Nevoia omului, ca persoană, de alte persoane omeneşti şi, prin ele, de Dumnezeu ca Persoană

crearea-evei.jpg

din „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”

Pr. Dumitru Staniloae

Editura Mitropoliei Olteniei – 1987

S-a vorbit într-un capitol anterior despre răspunderea mea faţă de ceilalţi. Dar în răspunderea aceasta e implicată necesitatea lor pentru mine, e implicată nevoia mea de a solicita pe alţii. E ceea ce pune în evidenţă valoarea fiecăruia pentru celălalt, dar şi puterea ce o are fiecare de la acela.

S-a văzut că, fără răspunsul la solicitarea altora, nu poate fi cineva om cu adevărat. Dar eu îi trăiesc pe alţii nu numai ca pe cei pentru care sunt răspunzător, ci şi ca pe cei ce mă susţin în existenţă, nu numai prin răspunsul lor la solicitările mele, ci chiar prin importanţa ce mi-o acordă prin solicitările lor. Iar ei, la rândul lor, mă trăiesc pe mine la fel de necesar lor în ambele roluri.

Sunt adus la existenţă prin alţii, alţii mă îngrijesc în anii copilăriei, alţii mă ajută după aceea. Iar în ajutorarea lor de către mine găsesc un rost şi o bucurie a existenţei mele şi mă dezvolt eu însumi spiritual. Eu îi ajut şi ei mă ajută; mă ajută chiar făcându-mă să-i ajut şi îi ajut chiar ajutându-mă ei. Şi ne ajutăm unii pe alţii nu numai cu fapte, ci şi prin cuvânt. Ei îmi dau conţinutul spiritual al vieţii, mă încurajează în greutăţi, mă mângâie în întristări, îmi arată milă împreună suferitoare în durerile mele, îmi produc bucurii, îmi sporesc bucuria pe care o am din oarecare pricină, participând la ea.

Dar şi ei găsesc o bucurie în aceasta. Altul e tăria mea, sprijinitorul meu. Dar acesta sunt şi eu pentru alţii. Există o legătură misterioasă între om şi om. Cum se explică această tărie ce o simt venindu-mi mie de la el, fie el cât de slab în putere, şi o simte el venindu-i de la mine, chiar de aş fi la fel de slab în putere?

In Facerea, Dumnezeu motivează după aducerea la existenţă a lui Adam, aducerea la existenţă a celui de al doilea, a Evei, cu temeiul că „nu este bine să fie omul singur”.

Prin acest cuvânt, s-a indicat în primul rând necesitatea bărbatului de femeie şi viceversa. Aceasta a arătat-o şi Hristos cu prilejul participării la nunta de la Cana Galileei. Legătura între ei este importantă pentru că din unirea lor rezultă aducerea altor oameni la existenţă. Iar unirea prin care se aduce la existenţa alt om nu este numai trupească, căci trupul nu e despărţit de suflet.

Deci există o legătură deosebită între un bărbat şi o femeie, pentru a dezvolta între ei o unitate de cuget şi simţiri, care să dea nu numai naştere unui altui om, ci să dea copilului şi o creştere unitară.

Dar, în afară de aceasta, ei se ajută unul pe altul, aducând fiecare ceea ce îi este propriu. Fiecare se depăşeşte în ceea ce e trupesc în unirea cu celălalt, dar ei se depăşesc nu numai având în vedere copilul adus prin ei la existenţă, ci şi împlinind o răspundere accentuată a unuia faţă de celălalt. Legătura permanentă între un bărbat şi o femeie scoate în relief o responsabilitate specială între ei, dar şi o responsabilitate unită a lor faţă de copii şi faţă de Dumnezeu.

Prin aceasta, familia devine o şcoală de deprindere a omului în responsabilitatea lui faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu. Căci în răspunderea pentru copii, părinţii simt răspunderea, recunoştinţa şi îndemnul la rugăciune în faţa lui Dumnezeu. Fiindcă El îi face părinţi ai copiilor lor, pentru că în naşterea copiilor se află în lucrare şi puterea lui Dumnezeu. Copiii sunt ai părinţilor, dar le sunt daţi şi de Dumnezeu, cu o legătură între ei, prin care să se depăşească ca fiinţe singulare, pentru a se crea în ei o unitate de cuget, de simţiri şi de cerere comună către Dumnezeu. Omul n-ar reuşi să aibă pe un altul ca un tu unit permanent cu eul său, dacă nu ar avea pe un al treilea într-o răspundere comună. Ar schimba mereu pe un tu cu altul şi el ar deveni mereu un iu al altuia, niciodată unit permanent în această calitate cu acelaşi.

O schimbare deasa a bărbatului sau a femeii nu realizează depăşirea de sine a nici unuia din ei, pentru că nu actualizează răspunderea lor comună faţă de un al treilea. Unitatea creată între ei, prin această permanentă legătură, dă fiecăruia o înţelegere mai mare pentru celălalt.

Fiecare îl ajută şi îl încurajează din această înţelegere, dar îi şi corectează fără mândrie. Ei sunt una şi totuşi doi. Această unitate duală le dă puterea să se înţeleagă, să se ajute şi să se corecteze fără să se umilească.

Fiecare îl ajută, îl încurajează, îl corectează pe celălalt ca pe sine, prin pilda responsabilă pe care o dă, silindu-se în acest scop şi din această răspundere să fie mereu mai bun.

Fiecare trăieşte reuşitele celuilalt ca pe ale sale şi se simte responsabil faţă de celălalt ca de sine, pentru că îl trăieşte pe celălalt ca dat lui de Dumnezeu. Nu numai cele materiale le sunt comune, ci şi darurile şi bucuriile sufleteşti.

Eu am nevoie de cineva să mă descopere, să mă înţeleagă, să mă întregească şi întărească cât mai deplin; nu-mi ajunge să mă descopăr numai eu; sau nu mă pot descoperi deplin fără să-mi fiu descoperit cu dragoste şi de altul în cele bune, dar şi în cele în care trebuie să devin şi mai bun.

E o descoperire a unuia de către celălalt, care e, în acelaşi timp, un ajutor reciproc pentru înaintarea în bine. Şi numai soţii permanenţi, care se bucură împreună şi se tolerează în mod deosebit, pot împlini această funcţie. E un alt sens în care bărbatul are nevoie de femeie şi femeia de bărbat.

Astfel, în cuvântul lui Dumnezeu: „Nu e bine să fie omul singur„, e implicată o astfel de iubire între bărbat şi femeie, care trebuie să se spiritualizeze mereu prin ajutorul ce şi-1 dau, de a se transcende în ceea ce sunt şi a transcende unul pe celălalt în răspunderea comună pentru copii şi în faţa lui Dumnezeu. Cei doi nu s-ar iubi în mod spiritual mai înalt, dacă s-ar mişca în mod exclusiv şi închis unul spre altul. Spiritualitatea acestei iubiri e făcută posibilă prin arătarea ei comună faţă de un al treilea, faţă de copil. Bucuria fiecăruia faţă de copil devine astfel mai mare şi, în acelaşi timp, se spiritualizează. în această deschidere spre copil e dată şi necesitatea deschiderii spre ceilalţi oameni. Aceasta le ajută, de asemenea, celor doi să-şi spiritualizeze iubirea.

Văd în celălalt soţ noi dimensiuni, când îl văd iubit şi de copil şi iubind şi pe copil. Iubesc mai mult pe soţia mea, când, văd iubindu-şi copiii, care sunt şi ai mei. Pe de altă parte, mama rămâne mamă numai pentru copii, dar mi se luminează mai deplin în bunătatea ei, când o văd îndreptată şi spre alţii, dar altfel decât ca iubire de mamă. Şi nici alţii nu trebuie să pretindă iubirea ei, ca iubirea pe care o are în calitate de mamă faţă de copiii ei sau ca soţie faţă de soţul ei. Iubirea are multiple dimensiuni şi în fiecare din ea se poate progresa la nesfârşit.

Dar nu numai cel pe care-1 iubesc capătă pentru mine noi înălţări, când iubeşte şi pe altul şi e iubit şi de alţii, ci şi eu capăt multiple noi dimensiuni spirituale când îi iubesc pe alţii, potrivit cu multiplele situaţii şi relaţii în care ajung oamenii. In general, legătura cu fiecare persoană îmi pune noi probleme şi răspunsuri, actualizează noi posibilităţi şi simţiri în mine. Iar în iubirea între mine şi altul nu mă transcend numai eu spre el, ci şi el spre mine, chiar dacă eu îl văd numai pe el şi nu şi pe mine. Se mişcă şi el în multiple transcenderi de sine, deşi se transcende într-un fel unic spre mine în iubirea faţă de mine. Şi eu, la fel, mă transcend în alte feluri spre alţii, chiar dacă mă transcend într-un fel unic spre el. Iar aceste transcenderi au toate în ele o sete de infinit. Un tată îşi iubeşte în mod unic şi absolut fiecare copil, dar se transcende altfel spre fiecare. De asemenea, îl am întreg pe cel ce mă iubeşte şi totuşi îl simt cu bucurie mai bogat spiritual, când se transcende tot mai mult şi spre alţii.

