos şi mădulare în parte şi, prin aceasta, Acela este cap al nostru, înseamnă că pentru cei care nu sunt în trup, nici nu împlinesc locul mădularelor, nu este cap [Hristos] încât când zice „oricărui” trebuie să se înţeleagă „oricărui [bărbat] credincios”. Vezi cum pretutindeni îl aţâţă din nou pe ascultător [akrostes]! Căci şi când a vorbit despre dragoste, şi când [a vorbit] despre smerita cugetare, şi când [a vorbit] despre milostenie, de acolo şi-a luat exemplele3.
„                         ……
Capul femeii este bărbatul şi capul Lui Hristos este Dumnezeu”. Aici ne fac împiedecare ereticii, gândind, pe baza celor spuse, o oarecare micşorare a Fiului. Dar cad ei în cursă. Căci dacă bărbatul e cap al femeii, deofiinţă [homousios] e capul cu trupul. Şi [atunci] cap al lui Hristos fiind Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl este Fiul.

– Însă noi nu vrem să arătăm aici că este altă fiinţă, ci că este condus [archetai] [Fiul de Tatăl], zice [ereticul].

– Aşadar, ce vom spune la aceasta? Că mai ales, când se spune ceva înjositor despre El în trup, ceea ce se spune nu arată înjosirea Dumnezeirii [Sale], ci ţine de iconomie4. Dar, spune, cum vrei tu acum să deduci aceasta din aceea?

– După cum bărbatul conduce pe femeie, aşa şi Tatăl pe Hristos.

– Dar atunci, şi cum [conduce] Hristos pe bărbat, tot aşa şi Tatăl pe Fiul. „Căci capul oricărui bărbat este Hristos”, zice. Dar cine ar putea primi acestea cândva? Căci dacă pe cât e mai presus Fiul de noi, pe atâta e şi Tatăl de Fiul, gândeşte-te la câtă înjosire îl cobori pe El [pe Tatăl], încât nu toate trebuie să se cerceteze la fel în cazul nostru şi al lui Dumnezeu. Ci trebuie lăsată lui Dumnezeu superioritatea proprie şi atâta câtă se cuvine lui Dumnezeu. Căci dacă nu vom accepta aceasta, vor urma multe nepotriviri.

Dar ia aminte. Cap al lui Hristos este Dumnezeu. Acesta [Hristos] este al bărbatului şi acela [bărbatul] al femeii. Deci dacă în cazul tuturor înţelegem la fel „capul”, atât este de depărtat Fiul de Tatăl, ca noi de el. Dar şi femeia atât este de depărtată de noi, ca noi de Dumnezeu Cuvântul. Şi ceea ce este Fiul în raport cu Tatăl, aceasta suntem şi noi în raport cu Fiul şi femeia în raport cu bărbatul. Şi cine va putea suferi acestea? Însă altfel trebuie înţeles capul în cazul femeii şi bărbatului şi nu ca în cazul lui Hnstos7 Aşadar şi in cazul Fiului şi al Tatălui în alt mod trebuie să înţelegem.

Dreptslăvitor adevărat este aceea dintre milostenia făcuta de Hristos şi cea  făcută de un simplu om.  Cea a lui Hristos vizează relaţia veşnică cu cel milui şi aduce în sine adâncimea dumnezeiască, insesizabilă pentru ochiul trupesc. Cea a omului simplu, deşi lăudabilă, nu are adâncimea pomenită. Pentru experimentarea acestei adâncimi trebuie să ai ochii minţii luminat de botezul Bisericii Ortodoxe. Fiecare virtute nu este decât o particularitate a sfintelor taine ale Bisericii.

– Şi cum în alt mod trebuie să înţelegem?, zice [ereticul].

– Ca şi cauză [to aition]. Căci dacă la conducere [arche] şi la supunere căuta să se refere Pavel, precum zici tu, nu ar fi adus femeia în mijloc, ci mai degrabă pe un rob şi un stăpân5. Căci chiar dacă ne este supusă femeia, însă [ne este supusă] ca femeie, ca una liberă, ca una de aceeaşi cinste. Dar şi Fiul, chiar dacă S-a supus Tatălui, însă [S-a supus] ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu. Căci pe cât e mai multă ascultarea Fiului faţă de Tatăl decât a oamenilor faţă de născătorii lor, aşa şi libertatea Lui este mai mare. Fiindcă nu sunt cele ale Fiului faţă de Tatăl mai mari şi mai adevărate decât ale oamenilor, iar cele ale Tatălui faţă de Fiul mai mici6.

Căci dacă ne minunăm de Fiul că S-a supus, că a venit până la moarte, şi încă moarte pe cruce, şi minune mare a Lui socotim acest lucru, trebuie să ne minunăm şi de Tatăl că a născut un Asemenea [Fiu] nu ca pe un  rob Căruia I se porunceşte, ci ca pe Unul liber Care îl ascultă şi ca pe un împreună sfătuitor. Căci robul nu este împreună sfătuitor. Iar când auzi de împreună sfătuitor să nu înţelegi că Tatăl are nevoie neapărat de aşa ceva, ci că Fiul este de aceeaşi cinste cu Născătorul Său.

Aşadar, nu adu în toate exemplul bărbatului şi al femeii. Căci în cazul nostru [al oamenilor] în chip firesc femeia se supune bărbatului. Şi asta pentru că egalitatea ar produce luptă. Şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru înşelarea care s-a întâmplat la început7. De aceea când a fost adusă la fiinţă [femeia], nu a fost supusă îndată [bărbatului]. Iar când a adus-o pe ea la bărbat, nici ea nu a auzit din partea lui Dumnezeu ceva de acest fel, nici bărbatul nu a spus către ea ceva asemănător, ci i-a zis că os din oasele lui şi carne din carnea lui era (cf. Facerea 2, 23). Dar la început nu i-a pomenit nicidecum de supunere. Dar când s-a folosit rău de stăpânie [exusia] şi cea care fusese ajutor a fost aflată uneltitoare şi pe toate le-a pierdut, atunci pe dreptate a auzit: „Către bărbatul tău întoarcerea ta” (Facerea 3, 16). Fiindcă era firesc ca acest păcat să războiască neamul nostru [omenesc] (căci nu ar fi folosit cu nimic spre pace ceea ce se năştea din el, odată ce s-a întâmplat aceasta, ci acest lucru l-ar fi făcut şi mai aspru pe bărbat, încât nu şi-ar fi cruţat nici mădularul său, care era [femeia) ieşită din el)8.

Cunoscând Dumnezeu răutatea diavolului, a zidit [întărit] peste [femeie] acest cuvânt şi a nimicit prin această hotărâre vrăjmăşia care urma să iasă din uneltirea [diavolului] şi a surpat ca pe un zid despărţitor reaua pomenire a păcatului, sădind [între ei] pofta9. Dar în cazul lui Dumnezeu şi al Acelei Fiinţe curate, nimic de acest fel nu trebuie să presupunem. Aşadar, nu primi exemplele în toate cazurile la fel, fiindcă şi în alte cazuri multe păcate grele ies de aici. Căci şi la începutul epistolei a zis: „Toate sunt ale voastre; şi voi, ai lui Hristos; şi Hristos, al lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 22-23).

3. Deci cum? La fel sunt toate ale noastre şi noi, ai lui Hristos, şi Ffristos, al lui Dumnezeu? Nicidecum, ci până şi celor fără minte le este limpede deosebirea, chiar dacă s-a folosit aceeaşi expresie şi în cazul lui Dumnezeu şi al lui Hristos şi al nostru. Şi în altă parte, numindu-1 pe bărbat cap al femeii, a adăugat: „După cum şi Hristos este cap şi Mântuitor şi cârmuitor al Bisericii, aşa şi bărbatul este dator să fie faţă de femeia lui” (cf. Efeseni 5, 23-24).

Prin urmare, la fel vom înţelege şi aceasta, si toate cele scrise efesenilor împreună cu aceasta în ceea ce priveşte acest subiect? Să nu fie! Că nici nu e cu putinţă. Aceleaşi cuvinte sunt spuse şi în cazul lui Dumnezeu, şi al oamenilor, dar altfel se înţeleg acelea şi altfel acestea. Dar, iarăşi, nu toate trebuie să le înţelegem schimbat. Fiindcă atunci ar părea că toate sunt degeaba spuse şi nici noi n-am avea nici un folos. Căci după cum nu toate trebuie înţelese la fel, aşa nu toate trebuie lepădate pur şi simplu. Şi ca să fie mai clar eeea ce spun, voi încerca să arăt aceasta printr-un exemplu.

S-a spus că Hristos este cap al Bisericii. Dacă nu primesc nimic omenesc referitor [la această formulare], pentru ce mi s-a mai spus aceasta? Iarăşi, dacă toate le primesc [în înţelesul omenesc], va urma multă nebunie. Căci capul este pătimitor ca şi trupul şi supus aceloraşi [lucruri ca şi trupul].

