Bărbatul trebuie să fie ca un paratrăsnet pentru femeie în clipele de ispită

caragiu_florin-cuviosul_ghelasie_isihastul

  Un   ucenic   care   era   tot   timpul   ispitit   de   mânie,
părându‐i‐se  a  fi  disprețuit  şi  ocărât  de  către  soția  sa,  l‐a
întrebat:

„Ce să fac, Părinte, că vin multe ispite şi din nimica
toată  se  aprinde  cearta  şi  judecata  şi  mânia  violentă  şi
răstălmăcirea,  de  ajungi  să  nu  te  mai  înțelegi  om  cu  om.
Greşind eu fără de voie sau cu voie şi cerându‐mi iertare, soția
se tulbură şi mă ocărăşte şi foarte greu îi trece supărarea. Eu
încerc să rabd şi să explic că am intenții bune şi vreau să repar,
dar ea îmi taie vorba şi îmi răstălmăceşte cuvintele şi intenția,
lovindu‐mă cu asprime şi învinuindu‐mă şi închizându‐se față
de  mine. Ştiu că mă iubeşte foarte mult, dar din mândrie mă
mânii apoi şi eu mai tare şi mă împietresc în mânie şi ținerea
de minte a răului, care ajung să acopere iubirea, amestecând în
ea  justificare  de  sine,  judecată, ură  chiar.  Deci  ce să fac  când
mă  ocărăşte  femeia  şi  nu  îmi  primeşte  apoi  nici  cererea  de
iertare?ʺ

    „Să taci”, a spus Avva, „şi să nu fii supărăcios ca o muiere
cu  barbă.  Femeia  prin  firea  ei  este  mai  sensibilă,  mai  iute  la
mânie  şi  mai  aprigă  la  vorbă,  dar  bărbatul  are  mai  proprie
tăcerea.  Mare  este  taina    tăcerii  ce  opreşte  dezbinarea  şi
căderea  în  stricăciunea  păcatului,  a  neiubirii.  Să‐ți  asumi  tu
însuți vina ta şi a celuilalt, dar să nu le diseci în toiul ispitei, să
nu  te  fixezi  la  ele,  ci  să  le  arunci  în  focul  închinării  tăcute  şi
răbdătoare, ca să ardă şi să crape dracul mâniei din tine”.
 Bărbatul trebuie să fie ca un paratrăsnet pentru femeie în
clipele  de  ispită,  spunea  Părintele  Ghelasie,  iar  femeia  să
treacă  peste  supărarea  muierească,  ca  să  îmbrace  chipul  de
maică, prin care să‐l nască duhovniceşte pe celălalt.
Părintele   sublinia   nevoia   împrietenirii   ‐   îmblânzirii
respingerilor  ‐  nepotrivirilor  sau  chiar  vrăjmăşiei  între  soți
prin dăruirea de sine în ajutorare reciprocă, în slujirea celuilalt
în împrejurările concrete ale vieții.
În acelaşi timp, atrăgea atenția asupra păzirii unui spațiu
personal,  propriu,  intim,  ca  să  nu  se  cadă  în  amestecul  ‐
confuzia   specificurilor   firii   şi   mai   mult,   într‐o   idolatrie
ascunsă.

După  cum  în  Biserică  bărbatul  şi  femeia  stau  în
comuniune,  dar  neamestecați,  tot  aşa  fiecare  trebuie  să  aibă
spațiul său lăuntric, ascunderea sa în Dumnezeu şi odihna în
specificul‐iconicul propriu al firii şi al persoanei.

Acest  spațiu‐distanță,  fără  să  fie  de  izolare  –  răceală  ‐
separare,  face  ca  relația  cu  celălalt  să  aibă  loc  nu  printr‐un
amestec direct de specificuri, ci întâi de toate în taina vederii
celuilalt   prin   Chipul   lui   Hristos,   prin   pecetea   Chipului
dumnezeiesc  prin  care  ființăm.  Dacă  vederea  celuilalt  nu
odihneşte   în   vederea   lui   Dumnezeu,   apar   amestecuri   ‐
confuzii  ce  duc  la  respingeri  pătimaşe  şi  fixații  greu  de
controlat.  Este  un  spațiu  de  odihnă  în  închinarea  firii  şi
personalității   proprii,   care   se   face   spațiu   al   comuniunii
iubitoare,   neamestecate   şi   nedespărțite,   întru   prefacerea
duhovnicească.
De  aceea,  relația  dintre  soți  trebuie  să  fie  în  primul  rând
nu  prin  atingere,  ci  prin  vedere,  iar  aceasta  prin  vederea
iconică. Între cei doi trebuind să fie văzut în chip tainic Însuşi
Chipul    lui  Dumnezeu,  pe  care  au  să‐l  nască  prin  închinarea
cea  duhovnicească,  în  care  fiecare  să‐şi  oglindească  totodată
specificul  propriu,  şi  prin  care  fiecare  urmează  să  se  nască
înnoit   din   stricăciunea   păcatului   şi   în   iubire   reciprocă,
crescând în lumina iubirii lui Dumnezeu.
Aici  a  vedea  nu  înseamnă  a‐ți  imagina,  ci  înseamnă  a
vedea  mai  presus  de  vederea  mentală  sau  a  simțurilor  prin
„ochiul”  închinării.  Închinare  care  te  adună  şi  te  aduce
înaintea  lui  Dumnezeu,  încât  vezi  prin  vederea‐luminarea  ce
vine  din  închinare.  Este  acea  iconizare  de  taină  a  creației,
săvârşită  prin  închinarea  duhovnicească,  prin  care  lumea
devine  fereastră  spre  Dumnezeu,  dar  mai  întâi  de  toate,
accentua Părintele, loc al tainei întrupării hristice şi asumării‐prefacerii  creației,  prin  liturghisirea  omului,  în  trupul  iubirii  dumnezeieşti.

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s