Dar cine poate face ca să-1 am total pe cel ce-1 iubesc şi mă iubeşte cu toate transcenderile lui spre alţii, dacă nu Dumnezeu pe care-L găsesc unit în chip total şi totuşi unic cu fiecare?

De unde vine această tărie ce mi-o dă altul, chiar şi numai prin simplul fapt că stă cu sufletul lângă mine sau că îmi spune un cuvânt de încurajare, de reducere a importanţei greutăţilor ce le am de suportat? Şi de unde vine tăria ce aflu că o dau eu altuia? Văd în prezenţa altuia lângă mine, în primul rând, o altă judecată care relativizează greutatea căreia eu îi dau proporţii covârşitoare, sau importanţa plăcerii ce mi se pare că o voi afla într-o faptă care mă atrage cu prea multă uşurinţă. E un fel de aducere a mea la realitate, la realitatea adevărată, dincolo de cea de suprafaţă. Văd că nu trebuie să absolutizez importanţa greutăţilor şi a plăcerilor prezente. Am mai mult în persoana altuia, ce stă lângă mine, decât în orice greutate sau plăcere egoistă. Şi îmi ajută să mă descopăr în ceea ce e mai adânc şi mai netrecător în mine şi îmi dă puterea să covârşesc greutăţile şi ispita plăcerilor prezente. Prin aceasta, mi se deschide vederea spre un alt plan al vieţii, superior celei trecătoare. Celălalt mă duce la o cuminţenie mai mare, când sunt pe cale să mă arunc cu nesocotinţă în plăceri prezente, periculoase, uitând de semenii mei, gândindu-mă numai la mine sau, propriu-zis, nu la mine cel adevărat. Celălalt îmi aduce o lumină în întunericul care se răspândeşte şi mă înconjoară din greutăţile sau din plăcerile prezente, îmi descopăr o realitate mai adevărată decât cea pe care mi-o nălucesc, cucerit de plăceri şi de patimi, când sunt prea închis în egoismul meu. El mă face să depăşesc această stare de „inconştienţă”.

El mă face mai conştient de mine însumi. Pe de altă parte, datoria mea de a face cu altul la fel mă întăreşte pe mine însumi. Când dau un sfat bun, curaj, mângâiere şi ajutor, găsesc în mine resurse de sfat bun, de curaj, de întărire şi de ajutor chiar pentru mine. Mă conving chiar pe mine însumi prin sfatul ce-1 dau şi mă întăresc prin curajul ce-1 dau. Atunci mă depăşesc eu însumi, dar în legătură cu el. Dar mă depăşesc cu adevărat şi el se depăşeşte, când ne depăşim spre Dumnezeu, când trăim legătura cu El.

Căci nu mă bucur de la celălalt de un folos, când nu simt în el o răspundere reală faţă de mine. Şi eu, la rândul meu, sunt în stare să-1 întăresc pe el cu adevărat numai când o fac în numele Domnului. Suntem în stare de o reciprocă sfătuire şi încurajare numai când simţim răspunderea unuia pentru altul înaintea lui Dumnezeu, De aceea, căutăm un sfat şi o încurajare cu deosebire la preot, care ni le dă întotdeauna în numele lui Dumnezeu, trăind o răspundere deosebită pentru noi în faţa lui Dumnezeu.

Numai atunci suntem cu adevărat oameni tari, când ne sfătuim şi ne încurajăm în numele lui Dumnezeu. Răspunderea aceasta nu se manifestă în dăscălirea pretenţioasă, în mustrarea orgolioasă, în dorinţa de a câştiga aderenţi ai părerilor şi planurilor noastre sub masca acestor sfătuiri şi mustrări, ci în durerea reală trăită pentru necazurile altora, pentru pericolele care-i ameninţă sau în care se află. Făcându-se în numele lui Dumnezeu, din răspunderea în faţa lui Dumnezeu, aceste sfaturi şi încurajări sunt însoţite dimpotrivă de o mare smerenie. Atunci comunică, de fapt, o putere celuilalt.

Dar nevoia unora de alţii şi prezenţa lui Dumnezeu în obligaţia simţită de oameni de a-şi satisface reciproc această nevoie, se trăieşte nu numai în ajutorul ce şi-1 dau prin sfătuire, încurajare, mângâiere şi faptă de ajutorare, ci şi în orice comunicare afectuoasă în general. Căci în ea se arată atenţia trăită cu toată răspunderea, a unora pentru alţii şi fluidul de putere ce curge între ei.

Simt nevoia ca altul să mi se comunice, pentru că văd în aceasta ca însemn ceva pentru acela, că-i pot aduce o întărire şi aceasta mă întăreşte pe mine însumi în existenţă. Cel ce dă, primeşte în acelaşi timp. Dacă fiecare din noi trebuie să ducem mai departe, în conţinut şi în tărie, existenţa ce ni s-a dat de Dumnezeu, aceasta trebuie s-o facem şi o putem face, căci prin aceasta îi arăt că şi el înseamnă ceva pentru mine. în faptul că el mi se comunică şi eu îl ascult ne dăm convingerea că fiecare are o importanţă pentru celălalt.

Am nevoie de el să mi se comunice şi să i mă comunic; şi el are nevoie de mine să mi se comunice şi să i mă comunic. E o nevoie care nu depinde numai de voia mea şi a lui, ci ne este sădită în fiinţa noastră de Cel ce ne-a creat legaţi împreună, ca persoane înzestrate cu puterea ce se cere comunicată între ele. Numai pentru că ne este sădită de El în fiinţă, simţim ca o necesitate a firii practicarea acestei comunicări. Şi în practicarea ei ne şi unim, dar şi depăşim fiecare persoana proprie şi persoana celuilalt, în întâlnirea cu Cel ce ne vrea prin aceasta uniţi în El. Eu mă depăşesc, satisfăcând nevoia altuia, dar nu numai spre el, ci şi spre Creatorul comun, Care ne-a creat în această legătură interpersonală şi ştie că prin ea ne întărim reciproc ca persoane. Văzând pe celălalt satisfăcând nevoia mea, îl văd pe el depăşindu-se spre Dumnezeu, Care 1-a creat pentru mine, spre a se întări şi a mă întări şi pe mine ca persoană, prin comunicarea cu mine.

O formă în care trăiesc nevoia mea de altul este cea a neputinţei mele de a-1 şti supărat pe mine, mai ales când mă ştiu vinovat faţă de el prin ceva prin care am slăbit legătura cu el. Aceasta naşte în mine o mustrare a conştiinţei, ca un glas de învinuire pe care nu-1 pot înăbuşi. Glasul acesta sună plin, ca glasul Cuiva mai tare decât mine, Care m-a creat în legătură cu celălalt, pentru întărirea reciprocă. Dar glasul, totuşi, e atât de mult şi al meu, cu cât îl simt mai mult că e plin de al lui Dumnezeu, fiind însoţit de o părere de rău care mă chinuieşte. E şi aici o dualitate în unitate. E o putere superioară mie şi totuşi lucrând ca o rană în mine, ca o mustrare a Celui superior mie, dar întipărindu-se în mine şi făcându-mă să o simt şi ca o mustrare a fiinţei mele. Mă simt în acest glas unit cu Dumnezeu, dar neconfundat cu El. Pe lângă aceasta, glasul îmi arată cât de mult sunt unit cu altul, dacă răul făcut lui îl simt în acelaşi timp ca un rău făcut mie, dacă rana produsă lui este în acelaşi timp o rană produsă în mine. Se arată în aceasta, iarăşi, că suntem în acelaşi timp una şi totuşi doi. Răul făcut lui de mine a produs efect şi în mine, izolându-mă de el, fără să încetez de a fi şi unit dureros cu el. De aceea nu pot suporta supărarea lui; sufăr că suferă din cauza mea. De aci, nevoia de a-i cere iertare, de a-1 ajuta să nu mai sufere, ca să nu mai sufăr eu însumi. Iertarea obţinută de la altul, căruia i-am greşit, îmi e necesară ca o vindecare a mea. Răul pricinuit altuia de mine e o boală comună, întrucât am pricinuit-o eu, de mine depinde şi vindecarea ei, dar prin el. Ba se întâmplă uneori ca cel căruia i-am greşit, să nu sufere atât de mult ca mine.

De unde vine această legare a liniştii mele, dar şi a chinului meu, de celălalt? E aci nu numai necesitatea unei depăşiri a mea spre celălalt, ci şi a unei depăşiri a mea spre Cel ce ne-a făcut în această legătură, după chipul Lui. Căci, chiar dacă omul căruia i-am făcut un rău mă iartă, conştiinţa mea continuă să mă chinuiască, până ce nu sunt asigurat în oarecare mod că m-a iertat şi Dumnezeu, Ocrotitorul şi Preţuitorul suprem al seamănului meu, supărat şi El pentru că nu am preţuit valoarea celui pe care-1 preţuieşte El, şi legătura în care m-a creat cu acela. Unde nu se simte realitatea acestei legături, e semn că a slăbit sensibilitatea umană şi omul s-a tocit sau s-a superficilizat, nevăzând taina seamănului şi valoarea ce o are chiar în faţa Absolutului personal, dar pe care trebuie să o respecte şi el.