Aşadar, ce trebuie să las la o parte şi ce trebuie să primesc? Să las la o parte acestea pe care le-am spus10 şi să primesc unirea adâncă şi cauza şi locul întâi în conducere11. Şi nici pe acestea în mod simplist, ci şi aici în chip firesc trebuie să cugetăm la ceva mai mare şi cuvenit lui Dumnezeu. Căci [ în cazul lui Dumnezeu] şi unirea este mai adâncă, şi conducerea mai cinstită.

Iarăşi ai auzit de Fiu. Nici aici nu primi toate, dar nici nu lepăda toate, ci, primind câte se cuvin lui Dumnezeu – că este de aceeaşi fiinţă, că este din El, cele nelalocul lor şi care ţin de slăbiciunea omenească lasă-le pe pământ12. S-a spus iarăşi că Dumnezeu este lumină. Deci vom primi toate câte ţin de lumina aceasta văzută? Nicidecum, căci în cazul luminii văzute ea este mărginită de întuneric şi loc, şi este mişcată şi umbrita de altă putere.

Dar nimic din acestea nu trebuie să cugetăm referitor la Fiinţa Aceea. Dar nici nu le lepădăm pe toate pentru această pricină, ci vom culege ceea ce este folositor din exemplu, adică luminarea care ne vine nouă de la Dumnezeu şi depărtarea de întuneric care vine din aceasta. Şi acestea [spuse acum] sunt pentru eretici. Dar trebuie să mergem mai departe.

Căci pe bună dreptate s-ar nedumeri cineva aici, întrebându-se ce vinovăţie era ca femeile să fie descoperite şi bărbaţii acoperiţi? Ce fel de vinovăţie este aceasta, află de aici: s-au dat bărbatului şi femeii multe alte simboluri [symbola], lui ale conducerii, ei ale supunerii. Şi împreună cu acelea [a fost dat] şi acesta: ca ea să fie acoperită şi el descoperit. Deci, dacă simboluri [symbola] sunt acestea, amândoi păcătuiesc distrugând [sygkeontei13] buna rânduială [eutaxia] şi hotărârea fdiataghe] lui Dumnezeu şi trec peste limitele proprii, el căzând în uşurătatea aceleia, iar ea ridicându-se mai presus de bărbat prin înfăţişarea sa [dia tou schematou].

Căci dacă e legiuit [themis] să nu se schimbe hainele, nici ea să nu poarte mantie bărbătească, nici el mantie femeiască sau acoperământ – „căci nu va fi”, zice, „haina bărbatului pe femeie, nici nu va îmbrăca bărbatul haină femeiască” (Deuteronom 22, 5) – cu mult mai mult nu trebuie să se schimbe între ele acelea14.

Căci acestea15 [hainele] au fost legiuite de oameni, chiar dacă Dumnezeu mai pe urmă le-a întărit, dar acel lucru este de la fire, mă refer la a fi acoperit şi a nu fi acoperit. Iar când zic fire, zic Dumnezeu. Căci Cel Ce a făcut firea El însuşi este. Deci, când răstorni aceste limite [oros] ia aminte câte vătămări se fac. Şi să nu-mi spui că mic este acest păcat. Căci este mare în sinea lui, fiindcă este neascultare. Dar chiar dacă ar fi fost mic, devenea mare, pentru că este simbol al unor realităţi mari. Dar că este mare cu adevărat, e limpede din faptul că dă atâta bună rânduială [eutaxia] neamului [omenesc], rânduind [diatatton] cine este conducătorul şi cine cel condus în lumea [aceasta], încât cel ce calcă [această lege] pe toate le distruge [sygkeo] şi leapădă darurile lui Dumnezeu şi azvârle la pământ cinstea dată lui [bărbatului] de sus. Şi [asta] nu numai bărbatul, ci şi femeia. Căci într-adevăr, şi pentru ea este cea mai mare cinste să păzească rânduiala proprie, după cum şi faptul că se răzvrăteşte este ruşine. 16

De aceea, pentru amândoi a pus acest lucru, zicând aşa: „Tot bărbatul care se roagă sau prooroceşte având pe cap [acoperământ], ruşinează capul lui. Şi orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul neacoperit, ruşinează capul ei” (I Corinteni 11, 4-5). Căci erau, după cum spuneam, şi bărbaţi şi femei care prooroceau, fiindcă şi femeile aveau pe atunci această harismă, precum fiicele lui Filip (cf. Faptele Apostolilor 21,9) şi altele înainte de ele şi după ele. Despre ele a spus proorocul mai înainte că „Vor prooroci fii voştri şi fiicele voastre vedenii vor vedea” (Ioil 2, 28).

Aşadar, pe bărbat nu îl sileşte să fie pururea cu capul descoperit, ci numai când se roagă. „Căci tot bărbatul, dacă are pe cap când se roagă sau prooroceşte, ruşinează capul lui”. Dar femeii îi porunceşte ca pururea să fie cu totul acoperită [katakalypto]. De aceea zicând: „Orice femeie rugându-se sau proorocind cu capul neacoperit cu totul [akatakalypto], ruşinează capul ei”, nu s-a oprit numai la atât, ci a continuat spunând: „căci este la fel cu cea rasă” (l Corinteni 11, 5). Iar dacă a fi ras este pururea ruşinos, e limpede că şi a fi neacoperit cu totul este totdeauna ocară17.

4. Şi nu s-a mulţumit numai cu asta, ci iarăşi a adăugat, zicând: „datoare este femeia să aibă [semn de stăpânie] [ exusia] pe cap, din pricina îngerilor” (I Corinteni 11, 10). [Prin aceasta] arată că nu numai în vremea rugăciunii, ci totdeauna trebuie să fie acoperită. Dar în cazul bărbatului nu îl lasă cu totul fără acoperământ, ci numai fără plete. Căci numai atunci când se roagă îl opreşte să fie acoperit, pe când a purta plete îi interzice totdeauna.18

Nu a zis „acoperit ci „având pe cap”, arătând că şi daca se ruga cu capul descoperit dar ar avea plete este acelaşi lucru ca si când l-ar fi acoperit. Căci pleata a fost dată în loc de acoperământ.

„Si daca lemeia nu se acoperă, să se şi tundă. Dar dacă este ruşine pentru femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere” (I Corinteni 11,6) La început îi cere să nu aibă capul descoperit, dar înaintând îi sugerează şi să îl aibă acoperit totdeauna – prin aceea că zice „este la fel cu cea rasă, dar [îi sugerează] şi faptul de a-l îngriji şi a avea toată sârguinţa [pentru acoperirea capului].

Că nu a zis simplu să se acopeie, ci să se acopere cu totul încât să fie acoperita din toate părţile cu de-amanuntul.10 Şi o ruşinează prin referirea la ceva necuviincios, atingându-se foarte tare de ea , şi zicând:   „Iar dacă nu se acoperă cu totul, să se radă”. „Dacă arunci acoperământul pus de legea lui Dumnezeu”, zice, “aruncă-l şi pe cel al firii20″. Iar dacă cineva zice: „Şi cum ar fi acest lucru ruşine pentru femeie, dacă, [făcându-l], ea se ridică la slava bărbatului?21″, aceea o spunem: nu se ridică, ci cade şi din cinstea proprie. Căci a nu rămâne în limitele proprii şi în legile puse de Dumnezeu, ci a te ridica mai presus de ele nu este adăugire, ci împuţinare.

Căci după cum cel ce tinde către cele străine şi răpeşte cele care nu sunt ale lui nu îşi adaugă nimic mai mult, ci se împuţinează, pierzând şi ceea ce avea – lucru care s-a întâmplat şi în rai -, aşa şi femeia, nu îşi adaugă bunul neam [eygheneia] [cinstea] al bărbatului, ci îşi pierde buna înfăţişare [buna cuviinţă] [eyschemosyne] de femeie.
Şi nu numai de aici îi vin cele de ruşine, ci şi din lăcomie. Acceptând, dar, ceea ce este mărturisit [de toţi] ca ruşinos şi zicând: „dacă este ruşine pentru o femeie să se tundă sau să se radă”, pune mai departe şi ceea ce e de la el [de la apostol], spunând: „să se acopere cu totul”. Şi nu a zis „să-şi lase părul să atârne”, ci „să se acopere cu totul”, legiuind amândouă acestea deodată şi din amândouă părţile pregătindu-le: şi din cele legiuite şi din cele contrare22. Căci şi acoperământul şi pleata sunt acelaşi lucru; şi cea rasă, şi cea care are capul descoperit sunt, iarăşi, acelaşi lucru. „Căci este la fel cu cea rasă”.