Dar nevoia unuia de altul, sau a unora de alţii, în general, e legată cu necesitatea şi cu capacitatea omului de a vorbi, ca bază a înţelegerii şi întrajutorării. Chiar faptul că omul e o fiinţă cuvântătoare ne arată că fiecare are nevoie de alţii. Animalele nu se ajută în mod conştient, de aceea nici nu-şi vorbesc. Nu se depăşesc unele pe altele. De aceea, animalul poate fi izolat de exemplarele speciei sale, după naştere, dacă i se satisfac trebuinţele legate de natura lui, fără ca aceasta să aducă modificări esenţiale ale naturii lui. Dar omul nu se mai poate manifesta ca om, dacă e scos cu totul din legătura cu oamenii şi dacă nu are putinţa să-şi actualizeze capacitatea şi trebuinţa de a vorbi, adică de a comunica.

Omul e o fiinţă cuvântătoare, de aceea îşi actualizează această capacitate şi trebuinţă între oameni. E o fiinţă cuvântătoare, pentru că e fiinţă în comunicare de gânduri şi de ajutorare cu semenii săi, datorită firii sale. El se dezvoltă după naştere într-o comunitate cu o limbă comună. El e o fiinţă cuvântătoare, pentru că e o fiinţă socială.

Trebuinţa lui de a vorbi şi capacitatea de a învăţa să vorbească cu uşurinţă, mai ales Ia începutul existenţei sale, şi, în general, capacitatea de a vorbi de fapt, înseamnă trebuinţa de a vorbi altora şi de a auzi cuvântul lor în mod conştient. El e legat prin cuvânt în mod conştient de alţii. Cuvântul înseamnă legătura conştientă a unuia cu alţii. Omul dezvoltă sau actualizează umanitatea sa, vorbind altora şi auzind pe alţii vorbind. Umanitatea se trăieşte şi se actualizează prin aceasta în mod comun. în cuvintele folosite şi auzite de om se arată că e prin firea sa legat conştient de alţii. Mai bine zis, prin aceasta se arată că legătura sa cu alţii e de ordin spiritual, nu simplu biologică, ca la animale, deşi nu poate realiza această legătură prin cuvânt fără trup. Chiar prin cuvânt, trupul omenesc se arată spiritualizat.

Omul nu poate trăi spiritual închis în sine. Şi el n-are numai trebuinţe biologice. El e deschis spiritual altora şi are nevoie de el, dar prin trup, însă trebuie să depăşească legătura pur trupească sau vizibilă cu ei. E o depăşire fără sfârşit, având nevoie de o continuă înmulţire a cuvintelor, e schimbarea lor ca expresii ale altor şi altor stări sufleteşti, de schimbarea accentelor lor şi a legăturii dintre ele, cum n-ar cere-o trebuinţele pur trupeşti. Prin ele se comunică spiritul cu resursele şi trebuinţele lui nesfârşite de îmbogăţire în sensuri şi trăiri nuanţate. Prin cuvinte, se unesc persoanele umane tot mai mult şi tot mai adânc spiritual, fără să se confunde. Chiar trebuinţele trupeşti ale omului se nuanţează mereu prin spiritul lui. Deci şi cuvintele ce le exprimă.

Aceasta arată că fiecare om e necesar celorlalţi oameni pentru o comunicare eternă, mereu mai bogată, deci că toţi sunt făcuţi pentru a se comunica cu specificul lor de viaţă mereu îmbogăţit şi dornic de continuă îmbogăţire, ca izvoare unice de cugetare şi de afecţiune. Am nevoie de o îmbogăţire eternă prin ceilalţi şi de o manifestare a ei la fiecare pas, ca şi de participarea eternă a altora la viaţa mea spirituală mereu îmbogăţită. Cu cât îmi devine cineva mai familiar prin reciproca comunicare, cu atât simt mai mult nevoia de continuare a comunicării cu el. Fiecare e inepuizabil în comunicarea de sine şi în dorinţa primirii ei de la altul.

Dar întrucât nici un om n-ar putea cuprinde şi descoperi în sine vreodată totul pentru a-1 comunica celorlalţi, rămânând mai mult într-o pregustare limitată a vieţii spre care tinde, Dumnezeu a binevoit să Se facă El însuşi izvorul suprem al înţelegerii, al afecţiunii şi al comunicării de Sine, ca seamăn al nostru, pentru ca să le comunice tuturor care se deschid Lui infinitatea vieţii sau înţelegerii, simţirii şi afecţiunii şi ei să facă la fel întreolaltă. Această comunicare se va realiza deplin în viaţa viitoare, când vom fi depăşit toate limitările şi rigidităţile egoiste, produse de urmările păcatului, deschiderii noastre spirituale.

Până atunci, omul rămâne un vas spiritual în continuu efort de a se deschide tot mai mult spre a comunica şi primi comunicarea. E un vas şi un izvor care primeşte şi se revarsă însă mereu în mod limitat. El trăieşte atât necesitatea de a se revărsa şi primi tot mai mult cât şi bucuria celuilalt de revărsare continuă a lui şi de primire a ei. E un izvor care nu încetează niciodată de a se revărsa şi un vas a cărui sete de a primi revărsarea altor izvoare în el nu se satură niciodată.

Omul îşi comunică prin cuvânt nu numai gândurile, ci şi bucuriile şi durerile. Sau chiar în comunicarea gândurilor e o bucurie şi uneori o durere pe care şi-o alină prin aceasta. Bucuria comunicată prin cuvânt se măreşte, căci face să se adauge Ia ea bucuria celui căruia i se comunică. Durerea comunicată prin cuvânt se micşorează, căci povara ei e preluată de altul, sau e relativizată de acela. A avea un om lângă tine înseamnă a avea o putere, care micşorează puterea durerii proprii. în acelaşi timp, fiecare îşi comunică prin cuvânt misterul său sau adâncul incomunicabil. Aceasta se vede mai ales în neputinţa de a face pe altul să simtă durerea lui aşa cum o simte el. E un mister cum pot simţi durerea altuia, dar n-aş putea-o simţi fără cuvântul prin care mi-o comunică, iar durerea trezită în mine e altfel decât durerea trăită de el. în cuvânt vine în mine celălalt cu durerea lui, dar totuşi nu se confundă cu mine. Căci durerea ce o trezeşte în mine durerea lui e com-pătimire, nu pătimirea lui pur şi simplu. Participarea mea, mila mea, i-o comunic prin cuvânt ca altuia deosebit de mine.

Dacă acela s-ar confunda cu mine, n-ar mai exista în mine mila. Prin cuvânt pătrund în altul cu mila mea, dar rămân altul, căci altfel nu l-aş putea mângâia în durerea lui. Nu ne putem comunica exact stările de durere şi de bucurie, dar unul le poate trăi în felul lui pe ale altuia, şi celălalt simte această participare, care e a altuia decât a lui, arătându-i mulţumire pentru aceasta prin cuvântul său. Devenim interiori unul altuia, dar neconfundaţi. Dar tocmai prin aceasta ne uşurăm durerea, ne întărim faţă de ea. Prin aceasta, viaţa noastră interioară câştigă o tot mai mare bogăţie şi o întărire reală. Cuvântul uneşte şi ţine persoanele distincte. Prin cuvânt, se comunică unul altuia, dar bucuria lor este că în această comunicare fiecare îl simte pe celălalt ca deosebit. în comunicarea durerilor prin cuvânt şi în par¬ticiparea la ele prin cuvânt, fiecare întăreşte umanitatea celuilalt şi şi-o întăreşte, în acelaşi timp, pe a sa proprie. Fără schimbul de cuvinte, oamenii n-ar fi oameni, n-ar avea o umanitate comună şi totuşi nespus de variată şi în mişcare de îmbogăţire în fiecare prin ceilalţi. Ei se mângâie se întăresc în umanitate pentru că sunt distinşi ca persoane şi pentru că în această calitate îşi comunică şi îşi trăiesc umanitatea comună, sau fiecare trăieşte astfel umanitatea comună cu nesfârşita ei varietate, bogăţie personală şi într-o reciprocă întărire. Fiecare devine tot mai altfel pentru ceilalţi, prin comunicările făcute de el, dar şi mai familiar cu el. Nu rămân în monotonia identică şi separată a animalelor.

Astfel, mijlocul spiritual principal prin care omul se comunică altora şi alţii se comunică lui ca izvoare complementare de sensuri de simţiri, mijlocul de îmbogăţire şi de întărire reciprocă, este cuvântul, prin care oamenii îşi întăresc umanitatea comună, pentru că îşi comunică această întărire prin faptul că sunt distincţi. Dacă n-ar fi distincţi, n-ar avea ce să-şi comunice. Cel ce-şi comunică apa vieţii sale prin cuvânt este el însuşi nu numai izvor al acestei ape, ci şi însetat de a se umple, din izvoare deosebite, de apa acelora, prin ascultarea cuvântului lor. Dar aceste izvoare nu sunt de la ele, pentru că omul nu vorbeşte numai pentru că vrea să vorbească, ci pentru ca simte trebuinţa să vorbească, pentru că e făcut ca fiinţă cuvântătoare.

Oamenii se adapă spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr-o trebuinţă sădită în ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că ele comunică apa lor ca izvoare spirituale, legate subteran între ele şi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuşi vine în cel ce-i aude cuvintele şi el însuşi se deschide celui ce i le comunică. Omul însuşi e apă vie, prin faptul că se dă pe sine însuşi şi adapă pe cel căruia i se dă prin cuvânt. Şi fiecare e o apă deosebită de celălalt şi adapă pe celălalt numai în măsura în care se dă pe sine însuşi şi nu foloseşte cuvintele mai mult pentru a ascunde ceea ce gândeşte şi simte, sau pentru sine însuşi. în cazul din urma, nici cel ce aude cuvintele altuia nu se încrede în ele, pentru că îl simte pe cel ce i le spune rămânând în voinţa de a nu se comunica cu adevărat.

Cuvintele îşi împlinesc rostul lor, de a uni şi întări pe oameni, când sunt rostite şi simţite ca o comunicare de sine a unuia către altul. în aceasta se face înţeleasă afirmaţia despre Cuvântul suprem că e în acelaşi timp şi Persoană. între oameni, trăirea cuvântului seamănului, ca dăruire a lui însuşi, e cu atât mai intensă, cu cât cel ce se comunică prin cuvânt însoţeşte mai mult comunicarea prin fapte de autodăruire până la jertfa de sine, fără să se piardă prin aceasta definitiv. Numai aceasta aduce bucurie şi fericire reală atât celui ce vorbeşte cât şi celui căruia i se vorbeşte. Această acoperire între cuvânt şi faptă a realizat-o în gradul maxim Cuvântul suprem, făcându-Se om şi adeverind cu jertfa Lui cuvintele de iubire ce ni le-a spus.

Omul care vorbeşte sincer simte, astfel, trebuinţa să se şi dăruiască, dar şi să dorească ca celălalt să i se dăruiască prin ascultarea lui deplină şi prin răspunsul lui. Fiecare e un cuvânt ipostatic sau personificat inepuizabil, care simte trebuinţa să se comunice, ca atare, la nesfârşit, dar şi să primească pe altul ca răspuns personificat la cuvântul său personificat. Sau fiecare e un cuvânt personificat, distinct ca solicitare şi ca răspuns. Căci cine se comunică altuia îşi manifestă chiar prin aceasta pornirea de-a se da şi cererea de a-1 vedea pe celălalt ca răspuns, arătându-se pe sine, chiar prin aceasta, ca persoană ce are nevoie de celălalt sau răspunde nevoii celuilalt.

Dar de unde trebuinţa omului de a se dărui prin cuvânt şi de a cere celuilalt să i se dăruiască prin răspuns? Chiar în faptul că se dăruieşte prin comunicare şi solicită pe celălalt ca răspuns se arata că omul nu poate exista prin sine. O persoană nu poate exista singură, pentru că în ea se personifică o natură care e personificată şi în alte persoane. Dar nici amândouă nu se simt împlinite prin comunicarea-solicitare şi prin răspunsul ce şi-1 dau; sau se află în trebuinţa de a-şi căuta împlinirea în comunicarea cu o realitate personală supremă. în aceasta se reflectă Sfânta Treime, în care una şi aceeaşi fiinţă e ipostatică în trei Persoane şi îşi face simţită unirea şi distincţia şi în relaţia dintre persoanele umane de aceeaşi natură, sau în natura umană cea una, manifestată concret în mai multe persoane necesare unele altora şi având nevoie de comunicarea cu un izvor personal suprem.

Pe de altă parte, chiar în simţirea trebuinţei omului de a se dărui ca şi cuvânt de comunicare şi ca răspuns, indiferent de faptul că e cerut ca atare, se arată necesitatea depăşirii de sine, necesitatea de a nu rămâne în sine şi de a nu fi mulţumit cu sine. Chiar în nevoia de a se comunica, se arată trebuinţa de a însemna ceva pentru altul şi de a trăi în fapta dăruirii împlinirea sa, fapt care se completează prin dăruirea de sine cu care îi răspunde altul. Văzând valoarea

altuia, văd în ea un temei adânc şi o întărire deosebita a preţuirii pe care acela mi-o dă mie. Dacă n-aş acorda nici o valoare altuia, n-aş pune nici un preţ pe faptul de a mă comunica lui şi pe atenţia pe care mi-o dă el mie.

Omul, în calitate de cuvânt ipostatic sau ontologic, trebuie să întregească un alt cuvânt ipostatic sau ontologic, cum se întregeşte o parte a plămânului cu cealaltă. Fiecare persoană e numai o jumătate de cuvânt şi se cere după altă persoană, ca cealaltă jumătate. Când unul e cuvânt-cerere sau cuvânt-comunicare, celălalt e cuvânt-răspuns. Dar fiecare e şi una şi alta în relaţie cu altul. Suflarea unuia către altul e condiţia sau urmarea suflării altuia către el.

Omul e cuvânt ipostatic, legat de alţii prin cuvinte ipostatice. El se bucură cu altul, suferă cu altul, se veseleşte şi plânge cu altul. Viaţa nu e întreagă sau nu e notă propriu-zisă decât în comuniune. Viaţa fiecăruia vibrează în comuniune cu altul. Omul e ipostas cuvântător, pentru că e ipostas-comunicare. El nu-şi este suficient sieşi, nu este un adevărat întreg în sine.

Dar acest rost al cuvântului de a împlini pe om prin cerere-comunicare şi răspuns către altul, fapt în care se manifestă nevoia unuia de altul, cere o explicare mai adâncă.

Necesitatea omului de a se adresa altuia cu o cerere fiinţială şi de a se da altuia ca răspuns fiinţial, nu-i poate fi impusă nici unuia de către celalalt, ca factor ultim. E drept că fiecare se poate sustrage de sub această trebuinţă, dar suferă când o face şi n-o poate face permanent. El poate, mai ales, să nu se dăruiască altuia, şi poate să nu ceară altuia să i se dăruiască când îl dispreţuieşte pe acela. Dar cuvântul tot îl foloseşte, rnăcar ca să dea impresia ca se dăruieşte, răspunzând cererii altuia să i se dăruiască. Şi chiar dacă cere altuia să i se dăruiască dintr-o poftă superficială sau din mândrie, nu dintr-o necesitate de împlinire fiinţială, tot are nevoie de cuvânt şi deci de altul.

Dar numai dăruirea şi răspunsul real îi poate procura viaţa adevărată. Iar trebuinţa aceasta nu poate veni decât de la Cel Care a adus pe fiecare în existenţă ca om, împreună cu alţii, o dată ce are această necesitate sădită în fiinţa sa, mai presus de voia sa. Chiar când caută să se sustragă prin voinţă necesităţii de a se dărui altuia şi de a cere altuia să i se dăruiască spre împlinirea lui fiinţială, sustragerea aceasta nu-i lasă fiinţa în normalitatea ei, ci e mai degrabă strâmbarea ei, pervertirea ei. Iar ea are ca urmare o cădere a omului de Ia starea sa de om adevărat sau deplin. Omul poate perverti nevoia de altul, prin care creşte spiritual, într-o satisfacere egoistă a ei, căutând să se folosească numai el de altul şi satisfăcând nevoia ce o are altul de el numai în măsura în care aceasta serveşte până la urmă interesului său.

Aceasta e o falsă împlinire a nevoii unuia de altul, care închide pe fiecare în egoismul său şi-1 face opac altuia şi Izvorului suprem, ce L-a făcut şi-L adapta pe fiecare ca izvor al altuia, spre a sluji în mod real nevoii celuilalt, spre hrănirea şi creşterea spirituală a fiecăruia.

Omul se împlineşte cu adevărat ca om pe linia firii sale, numai dăruindu-se ca răspuns altuia şi primind pe altul ca răspuns fiinţial la cererea sa, deci recunoscându-şi nevoia de a se dărui şi de a cere altuia ca răspuns dăruirea lui.

Alternativa negaţiei la împlinirea prin comunicare şi dăruire, sădită în firea omului, dovedeşte numai libertatea dată omului de a dezvolta în mod normal firea dată lui, sau de a refuza să facă aceasta, cu riscul pervertirii firii sale şi a dezordinii dureroase adusă prin aceasta în relaţiile dintre oameni.