Iar dacă cineva ar zice: „Şi cum este acelaşi lucru, de vreme ce una are acoperământul firii [părul], iar cea rasă nu are acesta?”, vom spune că prin libera alegere [proairesis] l-a aruncat, prin faptul că are capul descoperit. Iar dacă nu este lipsită de păr, aceasta ţine de fire, nu de aceea [de femeie], încât şi cea rasă are capul descoperit în aceeaşi măsură cu aceea [care nu poartă acoperământ]. Căci de aceea a îngăduit ca [părul] să acopere [capul] prin fire, ca şi de aici învăţând aceasta, să se acopere23. Apoi pune şi pricina, după cum am spus-o în alte locuri, vorbindu-le ca unor oameni liberi.
Deci, care e pricina?

„Pentru că bărbatul este dator să nu se acopere, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I Corinteni 11,7). [Şi], iarăşi, aceasta este altă pricină: „Pentru că are cap numai pe Hristos, nu trebuie să-şi acopere capul. Dar şi pentru că o conduce pe femeie”. Căci dregătorul care se apropie de împărat trebuie să aibă simbolul conducerii [dregătoriei]. Aşadar, după cum nimeni dintre dregători nu ar îndrăzni să se arate fără brâu şi hlamidă celui ce poartă coroana, aşa şi tu, fără simbolurile conducerii – care sunt neacoperirea -, nu te ruga lui Dumnezeu, ca să nu te ocărăşti şi pe tine, şi pe Cel Ce te-a cinstit.

– Dar acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul femeii, ar zice careva. Căci şi pentru aceea este ocară [hybris]24 a nu avea simbolurile supunerii25.
„Iar femeia este slava bărbatului” (I Corinteni 11, 7). Prin urmare, firească este conducerea bărbatului [în raport cu femeia]. Apoi, pentru că a spus-o hotărât, pune iarăşi alte pricini şi raţionamente, ducându-te la facerea dintâi şi zicând aşa: „Căci nu este bărbatul din femeie, ci femeia din bărbat” ( l Corinteni 1 1 , 8). Iar dacă a fi din altul este slavă a aceluia din care este, cu mult mai mult faptul de a fi asemenea26.

„Căci nu a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (I Corinteni 11,9). Aceasta este a doua superioritate, ba mai degrabă a treia sau a patra, întâia este că Hristos este capul nostru [al bărbaţilor] iar noi al femeilor. A doua, că noi suntem slava lui Dumnezeu iar femeia este [slava] noastră. A treia, că nu noi suntem din femeie, ci ea din noi. A patra, că nu noi suntem pentru ea, ci ea pentru noi. De aceea, datoare este femeia să aibă [ semn de] stăpânie pe cap.

– De care „de aceea”, spune-mi?

– „Pentru acestea ce au fost spuse”, zice, „Ba, mai bine zis, nu numai pentru acestea, ci şi pentru îngeri. Dacă dispreţuieşti pe bărbat, ruşinează-te de îngeri”.

5. Aşadar, a fi acoperită este [semn] al supunerii şi al stăpânirii. Căci a te pleca pregăteşte şi sfiala, şi paza virtuţii tale. Fiindcă pentru cel condus este virtute şi cinste a rămâne în ascultare. Iar bărbatul nu trebuie neapărat să facă aceasta, căci este chip al Stăpânului său, dar pentru femeie este firesc. Gândeşte-te, dar, la covârşirea fărădelegii, când, fiind cinstit cu atâta stăpânire, te faci pe tine de ruşine, răpind înfăţişarea femeii. Şi faci acelaşi lucru ca şi când, luând coroana, ai arunca-o de pe cap şi în loc de coroană ai lua o haină de rob.

„Însă nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul” (I Corinteni 11,11). Fiindcă a dat multă superioritate bărbatului, zicând că femeia este din el şi pentru el, şi sub el, ca nici pe bărbaţi să nu-i înalţe mai mult decât trebuie şi nici pe acelea să le înjosească, ia aminte cum adaugă îndreptarea, zicând: „Nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul”

„Nu-mi iscodi”, zice, „numai cele care ţin de întâietate, nici nu [aminti] de facerea aceea [de la început]. Căci dacă vei cerceta cele de după acestea, fiecare este pricina fiecăruia, ba mai degrabă nu fiecare a fiecăruia, ci Dumnezeu este [cauza] tuturor”. De aceea zice: „nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul”.

„Căci după cum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul prin femeie” (l Corinteni 11, 12). Nu a zis „din femeie”, ci iarăşi „din bărbat”. Căci acest lucru rămâne încă neştirbit pe seama bărbatului27. Dar nu ale bărbatului sunt aceste isprăvi, ci ale lui Dumnezeu. De aceea a şi adăugat: „Şi toate sunt din Dumnezeu” (I Corinteni 11, 12). Aşadar, dacă toate sunt ale lui Dumnezeu, şi El Insuşi porunceşte acestea28, încrede-te şi nu grăi împotrivă.

„Judecaţi în voi înşivă: se cuvine ca femeia neacoperită cu totul să se roage lui Dumnezeu?” (I Corinteni 11, 13). Iarăşi îi pune judecători ai celor spuse, ceea ce a făcut şi în cazul jertfelor idoleşti. Căci şi acolo zice: „Judecaţi voi ceea ce zic” (I Corinteni 10, 15). Iar aici: „Judecaţi în voi înşivă”. Ba ceva mai înfricoşat le sugerează aici. Căci în acest caz ocara [hybris] trece la Dumnezeu. Dar nu zice aşa, ci cumva mai blând şi mai acoperit: „Se cuvine ca femeia neacoperită cu totul să se roage lui Dumnezeu?”.

„Sau nu vă învaţă însăşi firea că bărbatul, dacă îşi lasă plete, îi este lui necinste; iar femeia dacă îşi lasă plete îi este slavă? Că părul i s-a dat în loc de acoperământ” (I Corinteni 11, 14-15). Ceea ce face pururi, punând rationămente simple, face şi aici, alergând la obiceiul comun şi foarte ruşinându-i pe cei care întârzie să înveţe acestea de la el [de la apostol], când ar fi putut să le înveţe şi din obiceiul comun.

Căci unele ca acestea nu sunt necunoscute nici chiar barbarilor. Şi ia aminte cum pretutindeni se foloseşte în chip biciuitor de limbaj. „Tot bărbatul care se roagă cu capul acoperit necinsteşte capul lui”. Şi iarăşi: „Dacă este ruşine pentru femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere cu totul”. Şi iarăşi aici: „Bărbatul, dacă poartă plete, necinste îi este. Femeia, dacă poartă plete, slavă îi este, că părul în loc de acoperământ i-a fost dat”.

– „Dar dacă i-a fost dat in loc de acoperământ”, ar zice [careva], „pentru ce mai trebuie să adauge alt acoperământ?”

– Pentru că nu numai de la fire, ci si din libera alegere să mărturisească supunerea. Iar că trebuie să te acoperi, a legiuit şi firea, luându-ţi-o înainte. Adaugă, dar, şi cele din partea ta, ca să nu pari că răstorni şi legile firii, fapt care ar fi nu numai [semn] de multă îndrăzneală, ci şi luptă împotriva firii. De aceea şi pe iudei învinovăţindu-i, Dumnezeu le-a spus: „Ai ucis pe fiii tăi şi pe fiicele tale. Aceasta este mai presus de toate urâciunile tale” (cf. Iezechiel 5, 9-10).

Şi iarăşi Pavel, certându-i pe romanii desfrânaţi, aşa le sporeşte osânda, zicând că nu numai că întrebuinţau [lucrurile] în afara legii lui Dumnezeu, ci chiar şi în afara firii. „Căci au schimbat întrebuinţarea firească cu cea în afara firii” (Romani 1, 26). De aceea si aici se osteneşte pentru acest subiect, arătând însuşi acest lucru: că nu legiuieşte nimic străin şi că la elini toate cele ce ţin de noutate sunt de fapt contra firii. Aşa şi Hristos, arătând aceasta, a zis: „Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor” (Matei 7, 12), dovedind că nu introduce nimic nou. „Iar dacă cineva pare că este iubitor de ceartă, noi un asemenea obicei nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu” (I Corinteni 11,16). Prin urmare, de iubirea de ceartă ţine împotrivirea la acestea, nu de raţionament.

Însă chiar şi aşa, i-a certat cu măsură, făcându-le mai multă ruşine, lucru care făcea şi mai greu cuvântul. „Căci noi”, zice, „un asemenea obicei nu avem, ca să ne întărâtăm şi să ne certăm, şi să ne împotrivim”. Şi nu a rămas numai la atât, ci a adăugat „nici Bisericile lui Dumnezeu”, arătând că Bisericile din toată lumea se împotrivesc [unui asemenea obicei de a se certa], însă chiar dacă pe vremea aceea corintenii erau iubitori de ceartă, acum toată lumea a primit şi a păzit legea aceasta29, atât de mare este puterea Celui Răstignit.