Necesitatea ce îi este dată omului de a se comunica altuia prin cuvânt şi prin fapte, dar şi de a dori ca altul să i se comunice, pentru a se realiza ca om adevărat şi de a trăi în frăţie ajutătoare cu altul, arată că cuvântul, fie în el însuşi, fie întrupat în fapta de dăruire, este de la Creatorul omului. Omul e cuvânt ipostatic pentru că e creat prin Cuvântul dumnezeiesc ipostatic după chipul Lui; deoarece, Cuvântul suprem creându-1, Şi-a imprimat, prin puterea creatoare, chipul Său de Cuvânt în el.

Iar omul, fiind structurat ca cuvânt ipostatic, e susţinut în această calitate şi tensiune cuvântătoare de puterea Cuvântului suprem, Care nu Se desparte de el, sau mai bine zis de dialogul în care rămâne Cuvântul suprem cu omul, chiar când ultimul nu e conştient de aceasta. Iar pentru că noi nu ne satisfacem nevoia de împlinire între noi prin cuvinte, însuşi Cuvântul creator S-a făcut om sau Cuvântul Creat care împlineşte această nevoie în veci, dăruindu-ni-Se desăvârşit şi refăcând în noi puterea dăruirii.

Cuvântul dumnezeiesc Şi-a imprimat chiar prin creaţie chipul Său în om ca Cuvânt în acţiune, Cuvânt cuvântător, deci Şi-a suflat grăirea în om, pentru ca acesta, pe de o parte, să grăiască şi el altuia în numele Domnului şi pentru ca să poată auzi spiritual Cuvântul dumnezeiesc prin cuvântul altuia şi să-i poată răspunde şi să se silească a-i răspunde, ca din porunca Domnului sau ca Domnului însuşi.

Auzind cuvântul altuia, omul trebuie să audă în adâncul său pe Cuvântul suprem şi rostind cuvântul său, să simtă că prin el se comunică cuvântul dumnezeiesc, fără să se considere însuşi Dumnezeu. Cuvântul ipostatic este cel ce grăieşte prin el şi prin altul şi Cel pe care-1 aude în fond omul şi Căruia îi răspunde, o dată ce trebuinţa şi putinţa de a vorbi şi de a asculta e sădită în el de Cuvântul creator. Cuvântul ipostatic creator îi leagă pe toţi cu Sine şi între ei fără să-i confunde cu Sine şi între ei, ci accentându-le prin aceasta importanţa distinctă a unuia pentru altul şi a fiecăruia în ochii Săi, ca mijloace prin care Se comunică şi primeşte răspunsul lor. Deci şi ca parteneri ai unui dialog cu El şi între ei.

Omul e mânat la grăirea către altul şi la trebuinţa de a răspunde grăirii altuia, de grăirea Cuvântului către el prin altul. Auzind pe altul grăindu-i, aude pe Cel ce-i grăieşte prin acela, fără să-1 confunde pe ultimul cu Primul; şi trebuie să-i răspundă altuia pentru că aude Cuvântul dumnezeiesc grăindu-i prin acela. Dar aceasta se întâmplă când în el s-a trezit cunoştinţa şi simţirea că în acela grăieşte Cuvântul. în^acest caz, dialogul între oameni este un mijloc de maximă conştientizare a lor. în acest caz, cuvântul celuilalt e simţit ca mijloc de venire a Domnului la el şi cel ce ascultă acel cuvânt mulţumeşte Domnului. Şi nu se mai simte acum numai un om lângă el, ci simte prin el îndreptată spre sine atenţia Domnului şi puterea Lui, dar şi porunca Lui de-a grăi altuia. Aceasta o simt cu deosebire la „binecuvântările” adresate de preot în biserică credincioşilor şi în mulţumirile şi laudele ce le aduc ei ca răspuns lui Dumnezeu.

Dar şi când nu grăieşte cineva altuia cu conştiinţa că vorbeşte în numele Domnului şi nu îi răspunde aceluia cu conştiinţa că îi răpunde Lui obiectiv, cuvântul de adresare al unuia şi cel de răspuns al celuilalt arată legătura necesară stabilită între ei prin cuvânt de Dumnezeu Cuvântul, chiar dacă oamenii pot strâmba folosirea acestei legături şi îşi pot comunica prin ea stări care-i slăbesc spiritual şi-i ţin în conştiinţă departe de Dumnezeu Cuvântul şi de folosirea dreaptă a puterii cuvântului dăruită lor.

Astfel, oamenii pot pierde, în fapt, conştiinţa acestei legături, cuvintele ce şi le spun unii altora fiind cuvinte lipsite de iubire, de dăruire reciprocă, ba mai mult, cuvinte duşmănoase, producătoare de dezbinare, de neîncredere şi de ură între ei. Sau omul poate folosi cuvintele în mod mincinos, pentru a-şi ascunde gândurile rele faţă de alţii, sau pentru a-i înşela, ca să nu se apere de planurile lui contrare lor, pentru a se folosi de ele în mod defavorabil semenilor săi. Omului i s-a dat şi putinţa acestei alternative. Dar chiar şi în această folosire a cuvintelor, contrară rostului lor, între oameni, totuşi, se susţine prin ele o legătură. Chiar şi în acest caz, se manifestă o nevoie a omului de ceilalţi, care nu se satură niciodată. Setea de exploatare şi amăgire a altora, manifestată de om prin cuvinte mincinoase, este şi ea nesfârşită. Şi chiar pentru cuvintele deşarte omul va da socoteală la judecată (Matei XII, 36), căci prin cuvinte oamenii îşi pot face cele mai mari rele.

Numai când au încetat cu totul să-şi mai vorbească, oamenii au încetat să mai folosească legătura pusă între ei de Dumnezeu, dar şi legătura lor cu Dumnezeu. însă singurătatea aceasta completă nu are loc decât în iad. De aceea, acolo, viaţa omului se împuţinează la maxim. Sau e pervertită în forma cea mai chinuitoare. Dar omul rămâne şi atunci în existenţă, pentru că Dumnezeu nu revocă total, în veci, existenţa lui creată ca persoană de neînlocuit. Dar omul a redus existenţa dată lui de Dumnezeu până acolo încât să nu mai vadă în ea decât chin. Acest om nu mai vorbeşte altuia, pentru că nu mai are ce comunica bun altuia. îi e silă să mai vorbească altuia şi să-1 mai audă. El nu mai vede în sine şi în altul nici un sens vrednic de comunicat, nici o simţire care să-1 mâne spre comunicarea cu altul. Se află în întunericul total şi în uscăciunea completă. Existenţa lui rămâne mai departe ca fapt obiectiv, dar nu mai are pentru el nici un sens. Dar şi în această silă se gândeşte la ceilalţi şi simte sila lor şi sila de ei. E o singurătate ştiutoare de alţii.

Scăparea de toate formele de folosire a cuvintelor spre dezbinare, spre înşelarea altora prin dominarea lor, de folosire a lor ca mijloace contrare comunicării, nu o poate da decât conştiinţa că trebuinţa de ele ne e sădită în fire de Dumnezeu; nu o poate da decât conştiinţa că prin ele ne uneşte Dumnezeu cu Sine şi între noi într-o adevărată viaţă.

Din cele spuse, s-a văzut că cuvântul este o însuşire esenţială şi inalienabilă a persoanei. Dacă omul n-ar fi persoană distinctă între persoane, n-ar fi cuvânt. Cuvântul e manifestarea conştiinţei de sine a unei persoane către alta sau în relaţie cu alta, manifestarea nevoii unei persoane de altă persoană, a nevoii de a se comunica una alteia. De aceea, cuvântul presupune conştiinţa de sine şi de alte persoane. Cuvântul este expresia lumii proiectate de subiectul conştient asupra sa, pentru a se comunica pe sine altora. Dar aceasta înseamnă că în cuvânt se manifestă conştiinţa naturii umane, actualizată în persoane distincte şi legate una de alta. Prin cuvânt, persoanele se arată conştiente de ele şi de unitatea lor. întoarcerea persoanei spre sine naşte cuvântul interior al persoanei conştiente de legătura ei cu altă persoană. în cuvânt se vede persoana unită pe sine cu altele. Se vede că e de o natură comună cu altele, dar distinctă de ele, şi că trebuie să întărească conştient această unitate.

Dar existenţa,ca unitate vie între persoane, e dată de o Cauză supremă, care Ea însăşi e de felul acesta şi susţine înaintarea persoanelor umane în unitatea lor de natură în veci, ca întemeiată pe unitatea de natură tripersonală a lui Dumnezeu. Se vede Dumnezeu Cuvântul ca susţinător al persoanei în comuniune cu altele şi aceasta se vede având o răspundere pentru sine, dar şi pentru alţii, de a întări veşnic existenţa sa şi a celorlalţi, în legătură cât mai strânsă cu Logosul comun şi suprem. Persoana se vede astfel nu numai având cuvânt pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar când îşi vorbeşte sieşi, omul îi are în vedere şi pe alţii. în acelaşi timp, se vede ca şi cuvânt creat de Cuvântul dumnezeiesc pentru a-I răspunde Lui, spre împlinirea sa prin cuvânt către alţii. îşi vede sensul său, sau pe sine ca sens sau cuvânt ipostatic şi cuprinzător ce se specifică în sensuri sau cuvinte fără sfârşit, provenind din Cuvântul suprem, ca un izvor unitar de cuvinte, şi având să se îndrepte spre El ca răspuns, prin răspunsurile date altora. De aceea, se vede, în acelaşi timp, ca cuvânt ipostatic izvorâtor de cuvinte pentru alţii din puterea Cuvântului creator. Omul ca cuvânt ipostatic, izvorâtor de cuvinte nesfârşite din necesitate lăuntrică, se vede avându-şi originea şi temeiul în Cuvântul dumnezeiesc, ca cuvânt ipostatic pentru alte cuvinte ipostatice, cu datoria de a se comunica altora şi de a se dărui lor prin comunicare şi răspuns la dăruirea acelora prin cuvintele lor. Astfel, omul este „animal cuvântător”, dar e aceasta în relaţie cu alţii şi din puterea Cuvântului suprem care 1-a creat şi-1 susţine astfel ca Izvor al cuvintelor lui şi ca ţintă ultimă a lor. în aceasta constă creşterea lui spirituală şi apropierea lui tot mai mare de bogăţia nesfârşită a Cuvântului suprem.

Dacă cuvintele sunt viaţa comunicată ca sensuri şi simţiri de o persoană altei persoane, faptul acesta îşi are originea în ceea ce se petrece în existenţa supremă şi creatoare a Sfintei Treimi. Căci în Ea fiecare persoană divină se comunică altor două Persoane divine din veci. în legătură cu Persoanele divine ce se comunică una alteia, este şi omul izvor de viaţă sau de sensuri şi simţiri, activat şi pus în lumină în comunicarea cu alte persoane. Mai bine zis, omul, ca bogăţie de sensuri exprimate prin cuvânt, e o cale vie cu originea în adevărul atotcuprinzător şi cu ţinta în El, adică în Cuvântul suprem. De aceea S-a făcut şi Cuvântul dumnezeiesc om ca o asemenea cale, dar şi ca ţintă, în acest înţeles a putut spune Mântuitorul Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu făcut de om, că e Adevărul cuprinzător al tuturor sensurilor sau al întregii existenţe, dar şi Calea spre El. Dar Persoana lui divină întrupată în comuniune cu celelalte două Persoane divine, dar şi cu noi, este totodată Viaţa. Căci Adevărul nu poate să nu fie Viaţa sau viceversa. Adevărul nu poate să nu aibă în el Viaţa şi să fie neroditor de Viaţă sau mort. Adevărul nu poate fi inconştient de Sine. Căci dacă nu e conştient de Sine, nu poate trăi ca Viaţă şi nu Se poate comunica altora ca Izvorâtor de viaţă, ca iubire faţă de ei. De aceea, Adevărul nu poate fi decât Persoană iubitoare din veci a altor Persoane, sau Persoană între Persoane. Persoana, comunicându-Se altei Persoane, îi comunică aceleia viaţa, pentru că e ca însăşi viaţa. Adevărul dă viaţă nu numai întrucât este Persoană supremă, ci şi comuniune de Persoane. Dumnezeu este Adevărul nu numai întrucât e realitatea nemărginită în Sine şi existenţa prin Sine, ci şi întrucât e şi comuniune cu Sine. Ca atare, are puterea de a da viaţă altor persoane în mod creator, datorită faptului că e comuniune în Sine.

Comunicarea între Persoanele divine este forma supremă a comunicării. Naşterea Cuvântului e forma supremă de mişcare a Tatălui spre altă Persoană, rămânând totuşi în veci Tatăl acesteia. Iar Fiul e Persoana supremă, Cuvânt comunicat de Tatăl şi Cuvânt ce răspunde Tatălui, împlinindu-Se prin aceasta Cuvântul în Dumnezeu. Aşa se uneşte în calitatea Lui de Cuvânt caracterul ontologic şi dinamic. Cuvântul e Persoană şi, în acelaşi timp, mişcare spre o altă Persoană din care este. E Persoană născută din Persoana Tatălui ce Se dăruieşte în întregime, precum şi Persoană caracterizată prin trebuinţa şi elanul de a răspunde prin dăruirea ei dăruirii Tatălui.

Această unire paradoxală între Persoane ca entitate ontologică şi ca mişcare spre alte persoane, caracterizează şi pe om ca chip al Cuvântului, întrucât e creat de El. Omul e persoană, dar persoană ca izvor al mişcării comunicante. Nu e persoană care să nu vorbească altei persoane, căci e, în acelaşi timp, cuvânt spre altă persoană. Faptul că oamenii trebuie să-şi vorbească arată că la originea existenţei trebuie să fie o comuniune de Persoane ce se dăruiesc una alteia, una având iniţiativa, cealaltă răspunzând. Prin aceasta se comunică una alteia fără să se contopească şi fără să-şi schimbe rolurile.

Mai ales în cazul omului, trebuie să se spună că el e o persoană, dar în această calitate e izvor de energie în mişcare conştientă spre altul, în primul rând prin cuvânt. E cuvânt cuvântător la nesfârşit. Dar e cuvânt cuvântător legat de alt cuvânt cuvântător. E cuvânt ce nu se epuizează în nici un cuvânt rostit şi nu se satură de auzirea cuvintelor altora. Are în sine o sursă inepuizabilă de cuvinte şi o sete de auzire a cuvintelor altora. E prin aceasta în el o infinitate a setei de dăruire, prin cuvintele sale şi de ascultare a cuvintelor altora, deci şi o infinitate însetată de a primi dăruirea altora.

E focar emiţător şi atractiv de comunicare la nesfârşit. Dacă nu mai vrea să comunice şi să i se comunice, slăbeşte ca persoană. E persoană în continuă actualizare numai prin comunicarea sa altor persoane şi prin primirea comunicării altor persoane. In faptul de a nu se epuiza niciodată în cuvintele comunicate şi dorite, se arată că e după chipul Cuvântului suprem, dar şi un canal legat de el, însă nu după fiinţă, ci printr-o anumită putere dăruită lui, Care i-a dat existenţă şi îl susţine în existenţă prin setea de a se comunica şi de a primi comunicarea.

în legătură cu faptul că omul e un cuvânt-persoană comunitară, sau persoană în comuniune, mai trebuie remarcat faptul că omul nu vorbeşte decât unei persoane, căreia i se adresează direct ca unui tu. Despre persoanele în rolul de el şi despre lucruri se poate vorbi sau chiar trebuie să se vorbească. Dar omul nu vorbeşte despre ele decât persoanei a doua. Cu ea se învaţă omul să vorbească. Iar în trebuinţa aceasta, de a vorbi persoanei a doua, omul trăieşte o directă transcendere a sa. Ba mai mult, aceasta arată că transcenderea cea mai simţită a noastră o trăim către Dumnezeu, văzut ca Tu.

Altfel îl simţim când îi vorbim ca unui Tu, deci în rugăciune şi altfel când vorbim despre El. Aceasta e calitatea în care ne impune, în ultimă analiză, să-I vorbim în mod direct. Dacă n-ar fi Persoana supremă şi dacă n-am trăi legătura cu această Persoană ca şi cu una care ne impune să I ne adresăm direct sau să-I răspundem direct ca unui Tu suprem, n-am simţi trebuinţa să-I vorbim. De aceea, şi în omul ca tu al nostru simţim mai mult pe Dumnezeu căruia îi vorbim; sau prin semenul nostru în acest rol simţim prezenţa mai puternică a Persoanei absolute a lui Dumnezeu. Simţim presiunea Lui de a-I vorbi, fie şi printr-un tu uman.

în Dumnezeu însuşi trebuie sa fie un dialog interpersonal atotcuprinzător; o comunicare a tuturor sensurilor şi a întregii vieţi de către o Persoană altei Persoane. Iar sensurile sunt desăvârşit mulţumitoare, când sunt sensuri care exprimă iubirea. Căci numai în iubirea dintre persoane se află sensurile deplin mulţumitoare ale existenţei. Şi numai pentru că există o convorbire între persoane în Dumnezeu, El ne vorbeşte şi nouă creând persoane cărora să le vorbească în mod direct- în cursul vieţii pământeşti, oamenii îşi comunică din sensurile pe care le primesc de la Dumnezeu într-un mod mai puţin luminos. în viaţa viitoare le vor primi însă de la Dumnezeu şi le vor comunica în toată bogăţia şi lumina lor. Aceasta va însemna o unire deosebit de intimă cu Dumnezeu Cuvântul şi între oameni, fără să se confunde cu El şi între ei. Căci numai persoana poate comunica sensuri. Şi le comunică numai persoanelor şi aştepată numai de la ele să i se comunice. Căci nu sensul în sine interesează, ci persoana. Ea e sensul viu atotcuprinzător. Sau nu e sens adevărat unde nu e persoană. Şi fiecare persoană ţine la altă persoană, ca aceea să nu se confunde cu ea, pentru că altfel ar fi lipsită de o parte a sensului existenţei. Sensul deplin e numai în comunicarea de sine a unei persoane altei persoane. Şi numai în comunicarea ambelor, ele se luminează ca sensuri vii.