6. Dar mă tem ca nu cumva primind înfăţişarea exterioară, în ceea ce priveşte faptele, unele femei să fie găsite de ruşine şi să fie descoperite în alt mod30. De aceea, scriind lui Timotei, Pavel nu s-a mulţumit cu acestea, ci a adăugat şi altele, spunând: „în îmbrăcăminte cuviincioasă, împreună cu sfiala si întreaga înţelepciune să se împodobească pe ele, nu în împletituri sau aur” (1 Timotei 2, 9). Căci dacă nu trebuie să aibă capul descoperit, ci să poarte în tot locul simbolul supunerii, cu mult mai mult trebuie să arate aceasta prin fapte. Aşa şi femeile dinainte, „domni” îi numeau pe bărbaţii lor şi le lăsau lor cele ale întâietăţii.

– „Dar şi aceia”, ar zice [o femeie], „îşi iubeau femeile lor”.

– Ştiu şi eu, şi nu sunt în necunoştinţă. Însă când facem îndemn pentru cele cuvenite ţie, nu cată la cele ale acelora [ale bărbaţilor]. Căci şi când îndemnăm pe copii să se supună părinţilor, spunându-le că e scris: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, ei zic către noi: „Spune şi ceea ce urmează după, că şi voi, părinţilor, să nu-i întărâtaţi pe copii”. Şi robilor când le spunem că e scris să se supună stăpânilor şi să nu slujească de ochii oamenilor, şi ei, i iarăşi, ne cer cele ce urmează, poruncindu-ne să-i îndemnăm şi pe stăpâni la , aceleaşi. „Căci şi acelora Pavel le-a poruncit”, zice [robul], „să lase ameninţarea”.

Dar să nu facem aşa, nici să căutăm cele poruncite altora când suntem întrebaţi pentru ale noastre. Căci nici învinovăţirile nu sunt în comun. Leapădă acuzaţia şi caută numai una cum să te dezbari de vinovăţiile tale. Fiindcă şi Adam a învinovăţit pe femeie, şi ea pe şarpe, dar nu i-a scos nicidecum acest lucru.

Aşadar, nici tu nu-mi spune asta acum, ci sârguieşte-te cu toată bunăvoinţa.[eygnomosyne] să dai bărbatului ce-i datorezi.

Fiindcă şi când vorbesc cu bărbatul tău sfătuindu-l să te iubească şi să-ţi poarte de grijă, nu-l las să aducă în discuţie legea pusă asupra femeii, ci îi cer ceea ce e scris pentru el. Aşadar, şi tu lucrează numai cele cuvenite ţie, şi dă-te pe tine supusă bărbatului31. Căci dacă pentru Dumnezeu te supui bărbatului, nu-mi aduce înainte cele ce el este dator să le facă, ci cele de care Legiuitorul te-a făcut responsabilă, pe acestea împlineşte-le cu de-amănuntul. Căci aceasta mai cu seamă înseamnă să te supui lui Dumnezeu: chiar dacă pătimeşti cele contrare, să nu calci legea.

Căci de aceea cel ce iubeşte pe cel ce-l iubeşte nu pare că face ceva mare, pe când cel ce se îngrijeşte de cel ce-l urăşte acesta mai cu seamă este încununat, în acelaşi fel cugetă şi tu: dacă suferi un bărbat împovărător, vei lua cunună strălucită. Iar dacă e blând şi paşnic, pentru ce să-ţi dea plata Dumnezeu? Şi acestea le zic nu poruncindu-le bărbaţilor să fie obraznici, ci ca să le înduplece pe femei să-şi rabde bărbaţii obraznici. Căci când fiecare se sârguieşte să împlinească ce este al său, degrabă vor urma şi cele ale aproapelui32. De pildă, când femeia se pregăteşte să rabde un bărbat mai aspru iar bărbatul să nu întărâte pe femeia cumplită, atunci toate scapă de valuri în liniştea unui liman. Aşa era şi la cei vechi. Fiecare împlinea cele ale sale şi nu cerea cele ale aproapelui. Ia aminte! Avraam a luat cu sine pe nepot. Femeia nu l-a învinovăţit. I-a poruncit [femeii] să călătorească cu el o cale lungă. Nu a grăit împotrivă nici la aceasta, ci l-a urmat. Iarăşi, după acele multe necazuri şi osteneli, şi sudori, fiind stăpân peste toate, a dat lui Lot întâietatea. Şi nu numai că nu s-a necăjit Sarra pentru asta, dar nici gura n-a înălţat-o, nici a grăit ceva de acest fel, cum grăiesc acum multe dintre femei când văd pe bărbaţii lor înjosiţi în asemenea situaţii. Şi mai cu seamă când îi văd înjosiţi de cei mai de jos decât ei, îi ocărăsc şi îi numesc nebuni şi lipsiţi de minte, şi muieratici, şi trădători, şi tâmpiţi, însă aceea nimic de acest fel nu a zis, nici n-a cugetat, ci a iubit toate cele făcute de acela.

Şi lucru şi mai mare: după ce l-a făcut pe acela [pe Lot] stăpân peste alegerea [pământului] şi [Lot] a dat celui dumnezeiesc [lui Avraam] cele mai mici, l-a cuprins [pe Lot] o primejdie cumplită. Şi auzind patriarhul, i-a înarmat pe toţi ai lui şi s-a pregătit contra întregii armate a perşilor numai cu slugile lui. Şi nici atunci nu l-a reţinut ea, nici nu a zis ceea ce ar fi fost firesc: „Omule, unde te duci, aruncându-te în prăpastie şi predându-te atâtor primejdii şi vărsându-ţi sângele pentru un bărbat care te-a înjosit şi a răpit toate ale tale? Dacă pe tine te dispreţuieşti, fie-ţi milă măcar de mine care am lăsat casa şi patria, şi prietenii, şi rudeniile, şi te-am urmat atâta cale, şi nu mă îmbrăca cu văduvia şi cu relele ce vin din văduvie”. Nimic din acestea nu a zis, nici nu a gândit, ci le-a suferit toate cu tăcere.

După acestea, rămânându-i pântecele fără odraslă, ea nu a pătimit cele ale femeilor, nici nu s-a plâns cu amar. Însă acela [Avraam] se jelea, însă nu către femeie, ci către Dumnezeu. Şi ia aminte cum fiecare păzea cele cuvenite lui. Căci nici el nu o dispreţuia pe Sarra ca pe una fără copii, nici nu o ocăra în vreun fel pentru aceasta. Aceea, iarăşi, se sârguia să gândească vreo mângâiere lui Avraam pentru lipsa de copii, [dându-i-o] pe slujnică. Căci pe atunci nu erau oprite acestea ca acum. Fiindcă acum nici femeilor nu le dă voie legea să facă asemenea lucruri cu bărbaţii, nici acelora [bărbaţilor] nu li se îngăduie astfel de amestecări, fie cu ştiinţa, fie fără ştiinţa femeilor lor, chiar dacă i-ar îngreuia de mii de ori întristarea pentru lipsa de copii. Fiindcă aud şi ei că „viermele lor nu moare şi focul lor nu se stinge” (Macabei 9,48). Căci acum nu se îngăduie, dar atunci nu erau oprite. De aceea şi femeia a poruncit aceasta, şi acela a ascultat-o; dar şi [dacă a ascultat-o] n-a [făcut-o] pentru plăcere.

– „Dar ia aminte”, ar zice [careva], „cum iarăşi a lepădat-o când i-a poruncit femeia”.

–  Tocmai asta vreau să arăt şi eu, că şi el s-a supus ei întru toate, şi ea lui.

7. Însă nu lua aminte numai la acestea, ci, spunând acestea, cercetează şi cele de dinainte: cum slujnica a ocărât-o, cum s-a lăudat înaintea stăpânei. Şi ce era mai dureros decât asta pentru o femeie liberă şi cu bunăcuviinţă? Aşadar, să nu aştepte femeia virtutea bărbatului, şi atunci [numai] să o dea pe a ei. Căci asta nu e nimic mare. Nici, iarăşi, să nu aştepte bărbatul buna rânduială a femeii, şi atunci [numai] să filosofeze. Căci nici asta nu e vreo ispravă. Ci fiecare, după cum am spus, să dea cel dintâi cele ale sale.

Căci dacă celor din afară care ne pălmuiesc obrazul drept trebuie să le dăm şi celălalt obraz, cu mult mai mult trebuie să  suferim pe bărbatul obraznic.Şi nu spun asta ca femeia să fie lovită. Să nu fie! Căci acest lucru este cea de pe urmă ocară [hybris], nu pentru cea lovită, ci pentru cel ce loveşte, însă chiar dacă dintr-o împrejurare oarecare ai parte, femeie, de un astfel de bărbat, nu te necăji, ci cugetă că ai plată pusă deoparte pentru acestea şi laudă în viaţa aceasta.