Din sensurile comunicate de Tatăl Cuvântul, comunică şi Cuvântul oame¬nilor, sau însuşi Tatăl le comunică prin Fiul şi Cuvântul Său. Căci îi face şi pe ei fii prin aceasta, arătându-le dragostea Sa. Şi sensurile ce ei le comunică oamenilor la nivelul înţelegerii lor constau tocmai în preţuirea ce le-o acordă Dumnezeu prin aceasta, făcându-i fii şi cerându-le să-I răspundă. Propriu-zis, însuşi Fiul şi Tatăl Se comunică oamenilor ca sensuri ale lor, iar oamenii le sesizează cu înţelegerea şi sensibilitatea lor deosebită, sesizând în ele dragostea Tatălui şi a Fiului faţă de ei. Căci le află pe acestea, întrucât află că sunt fii ai aceluiaşi Tată şi fraţi între ei şi fraţi după har cu Fiul. Iar aceasta le dă cea mai mare întărire în existenţă. De aceea, sensurile ce ni le comunică Dumnezeu sunt, pe de o parte, pe măsura înţelegerii noastre, pe de alta, au în ele o adâncime ce depăşeşte orice înţelegere omenească, chemându-ne la o înaintare veşnică în înţelegerea lor şi în simţirea iubirii Persoanelor divine şi a tăriei de existenţă a lor comunicată prin ele. în viaţa viitoare Ie vom primi însă într-o negrăită îmbelşugare şi într-un grad cu mult mai inteligibil, deşi vor avea şi atunci în ele adâncimi rezervate unei înţelegeri şi simţiri mereu sporite. Nivelul şi gradul cu mult mai înalt la care vor primi, va însemna o pătrundere cu mult mai intimă în legătură cu Persoana Cuvântului întrupat, fără să ne confundăm cu El, dat fiind rezerva de sensuri încă neînţelese primite în această intimitate şi faptul că numai Persoana Lui deosebită de noi ne comunică sensuri şi ni le comunică numai ca unor persoane deosebite; dat fiind faptul că numai o persoană neconfundată comunică cu persoana mea neconfundată. El e sensul suprem pentru mine.

Cuvintele sau sensurile comunicate aduc una în alta persoanele sau arată unitatea de fiinţă când se comunică, fie între Persoanele dumnezeieşti, fie între persoanele omeneşti. Dar în nici un caz, ele nu se confundă. Iar când se comunică de Persoanele dumnezeieşti persoanelor omeneşti şi invers, se arată că oamenii sunt creaţi de Dumnezeu după chipul Lui, deci El e sensul lor şi că El se poate afla în dialog comunicant şi susţinător cu oamenii şi aceştia cu El, că Dumnezeu poate coborî la înţelegerea omenilor în sensurile ce li se comunică şi la bucuria de sensurile comunicate Lui de ei, în cuvintele ce le sunt proprii şi a înţelegerii de către ei a sensurilor primite de El şi rodite în ei.

Căci oamenii nu sunt numai primitori ai cuvintelor comunicate lor de Tatăl prin Cuvântul Său, sau al darului prezenţei Lui, ci şi răspunzători la acele cuvinte prin dăruirea lor spre bucuria Lui. Căci creându-ne ca chipuri ale Fiului Său, Tatăl ne-a creat prin aceasta ca chipuri vii ale Cuvântului, sau ca nişte cuvinte cuvântătoare. De aceea, prin noi poate vorbi altora şi se poate dărui la nivelul nostru însuşi Cuvântul. Şi cel mai clar ne vorbeşte după ce S-a făcut om. Dar Se dăruieşte totodată la nivelul Lui, însă în forma umană, Tatălui, în numele nostru.

Cuvintele lui Dumnezeu adresate nouă sunt totodată apeluri şi ajutoare de a adânci chipul Lui în noi, de a ne face asemenea Lui, iar acestea sunt apeluri la iubirea noastră, la răspunsul nostru la iubirea Lui. Numai astfel sporim în unirea cu Dumnezeu, Cel ce vorbeşte şi cel care răspunde afirmativ Aceluia realizează, chiar prin aceasta, o unire între ei. Cel ce vorbeşte ajută, chiar prin aceasta, unirii cu El a celui căruia îi vorbeşte. Dacă în cuvintele Sale, Dumnezeu ni se comunică pe Sine însuşi în puterea Sa creatoare şi dătătoare de viaţă, noi trebuie să arătăm şi să rodim această viaţă primită de El prin răspunsul iubirii noastre, deci prin cuvintele noastre răspunzătoare, care sunt o formă de dăruire a noastră. Numai aşa ne însuşim viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu. Şi numai aceasta îi face bucurie Lui. Cuvintele Lui, prin care ni se dă ca Adevăr şi Viaţă, ne fac să răspundem prin mulţumirea şi dăruirea noastră, prin lauda ce I-o aducem prin mărturia bucuriei noastre pentru viaţa primită, prin cererea de mai multă viaţă. Căci Dumnezeu nu ne-ar putea adresa cuvintele Sale dacă am fi numai nişte obiecte.

Nici nu ne-ar putea adresa cuvinte un „dumnezeu” care n-ar fi persoană, ci o esenţă inconştientă. El ne creează ca subiecte, nu numai capabile să primim cuvintele Lui, ci şi doritoare să ni le dea şi capabile să le răspundem. El ne creează pentru a Se bucura de primirea de către noi a cuvintelor Lui şi de răspunsul nostru la ele. Dacă n-am fi făcuţi capabili să răspundem cuvintelor Lui, cu bucuria conştientă că-i facem Lui însuşi bucurie, n-am fi făcuţi ca parteneri ai Lui, n-am fi făcuţi ca vrednici să asculte şi El cuvântul nostru de răspuns sau să primească cu bucurie dăruirea noastră. Dumnezeu ne poate face perteneri ai dialogului cu El ca persoane, pentru că El însuşi este Persoană.

Ambii parteneri sunt persoane ce se bucură una de alta. El S-a coborât, creându-ne ca fiinţe cuvântătoare, la starea celui ce are bucuria să asculte răspunsul nostru sau să primească cu bucurie dăruirea noastră, ca răspuns dat cuvintelor Lui prin cuvintele noastre. Şi El nu a întemeiat acest dialog cu noi şi nu-1 susţine pentru că ar avea nevoie de bucuria pe care I-o producem noi prin aceasta, ci din iubirea de Tată şi de Frate mai mare, Care se bucură de dragostea copilului sau fratelui mai mic, oricât ar fi el de mic şi de neajutorat. El vrea să ne crească prin aceasta spre tot mai multă înţelegere a iubirii Lui şi spre voinţa de a-I răspunde cu iubirea noastră. Prin aceasta ne-a dat cinstea să ne facă răspunzători în faţa Lui pentru creşterea noastră şi a altora la tot mai înalte nivele ale acestei stări.

Dumnezeu Cuvântul e în stare să aibă El însuşi grijă de toate creaturile Sale. Dar dacă nu ne-ar chema şi pe noiA la această răspundere de noi şi unii de alţii, ne-ar trata ca pe nişte obiecte. însă dându-ne şi nouă răspunderea pentru noi şi pentru alţii, ne-a făcut capabili să răspundem grijii ce o cere de la noi, pentru noi şi pentru alţii. Prin aceasta ne ridică la treapta de împreună-răspunzători cu El pentru noi şi pentru alţii, sau de desăvârşitori ai noştri prin puterea Lui. Fără răspunsul nostru la apelul Lui de a avea grijă de noi, nu ne putem mântui, nu ne putem asigura viaţa de veci; iar fără răpsunsul ce ni-1 cere de a avea grijă de alţii se poate primejdui uneori mântuirea altora, dar în mod sigur mântuirea noastră. Nu depinde întru totul de noi mântuirea altora, pentru că aceasta le-ar lua calitatea de subiecte răspunzătoare, pe care o au şi ei, dar depinde de colaborarea noastră cu El în grija de noi şi de alţii, mântuirea noastră arătându-se în aceasta că suntem şi noi subiecte libere şi de sine dăruitoare şi că trebuie să ne manifestăm ca atare, nu ca obiecte pasive. Căci misterul persoanei umane stă nu numai în bogăţia inepuizabilă de sensuri sădite în ea şi primită de ea prin Cuvântul de supremă comuniune, prin faptul că e Unul din Persoanele Treimii, ci şi în setea şi datoria persoanei umane de-a le primi şi de a şi le comunica. Iar în aceasta se implică trebuinţa de a răspunde fiecare de sine, dar şi de alţii, în mod liber în faţa unui Subiect suprem. Răspunderea de sine a omului include atât caracterul său de ultim for decizional cu privire la sine, cât şi dependenţa mântuirii lui de Subiectul suprem.