Şi către voi, bărbaţilor, aceea spun. Să nu aveţi un asemenea păcat care să vă silească să vă loviţi femeia. Dar ce zic de femeie? Nici pe o slujnică nu-i este îngăduit bărbatului liber să o lovească sau să-şi pună mâinile pe ea. Iar dacă a lovi o roabă este ocară mare pentru un bărbat, cu mult mai mult să-şi întindă mâna asupra celei libere. Şi asta ar putea-o vedea cineva şi de la legiuitorii din afară (cei păgâni) care nu silesc pe cea care a pătimit astfel de lucruri să mai locuiască cu cel ce a lovit-o, de vreme ce este nevrednic de locuirea cu ca. Căci este cea de pe urmă nelegiuire ca să necinsteşti ca pe o roabă pe tovarăşa de viaţă, care este legată strâns de tine prin cele de trebuinţă şi prin Cel de sus.

De aceea, un astfel de bărbat – dacă mai trebuie să-l numim bărbat şi nu fiară – este socotit la fel cu ucigaşii de tată şi de mamă. Căci dacă ne-a fost poruncit ca pentru femeie să lăsăm şi tată, şi mamă, nu nedreptăţindu-i pe aceia, ci plinind legea dumnezeiască – ba şi înşişi părinţilor le este atât de dorit acest lucru, încât, părăsiţi fiind, au şi bucurie şi se învoiesc la aceasta cu multă sârguinţă -, cum nu este cea de pe urmă nebunie ca să o înjosim pe aceasta [pe femeie] pentru care Dumnezeu ne-a poruncit să-i lăsăm până şi pe părinţi? Deci, oare numai nebunie este aceasta? Dar ruşinea cine o va suferi, spune-mi? Ce cuvânt-o va putea înfăţişa, când ţipete şi urlete se aud pe stradă, şi vecinii şi trecătorii aleargă la casa celui ce face aceste necuviinţe ca la o fiară vătămată la cele dinăuntru. Mai bine să se deschidă pământul pentru cel ce face asemenea lucruri decât să mai fie văzut după aceea în for.

– „Dar femeia este obraznică”, ar zice [careva].

 

– Dar gândeşte-te că este femeie, vas slab, iar tu bărbat. Căci de aceea ai fost „hirotonit” [echeirotonethes] conducător şi ţi s-a dat funcţia capului, ca să porţi slăbiciunea celei conduse.35 Fă-ţi, dar, strălucită conducerea. Şi va fi strălucită când nu necinsteşti pe cel condus. Şi precum împăratul cu atât se arată mai cinstit, cu cât îl arată mai cinstit pe locţiitorul lui, iar dacă necinsteşte şi ruşinează măreţia acelei vrednicii [a locţiitorului], i se va tăia nu puţin din slava lui, aşa şi tu, dacă necinsteşti pe cea care conduce după tine36, îţi vatămi, şi nu oricum, chiar cinstea conducerii tale.

Aşadar, cugetând toate acestea, fii cu mintea întreagă, şi împreună cu acestea cugetă şi la seara aceea când, chemându-te tatăl ei, ţi-a dat ca pe o comoară fiica şi, despărţind-o de toţi – şi de mamă, şi de el, şi de casă -, a încredinţat în mâna ta toată purtarea de grijă pentru ea. Gândeşte-te că, după Dumnezeu prin ea ai copiii şi te-ai făcut tată; şi să fii şi din această cauză blând faţă de ea.

8. Nu vezi pe lucrătorii de pământ cum îngrijesc în tot chipul pământul care a primit odată seminţele, chiar dacă ar avea mii de neajunsuri, cum ar fi lipsa de rodnicie, buruienile rele, ploile abundente? Fă şi tu aceasta! Căci aşa, cel dintâi te vei bucura şi de roade, şi de linişte. Căci şi liman este femeia, şi cel mai mare leac de înveselire. Aşadar, dacă fereşti limanul de vânturi şi valuri37, te vei bucura de multă siguranţă când te întorci din for. Iar dacă o umpli de agitaţii şi tulburare, îţi pregăteşti un naufragiu mai cumplit.

Deci, ca să nu se întâmple asta, fă ceea ce îţi zic. Când se întâmplă ceva întristător în casă din cauză că ea a greşit, mângâi-o şi nu îndelunga întristarea. Chiar dacă lepezi toate, nimic nu este mai întristător decât a nu o avea pe femeie locuind cu tine cu dragoste [eynoia] 37. Iar dacă îi spui păcatul să nu-i spui nimic aşa de dureros care să o răzvrătească, încât şi pentru aceste motive iubirea [agape] ei să-ţi fie mai de preţ decât toate38.

Căci dacă trebuie să purtăm greutăţile unii altora, cu mult mai mult ale femeii.

Şi chiar dacă ar fi săracă, să n-o ocărăşti.

Chiar dacă ar fi fără de  minte, să nu treci peste ea, ci mai degrabă învaţ-o39 [rythmizein]. Căci este mădular al tău şi aţi devenit un trup.

Dacă este flecăreaţă şi beţivă şi mânioasă nu trebuie să te îndurerezi pentru acestea, nici să te mânii, ci roagă-L pe Dumnezeu şi îndeamn-o, şi slăluieşte-o, şi fă toate ca să scoţi patima40. Dar dacă o loveşti şi adânceşti boala nu te mai grijeşti de ea. Căci înfruntarea se destramă prin blândeţe nu prin altă înfruntare. Şi împreună cu acestea gândeşte-te şi la răsplata de la Dumnezeu.

Când îţi este îngăduit să o lepezi de la tine, nu fă asta pentru frica lui Dumnezeu, ci suferă-i atâtea neajunsuri, temându-te de legea pusă în aceste cazuri, care opreşte a lepăda femeia, chiar dacă are vreo boală, şi vei lua plată negrăită. Dar şi înainte de răsplată vei dobândi cele foarte mari prin aceea că o pregăteşti pe ea sa fie mai ascultătoare şi tu devii prin ea mai îngăduitor. Se zice despre cineva din filosofii cei din afară că avea o femeie împovărătoare şi flecară şi beţivă41. Şi fiind întrebat de ce rabdă o astfel de femeie, a spus că o are acasă ca loc de antrenament în cele ale filosofici.

„Căci voi fi”, zicea el, „mai blând cu ceilalţi de vreme ce sunt învăţat prin ea în fiecare zi”. Aţi strigat lucruri mari42? Însă eu mă îndurerez acum mult, când păgânii sunt mai filosofi decât noi, deşi nouă ni s-a poruncit să-i urmăm pe îngeri. Ba mai degrabă ni s-a poruncit să-L urmăm chiar pe Dumngzeu în ceea ce priveşte blândeţea.

Aşadar, filosoful zice că pentru aceea având femeie rea nu o leapădă. Iar unii zic că pentru aceea şi-a luat-o de nevastă. Iar eu, fiindcă mulţi dintre oameni sunt predispuşi la prostie, îndemn ca dintru început să facem toate şi să ne sârguim ca să ne luăm o soţie potrivită şi plină de toată virtutea. Iar dacă se întâmplă să greşim şi să nu ne aducem în casă o mireasă bună şi uşor de suferit atunci, să-i urmăm acestui filosof şi să o educăm [rythmizein ] pururi, şi nimic să nu punem înaintea acestor lucruri. Fiindcă şi neguţătorul, până nu face înţelegere cu tovarăşul său [de călătorie], înţelegere care poate să-i aducă pacea, nu îşi pune corabia pe mare, nici nu face altă călătorie.

Aşadar, şi noi să facem toate ca să menţinem înlăuntru toată pacea cu tovarăşul nostru în călătoria şi corabia aceasta a vieţii. Căci astfel şi toate celelalte ne vor fi liniştite şi vom străbate în siguranţă marea vieţii acesteia.

Acest lucru să-l facem şi înaintea [problemelor] casei, şi a slugilor, şi a banilor, şi a ţarinilor, şi a treburilor politice43. Şi mai de preţ decât toate să ne fie ca cea care locuieşte în casă împreună cu noi să nu se răzvrătească, nici să fie în despărţire de noi. Căci astfel şi celelalte ne vor veni de la sine şi vom avea multă uşurare în cele duhovniceşti, trăgând cu unire de gând [homonoia] acest jug [al căsniciei].

Şi pe toate isprăvindu-le vom avea parte de bunătăţile puse deoparte [în ceruri], de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, împreună cu care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Omilia a XXVI-a din Comentariul la Epistola I catre Corinteni

2   Deci explicarea peste masura a predaniei Bisericii, „de ce”-ul pus asupra oricarui lucru rămas de la sfinţi este semnul slăbirii noastre. Iar cei slabi cu totul, care au căzut din Biserica se ocupă numai să cerceteze toate. Dacă ar trăi puterea tainelor, nu le-ar ajunge timpul sa le adanceasca, dar, pentru ca au cazut din har, isi extind cantitativ cercetarea credintei.

3 Asta inseamna ca adevaratul continut al oricarei virtuti nu poate fi experimentat decat  în Biserica cea una şi drept slăvitoare. Orice virtute este un act eclezial şi depinde hotarator de faptul ca suntem trupul lui Hristos. Paganul, ereticul si schismaticul nu traiesc plenar si la adevarata ei dimensiune nici una din virtuti. Orice virtute  in Biserica are exact acelasi efect pe care il are orice act al lui Hristos. Deci dupa fiecare act si gest, si vorba, si gand ale lui Hristos au fost mantuitoare pentru omenire si univers, la fel orice virtute si act , si cuget al Bisericii, ca trup al lui Hristos, are aceiasi valoare mantuitoare pentru lume si univers. Diferenta dintre milostenia, de pilda a  unui pagan  si a unui crestin dreptslavitor adevarat este aceea dintre milostenia facuta de Hristos si cea facuta de un simplu om. Cea a lui Hristos vizeaza relatia vesnica cu cel miluit si aduce in sine adancimea dumnezeiasca, insesizabila pentru ochiul trupesc, pe cand cea a omului  simplu (care nu devine madular teandric prin har), desi laudabila , nu are adancimea amintita , cacipentru experimentarea acestei adancimi, atat cat e cu putinta fapturii, trebuie sa ai ochiul inimii luminat prin Botezul in Biserica Ortodoxa. Fiecare virtute nu este decat o particularizare a tainei Bisericii.

4 Toate afirmatiile mai omenesti despre Hristos intrupat nu tin de planul teologiei, ci de cel al iconomiei. Dupa dumnezeiestii Parinti, teologia se referala relatiile intratrinitare iar iconomia la relatia lui Dumnezeu cu faptura.

5 Dacă „capul” se referea la funcţia lui de stăpânire a trupului, ar fi adus exemplul stăpânului şi robului. De remarcat că deşi Tatăl este numit uneori de sfinţi şi arche în Treime, adică Izvor şi Principiu, aici arche se referă la conducere şi stăpânire.

6 Oamenii, dacă copiii îi ascultă, îi fac părtaşi şi de o cinste cu ei. Deci Tatăl e limpede ca este de aceiasi cinste cu Fiul.

7 Supunerea femei bărbatului este consecinţă a căderii din rai. Femeia de buna voie si-a generat aceasta stare.

8  Antagonismul sexelor şi ideea de complementaritate a bărbatului şi femeii, în sensul în care îl înţeleg tradiţiile păgâne, sunt urmări ale păcatului adamic. Prin păcat s-a distorsionat, s-a stricat firea, în sensul că a dobândit un alt mod de manifestare. Acest antagonism nu poate fi depăşit în chip real decât în Hristos. Orice altă încercare de depăşire se situează în limitele creatului şi nu are perspectiva veşniciei şi a gândului dintru început al lui Dumnezeu pentru om. Doar când firea se restaurează în Hristos. bărbatul şi femeia îşi pot înţelege exact locul fiecăruia si raţiunea existenţei.

9 Condensat, ideea pasajului este următoarea: păcatul a pornit pe bărbat împotriva femeii (dovada era că fiecare acuza pe un altul pentru păcatul săvârşit şi încerca să-şi scoată pielea). De aceea Dumnezeu sădeşte în cei doi pofta carnală, ca să fie mai puternică decât ura produsă de starea păcătoasă. Prin păcat Adam şi Eva pierduseră comuniunea lăuntrică şi reală. Pofta trupească era un medicament pentru ca să se mai poată salva ceva din legătura dintre ei doi. Deci starea feciorelnică este cea care aduce între oameni (chiar şi între bărbaţi şi femei) relaţiile adevărate, în viaţa viitoare relaţiile dintre noi nu vor mai fi carnale, ci de altă natură, neştiută nouă (sau cel puţin cunoscută parţial). Oricum, acea comuniune va fi nesfârşit mai profundă decât cea de acum. Iar la înviere nu se mai mărită, nici nu se mai însoară, ci vor fi ca îngerii, după cuvântul Mântuitorului (cf. Matei 22, 30). Esenţial este ca cei căsătoriţi să conştientizeze acest lucru: ei trebuie încet-încet să  depăşească relaţia carnală şi să şi să ajungă la iubirea lăuntrică în care trupul nu dispare (cum s-ar putea crede în mod fals), ci devine instrument de manifestare a duhului nostru. Relaţiile carnale, care sunt foarte căutate astăzi, nu sunt de fapt decât semnul egoismului şi al urii adânci pe care oamenii şi-o poartă unul altuia. Prin acestea ei încearcă să îşi rezolve neîmplinirile adânci ale fiinţei lor, neîmpliniri cauzate de pacatul lui Adam si pacatele personale. Subliniem că pofta carnală dintre bărbat şi femeie nu a existat înainte de cădere şi deci nu ţine de firea omului aşa cum a gândit-o Dumnezeu. Asta nu înseamnă că este păcat, ci doar un mijloc util, în starea de cădere, pentru a ajuta pe om (dacă este folosit lupă legea dumnezeiască) să iasă din această stare cu harul lui Hristos.

10 Cele referitoare la pătimirea capului asemenea trupului.

11Din exemplul trupesc trebuie luate numai anumite aspecte pentru a avea o imagine a tainei duhovniceşti. În cazul acesta concret capul şi trupul sunt imagine a lui Hristos şi a Bisericii
numai întrucât capul este cauză şi conducător şi unit intim cu trupul. Faptul că este şi pătimitor nu mai este o însuşire potrivită cu realitatea duhovnicească ce vrea să o exprime. Dar care însuşiri trebuie acceptate şi care nu, poate înţelege numai omul duhovnicesc. De aceea, doar omul luminat de har poate pricepe sensul real al Sfintei Scripturi, dar şi acela, doar în parte. Cunoştinţele academice nu au rolul hotărâtor, deşi pot fi de folos.

12Aici a greşit Arie (şi de altfel orice eretic): în faptul că atribuia lui Dumnezeu însuşiri nepotrivite Lui. Şi asta o făcea pentru că mintea nu îi era curăţită ca să înţeleagă drept Scripturile. În erezie nu cade decât cel care nu are minte curăţită şi luminată de har. Fragment ilizibil.

13 Sygkeo nu înseamnă propriu zis a disrtuge ci a confunda, a amesteca lucrurile.

14 Faptul de a fi acoperit sau nu.

15 Tipul specific de îmbrăcăminte pentru fiecare sex a fost instituit de oameni iar Dumnezeu l-a socotit ca bun. Dar acoperirea capului sau descoperirea lui ţin de modificarea adusă în fire de păcat. Ele sunt simboluri ale realităţii deformate de păcat. În Rai Eva nu avea acoperământ pe cap pentru că era stăpână pe sine şi liberă. Azi femeile au lepădat acoperământul pentru că vor să fie libere, asemenea Evei, numai că vor în alt mod decât a rânduit Dumnezeu. De fapt, orgia păcatului, prezentă în societatea de azi la fiecare pas, nu este decât o încercare nebună de a recupera starea paradisiacă. Atunci Adam şi Eva, de pildă, erau goi şi nu se ruşinau. Şi azi oamenii umblă mai mult goi şi nu se ruşinează, dar alta este starea lăuntrică din noi. Faptul că Adam şi Eva s-au acoperit în Rai înseamnă că îşi dădeau seama de starea de păcat. Omul de azi nu mai vrea să primească faptul că este păcătos, şi fără Hristos nu poate să iasă din această stare.

16 Faptul că se leapădă aceste simboluri este dovada că omul nu mai vrea să facă voia lui Dumnezeu şi devine apostat.

17 Azi a umbla o femeie rasă nu mai e ruşine, ci titlu de glorie şi model pentru multe altele.  A umbla fără acoperământ este cea mai mare cinste (din contră, a avea acoperământ este semnul ruşinii în societatea de azi). Oricum, lipsa acoperământului este semnul nesupunerii şi al stării de lepădare de Dumnezeu. Omenirea aproape toată se leapădă de Dumnezeu. Şi asta în numele unei unităţi a religiilor. Ni se va spune că Sfânta Maria Egipteanca nu avea ceva pe cap, şi asta se vede chiar în iconografie. Răspunsul este că ea atinsese starea Evei din Rai. Iar cucernicia şi sfielnicia ei în faţa bărbatului se vede limpede din dialogul cu Sfântul Zosima. În plus, purta această cucernicie şi sfială în adâncul inimii, deşi era mai presus prin harisme de cuviosul bărbat. Sfânta Măria Egipteanca nu mai avea atât nevoie de simbol, de vreme ce trăia nemijlocit starea duhovnicească al cărei simbol era acoperământul, sau, mai bine spus, o şi depăşise. Unul din semnele că o femeie este în duhul care trebuie este următorul: cerându-i-se să poarte, în orice context, acoperământ pe cap, să nu simtă nici o răzvrătire în adâncul inimii, ci să împlinească acel lucru cu bucurie, cu conştiinţa că astfel este plăcută lui Hristos. În viaţa cuvioasei Melania Romana (31 dec.) este o întâmplare edificatoare în acest sens: „Aceasta, [împărăteasa Verina], auzind despre viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorinţă să-i vadă şi de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat să se întâlnească cu dânsa. Ca să nu se arate măreaţă că nu primeşte să se întâlnească cu împărăteasa, Melania a luat şi pe Apelian [soţul Melaniei], şi s-au dus amândoi. Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele împărăteşti cu capul acoperit, însă ea, defăimând legea cea politicească, iar porunca fericitului Apostol Pavel fără nici o schimbare păzind-o, nici capul nu şi-a descoperit, nici rasa cea săracă nu şi-a schimbat-o, ci aşa fiind îmbrăcată a mers la casele împărăteşti, neţinând seama de lucrurile cele de mult preţ care erau acolo”. În plus, Sfântul Ioan lega mai sus acoperământul, sau lipsa lui, de starea lumii acesteia (ele marchează rolul de conducător şi condus). Aceste simboluri îşi împlinesc adevărata funcţie tocmai în societate.

18 În mod inevitabil cineva ar pune problema astfel: „Dar Hristos nu a avut părul lung? Oare călugării nu au părul lung? Oare nu au fost mulţi sfinţi care au avut părul lung (de pildă, Sf. Daniil Stâlpnicul purta părul asemănător cu un hippie: lung cu cărare pe mijloc)?”. Aparent un rocker nu s-ar diferenţia din acest punct de vedere de un călugăr. Şi toluşi diferenţa este fundamentală. Nici călugării şi nici Domnul Hristos nu sunt potrivnici Sfântului Pavel în care grăia acelaşi Duh Sfânt. Călugării şi Mântuitorul poartă părul lung tocmai ca expresie a neîngrijiri de cele ale lumii, îl lasă să crească tocmai pentru că sunt prea preocupaţi de cugetarea dumnezeieştilor taine şi nu mai acordă nici o atenţie celor din afară. Călugărul care a fugit în pustie era atât de desprins de lume, încât, după mărturiile din Pateric, abia se putea găsi la el vas pentru pâine şi apă, de foarfecă ne mai putând fi vorba. De altfel, mulţi călugări, din pricina nevoinţei aspre, îşi pierdeau până şi podoaba capilară şi barba. Pentru ei părul lung nu este semnul sine qua nou al călugăriei, ci o consecinţă firească. Pentru rocker însă parul este însemn emblematic. Nu eşti rocker adevărat dacă nu ai părul lung. Pentru ei părul este obiectul unei griji permanente. Deci ceea ce pentru călugăr este semnul unei dezlipiri de cele ale lumii, pentru rocker este semnul lipirii de lume, de un ideal ce ţine de lumea aceasta. Modelul călugărului este Hristos, al rockerului vreun star de muzică rock De altfel Sfântul Pavel avertizează împotriva cutumelor pagâne care se perpetuaseră în creştinism şi aduc cu ele un mod de a gândi. Părul mare era apanajul elitei filosofice păgâne. Problema este de a nu fi rob modului de gândire legat de anumite însemne exterioare. Acoperământul capului o pune pe femeie în relaţie cu starea dintre Adam şi Eva de după cădere. El o ajută să înţeleagă starea de la care pleacă. Desigur că un călugăr care face din starea sa un motiv de mândrie şi slavă deşartă, etalându-şi călugăria sa, este la fel de vinovat ca şi o femeie fără acoperământ. Amândoi fac acest lucru din mândrie sau slavă deşartă, din dorinţa de a se impune, în plus, există sfinte care nu numai că nu au avut acoperământ, dar care au îmbrăcat haine bărbăteşti şi au vieţuit, nu în pustie, ci în mănăstire printre bărbaţi, fără să fie recunoscute (Sf. Matrona – 9 nov., Sf. Eufrosina – 25 sept., Sf. Evghenia – 24 dec., Sf. Teodora din Alexandria – 11 sept., etc.). Dar la toate acestea se poate foarte limpede observa duhul de adâncă smerenie în care trăiau, şi cinstea dată bărbaţilor. Dacă femeia nu poartă acoperământ, pentru că nu vrea să se opună duhului lumii, se face părtaşă acestui duh apostat. Raţiunile adânci ale fiecărui suflet nu le cunoaşte însă decât Dumnezeu. La fel este şi cu barba pentru preoţi. Dacă nu port barbă sau reverendă pentru că mi-e ruşine de lumea care mă va ocărî, sunt la fel de vinovat ca şi femeia care nu poartă acoperământ pentru acelaşi motiv. Dacă nu port barbă pentru că nu am sau mi-a căzut din multa nevoinţă, atunci nu e nici o problemă. Deci importantă este aşezarea sinceră înaintea lui Dumnezeu. Creştinul, indiferent de statutul lui în Biserică, nu trebuie să facă nici un compromis cu lumea.

19 Vedem azi că şi cele care îşi pun batic pe cap îşi pun un voal subţire sau îşi acoperă doar o parte a capului, sau îşi aranjează într-un anumit mod baticul încât să le pună în valoare anumite însuşiri etc. Toate acestea sunt variante ale neacoperirii. Se foloseşte până şi acoperământul pentru a răsturna scopul lui. Aceasta este, în general, o mare viclenie a diavolului: a folosi tocmai cele drepte ca să le răstoarne chiar pe ele însele. Mai bine zis. se foloseşte de aspectul lor formal pentru a deturna sensul lăuntric.

20 Adică părul.

21 Cum e lucru de ruşine să îşi lase acoperământul din moment ce, făcând aşa, devine fi ea asemănătoare bărbatului şi astfel are aceeaşi slavă cu el? Acesta este şi resortul adânc al modului de comportament al femeii de azi. Ea crede că dobândeşte mai multă cinste ducă se poartă ca bărbaţii.

22  Prin aceea că arată care este normalitatea şi respinge ceea ce e nefiresc.

23 Firea îi este dată omului ca învăţătoare. Omul trebuie să-şi asume conştient ceea ce este învăţat prin fire de Dumnezeu. Faptul că creştetul este acoperit de păr arată că femeia trebuie să înţeleagă a-şi accepta starea ei şi a-şi acoperi capul. Dar aceste reguli aparent exterioare, sunt simboluri ale unor realităţi tainice. Dacă schimbăm simbolurile, riscăm să nu mai avem niciodată acces la realităţile tainice. Drumul spre tainele credinţei trece prin strunirea, la început silită, a firii nărăvaşe prin frâul simbolurilor şi regulilor din Biserică. Aceste reguli nu sunt arbitrare, cum s-ar crede, nici nu ţin de vreo epocă, ele sunt simboluri ale unor realităţi veşnice. Dacă sunt ţinute cu înţelegere, nu în chip idolatru sau habotnic, ele modelează firea căzută şi o predispun la primirea tainelor. La fel este cu tipicul slujbelor.

24 Hybris nu înseamnă propriu zis ocară, ci este actul prin care cineva iese din limitele proprii şi îşi arogă o poziţie care nu i se cuvine. Se poate traduce, funcţie de context, prin „mândrie” sau prin „violare a drepturilor cuiva”, „uzurpare” etc. Hybris în esenţă este lepădarea ordinii şi legii date de Dumnezeu. Este ieşirea din raţiunea firii.

25 Deci ceea ce nouă, din pricina mândriei, nu ne convine şi numim inegalitate ţine de legea dumnezeiască şi de bunul mers al lumii. Dacă nu intrăm în rânduiala lui Dumnezeu, nici lumea şi nici tot ce ne înconjoară nu merg bine, căci sunt lipsite de binecuvântarea lui Dumnezeu retrasă din pricina nesupunerii noastre. Într-o împărăţie şi dregătorul, şi ostaşul nu sunt inegali decât unul în raport cu altul, dar în esenţă fiecare este de fapt egal cu celălalt prin faptul că fiecare ascultă de acelaşi împărat. Treaba fiecăruia este să-şi facă rolul său nu al altuia şi pentru asta e răsplătit sau blamat.

26 Probabil referire aluzivă la faptul că Fiul, fiind din Tatăl, este o cinste pentru Tată că Fiul este Dumnezeu, nu creatură.

27Faptul că bărbatul a fost făcut înaintea femeii are o raţiune foarte adâncă ce ţine de planul veşnic al lui Dumnezeu, iar bărbaţii şi femeile ar trebui să ţină cont de acest dat. În decursul timpului această raţiune rămâne în vigoare, dar ea este greu de priceput pentru firea căzută. Oricum, ea e legată de taina lui Hristos şi a Bisericii. De aceea doar în Biserică se poate înţelege ceva din ea.

28 El porunceşte aceste „inegalităţi” spre binele nostru. El ne porunceşte smerenia, dar El însuşi S-a smerit nu numai prin întrupare şi răstignire, ci şi creând lumea, deşi nu avea nevoie de ea. Ba faptul că ne mântuieşte este tot o smerire, căci acceptă ca cel supus şi creat să devină egalul Său, după har. Şi ca să faci pe cineva egalul tău trebuie ca tu să te cobori, să te smereşti în faţa lui, iar el să înţeleagă smerirea ta şi starea lui de supus. La baza poruncilor lui Dumnezeu stă negrăita smerenie şi dragoste. Taina dintre bărbat şi femeie conţine în sine taina dintre Dumnezeu şi creaţie. Creaţia este de la Dumnezeu, nu invers, este pentru El, nu El pentru ea, este supusă Lui, nu El ei. La fel femeia: este din bărbat, pentru bărbat, supusă bărbatului. Dar după cum creaţia, deşi este aşa, trebuie să ajungă prin har la starea dumnezeiască, la fel şi femeia, nu este aşa pentru ca să rămână aşa, ci pentru ca să devină prin har ceea ce e bărbatul. Dar acest lucru nu se poate dacă nu se pleacă de la datul creatural concret. Actul prin care creatura nu-şi acceptă datul creatural (adică faptul că este creatură, nu Creator) şi nu lucrează conform firii sale este demonic. Doar diavolul nu a vrut să accepte că este creatură şi să devină dumnezeu prin har. Esenţa unui astfel de act este mândria. Deci nu e vorba de inegalităţi fundamentale şi fiinţiale -căci toţi suntem creaturi -, ci de inegalităţi funcţionale, necesare pentru buna rânduială a întregii creaţii si pentru ajungerea ei la îndumnezeire.

29 Ca femeile să fie acoperite şi bărbaţii să nu-şi lase plete.

30 Deşi afirmă răspicat şi tare că trebuie să se ţine rânduiala exterioară, sfântul atenţionează ca nu cumva să intervină formalismul. Nu cumva pe dinafară femeile să fie cucernice, cu batic bine îmbrobodite, cu fuste „regulamentare”, iar pe dinăuntru să nu aibă de fapt acoperământ, din pricina mândriei, invidiei, judecăţii aproapelui etc. Există însă şi o altă capcană, mai ales pentru idealişti şi intelectuali. Ei spun că nu trebuie ţinută rânduială exterioară, pentru că e formalism, şi că e important lăuntrul omului. Ei nu pot suferi elementele exterioare ale evlaviei, care sunt simboluri ale unor taine adânci. Aceştia bolesc de o mândrie mult mai fină şi mai greu de corectat decât cei habotnici şi formalişti, cu atât mai mult cu cât, sub masca libertăţii lăuntrice, ei sunt robiţi cutumelor lumii cultivate.

32Imaginea din lextul grec este cea a unui cal care se supune frâului călăreţului.

33 Se referă la faptul că nunta este o legătură care se susţine si creşte spre veşnicie, pe de-o parte, prin harul lui Dumnezeu, iar pe de alta, prin nevoile şi realităţile ce ţin de lumea aceasta, realităţi prin care cei doi îşi cresc relaţia.

34 Această formulare ar putea pune în paralel funcţia bărbatului în familie cu cea a preotului în Biserică. De altfel, este logic acest lucru din moment ce preotul este chip al lui Hristos iar relaţia bărbat femeie este asemănată cu cea dintre Hristos şi Biserică. O astfel de perspectivă ar putea face din căsătorie o trăire continuă a Sfintei Liturghii. Merită adâncită această paralelă. Spunem doar că după cum liturghia nu se poate face doar de preot sau credincioşi, ci este nevoie ca ambii să slujească laolaltă pentru ca Duhul Sfânt să Se coboare peste toţi şi, în plus, trebuie să fie cu toţi pregătiţi, la fel în căsnicie se cerc curăţie şi sinceritate adâncă din partea fiecăruia şi împreună slujire, pentru ca Duhul Sfânt să-i prefacă în chip conştient pe cei doi un trup şi un duh; ba mai mult, să-i prefacă în trup al lui Hristos, când Hristos este totul în cei doi.

35 Femeia este şi ea conducătoare în urma bărbatului.

36 Vânturile şi valurile sunt duhurile necurate şi slăbiciunile firii.

37 Dragostea aceasta nu se referă la aspectul sexual, ci e vorba de o atitudine lăuntrică a mintii. Mai adânc s-ar traduce: „să aibă gând bun faţă de bărbat”, „să fie de un gând cu bărbatul”.

38 Este ca în călugărie: nu trebuie să pui nimic al tău mai presus de voia celuilalt.

39 Este esenţial ca soţul să înţeleagă că partenerul este însăşi viaţa lui. Trebuie să-i acorde celuilalt răbdare, înţelegere, timp etc. adică tot ce are el. Fără această asumare a problemelor celuilalt, indiferent cât de prosteşti sau derizorii ar părea, nu există dragoste jertfelnică şi soţii nu pot deveni un trup. Lupta şi în căsnicie este tot împotriva duhurilor răutăţii şi trebuie o mare artă şi smerenie ca să putem birui cu harul lui Dumnezeu. Căsătoria asumată serios ar putea fi uneori o cale mult mai potrivita de a cunoaştere a tainelor dumnezeieşti decât călugăria de tip „regiment”, cu ascultări formale. O căsătorie adâncă, centrata pe   descoperirea tainei celuilalt, se apropie foarte mult de vieţuirea în pustie în care ucenicul trăia împreună cu bătrânul său şi lua aminte în concret la modul dumnezeiesc de vieţuire al aceluia. Patimile şi pornirile rele pot mult mai uşor să fie tămăduite dacă cei doi se ??? în cele mai mici detalii, cu atât mai mult cu cât între ei există dragoste sinceră (nu ne referim la aspectul trupesc) lucru care adesea nu se întâmplă între ucenic şi stareţ.

40 Deci, preocuparea bărbatului trebuie să fie despătimirea femeii şi a femeii despătimirea bărbatului. Altfel nu există dragoste între ei. Privirea fiecăruia nu trebuie să fie orientată spre sine, ci spre celălalt. Atunci căsătoria oferă un cadru de adevărată mucenicie. Fiecare în căsătorie devine mucenic de bună voie nu atât răbdând neajunsurile celuilalt, cât sârguindu-se să se dezbare de atenţia la egoismul său şi să se preocupe de mântuirea (nu de patimile!) celuilalt.

41 Este vorba de Socrate şi soţia lui, Xantipa.

42 Probabil că auditorii au lăsal să le scape strigăte de uimire.

43 Buna înţelegere în casă cu soţia este hotărât pe primul plan. Acest imperativ nu este decât corolarul unei legi generale duhovniceşti: când omul este în regulă înlăuntrul său, toate merg bine în afară. La fel, dacă în casă merge bine relaţia dintre soţi, toate celelalte merg bine. În alt chip nu este cu putinţă.

Acest articol a fost publicat în Îmbrăcăminte, Bărbat/Femeie, Cuvântări despre viaţa de familie, Căsătorie, Hristos, Responsabilitate, Sf.Ioan Gură de Aur, Soţ/Soţie, Virtute, Voia lui Dumnezeu. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Despre relaţia dintre bărbat şi femeie

  1. AL CAPONE zice:

    corect

  2. Buna ziua! Va veni oare si ziua in care sa se dea mai mare atentie cuvintelor aceluias apostol Pavel care zice ca in Domnul nu mai este nici femeie nici barbat? Cand vom trai ziua in care barbatii sa (re)devina ca ingerii lui Dumnezeu si sa ii lase astfel si femeii locul de cinste primit dintru inceput de egala a lui? Femeia supusa barbatului inseamna barbat inca supus legii pacatului, lege care a adus si blestemul femeii. Dar degeaba a murit Domnul Iisus? Inca nu ne-a eliberat?? De ce oare sunt mereu femeile primele sa simta aceasta eliberare, asa cum a fost Maria Magdalena, in timp ce ucenicii (barbati) nu au crezut cuvintelor ei? Cand o sa asculte acesti barbati, care cer supunere, cuvantul femeilor care le zic ca Domnul a Inviat si ne-a eliberat pe toti de blestemul sarpelui? Femeia egala barbatului inseamna barbat eliberat de pacat prin Hristos, eliberand astfel si femeia. Barbat care cere supunere inseamna barbat supus pacatului! Cand va lepadati de pacate dragi barbati, cu dragoste, ca sa le puteti lasa si pe femeile voastre libere? Va multumesc!

  3. xandra zice:

    Ar fii minunat sa fie asa cum s-a scris si in societatea de azi. lucrurile ar merge mult mai bine. din pacate chiar daca iti doresti sa fie asa nu gasesti o persoana cu care sa iti imparti valorile, sau sa aiba aceeasi coceptie privind impoartanta unui cuplu, familii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s