Fără acest Subiect suprem şi fără relaţia cu El, eu sunt inexplicabil ca subiect, sunt inexplicabil în demnitatea mea de ultim for decizional pentru mine. Numai un Subiect suprem m-a putut aduce la existenţă şi mă susţine ca subiect, mă susţine ca liber chiar în El însuşi, ca o astfel de formă deplină şi deplin demnă a existenţei. Căci subiectul domneşte asupra obiectelor prin conştiinţă, nu invers. Dar e stăpân şi asupra lui însuşi în ce priveşte mântuirea sau fericirea sa veşnică. Dar numai în faţa unui Subiect suprem mă pot simţi responsabil şi pot accepta şi exercita liber această calitate. Şi numai în comuniune liberă cu El mă pot mântui. Şi numai făcându-mă El pe mine responsabil, deci factor liber al actelor mele, mi-a dat demnitatea de a fi subiect, şi nu obiect, care trebuie să contribuie, şi el, la mântuirea sa proprie. M-a făcut să depind de mine în eternitatea mea. Numai un subiect suprem, de supremă valoare, m-a putut aduce şi pe mine la existenţă ca pe un subiect de valoare netrecătoare şi de o demnitate, care mă face forul deciziilor mele cu privire la mine. Numai El m-a putut face subiect responsabil pentru mine în faţa Lui, investindu-mă chiar prin aceasta, cu cea mai mare demnitate şi valoare, cu atât mai mult cu cât a făcut să depindă de această responsabilitate a mea însăşi existenţa mea eternă.

Ca subiect, nu mă pot face exclusiv obiect nici măcar pentru mine. Când mă privesc pe mine ca pe un subiect, eu mă ridic în calitatea aceasta peste forma de obiect ce mi-am putut-o da prin faptul că sunt subiect. Numai subiectul poate aşeza în stare de obiecte cele ce le vede, le face şi le cunoaşte. Dar pe mine nu mă pot face în nici un fel numai obiect. Şi nici altul nu mă poate face numai obiect. Iar prin calitatea mea de subiect scap cu totul de sub puterea lui. Eu urc mereu ca subiect deasupra mea; când mă văd ca obiect mă urc deasupra mea în calitatea de ultim for decizional asupra destinului meu veşnic, simţindu-mă pătruns de răspunderea faţă de Forul decizional suprem, care mai mult mă ajută prin aceasta decât mă anulează ca subiect. O simt ştiind că pot refuza împlinirea răspunderii înaintea acestui for, deşi ştiu că pot face aceasta numai cu riscul neîmplinirii sale ca om adevărat. Propriu-zis, numai trăindu-L pe Dumnezeu ca Persoană, pot simţi răspunderea faţă de El, deci mă simt şi pe mine ca persoană. Iar în refuzul neîmplinirii răspunderii mele nu-i atât o afirmare a libertăţii mele de subiect, ci mai mult o acceptare a domniei unor patimi inferioare asupra mea, care mă diminuează ca subiect.

Misterul persoanei stă în demnitatea ei de a fi un for decizional ultim în tot ce face, deşi nu există în această calitate prin ea însăşi şi nu poate manifesta această demnitate decât pentru sau contra unui for decizional suprem şi referin-du-se la persoanele şi cosmosul ce le are în faţa ei, pe care ştie că nu le are de la sine, cum nu este nici ea de la sine.

Existenţa persoanei ca subiect presupune existenţa unui Subiect creator al ei şi al tuturor celor pentru care se simte făcută şi ea răspunzătoare, având în aceasta nu numai trebuinţa de a ţine seama de acel Subiect şi de ele, ci şi o anumită putere faţă de cele din urmă. Aci apare un alt caracter paradoxal al persoanei umane, o altă unitate a contrastelor prin care se caracterizează; pe de o parte, e subiect ce nu poate fi redus la starea de obiect nici de sine, nici de celelalte subiecte umane, nici chiar de Dumnezeu; pe de alta, nu poate dispune de ele şi nu există prin sine şi nici singură fără ele. Ea se mişcă ca subiect de sine, dar se menţine ca atare recunoscând în mod liber dependenţa de un Subiect suprem, căruia Ii este răspunzătoare pentru sine însăşi, pentru alţi oameni şi pentru dreapta folosire a puterilor ce i s-au dat.

Eu nu pot ieşi niciodată deplin din calitatea de subiect, nu numai pentru că, trebuind să mă depăşesc mereu pentru a mă cunoaşte, mă regăsesc mereu ca subiect care cunoaşte, ci şi pentru că stau în faţa altuia pe care, oricât aş vrea, nu-1 pot reduce la starea de obiect sau numai la starea de obiect, ci îl simt mereu şi pe el ca subiect, ca un eu propriu care răspunde iubirii mele, sau o refuză şi ştiu că e răspunzător şi el pentru mine. Iar aceasta se întâmplă şi când simţim împreună pe un al treilea răspunzând dragostei noastre comune, cu dragostea lui, sau refuzând să ne răspundă.

Dar nu putem cugeta că Subiectul suprem Se face şi El obiect al Său, ca noi. Aceasta pentru că e îndreptat întreg spre Altul într-o iubire care, împreună cu iubirea cu care răspunde Acela, îl face şi pe Acela numai Subiect Acel Altul nu poate fi nici El obiect, pentru că e trăit numai ca Subiect iubitor în relaţie cu Sine.
Dumnezeu e Subiect pentru că nu e singur şi e numai Subiect pentru că nu e în nici un fel despărţit de alte Subiecte. Şi numai pentru că e Subiect pur şi întreit, El poate fi creator nesupus unei necesităţi interne, sau vreunei condiţii deosebite de El. Şi mai e Subiect pur, pentru că se poate manifesta ca Subiect creând subiecte din nimic, din pura Sa iubire, menţinându-ne în viaţă ca subiecte libere prin iubirea Sa curată şi plină de toată puterea, vrând să fie trăit de alte subiecte ca întreit şi pur Subiect iubitor, sau ca să răspundă iubirii Lui prin iubirea lor ca subiecte. De aceea ne dă putinţa să fim subiecte şi vrea să fim subiecte. Dar pentru că ne vrea să iubim liber, ne dă şi putinţa de a rămâne subiecte chiar în refuzul nostru de a iubi şi de a face pe alţii obiecte.

La baza întregii realităţi trebuie să fie o existenţă care e numai Subiect nesupus ca obiect vreunor legi; un Subiect care, chiar prin această calitate, e iubitor, deci în comuniune desăvârşită.

Dar trebuie precizat că nevoia omului de om şi de Dumnezeu e atât de importantă prin faptul că ea e o nevoie de om şi de Dumnezeu ca persoane, deci ca subiecte, şi că omul numai în relaţie cu celălalt om şi cu Dumnezeu ca persoane se defineşte ca existenţă distinctă, conştientă de sine şi liberă, sau ca persoană. Eu nu pot cugeta la mine ca persoană distinctă decât în relaţie cu altul ca persoană distinctă.

Numai experiind libertatea altuia, experiez şi libertatea mea, sau viceversa. Nu mă pot experia pe mine ca persoană decât în legătură cu altă persoană. Toate amintirile despre mine sunt unite cu amintirile despre alţii ca persoane. Chiar sihastrul care a reuşit să uite de toţi, sau să gândească la ei cu totul liber, prin faptul că stăruie numai în rugăciune către Dumnezeu, trăieşte în relaţie cu Dumnezeu ca persoană.

Eu sunt eu, pentru conştiinţa mea, pentru că sunt eu în relaţie cu alte persoane. Prin numele meu de care sunt conştient, mă disting de alţii ca cineva, sau constat că mă disting ceilalţi de ei înşişi şi de alţii ca pe cineva, nu ca pe ceva. Numai persoanele primesc şi dau nume şi numai persoanelor, pentru că numai ele trăiesc reciproc şi conştient ca persoane distincte la care se apelează şi nu sunt manipulate.

Pe de o parte, mă ştiu unic şi liber în relaţiile cu ceilalţi, pe de alta, nu mă ştiu în această unicitate şi libertate decât în relaţie cu alţii.

Mă disting ca persoană unică în relaţiile cu alte persoane, pentru că nu mă pot comunica liber decât altor persoane distincte şi libere şi numai prin comunicarea către ele sau cu ele ies liber din indefinitul meu, definindu-mă ca o persoană deosebită şi liberă, unică faţă de ele, ca persoane unice şi libere. Faptul că nu mă pot comunica în întregime altora îmi descoperă calitatea de mister inepuizabil, dar nici ca mister nu mă ştiu decât prin faptul că mă comunic altora. Sau misterul meu nu contrazice faptul că mă ştiu ca persoană ce se comunică altor persoane, care mi se vădesc ca mistere.

Dacă nu m-aş comunica altor persoane, n-aş şti de mine nici ca persoană distinctă şi liberă, nici ca mister. Ba nici că sunt peste tot. Dar pot zice că sunt, înainte de comunicare, ca o natură indistinctă, devenită persoană distinctă prin comunicare. îndată ce exist, eu comunic, căci încep să exist ca persoană. S-ar putea spune că copilul nu comunică liber îndată după naştere, deci n-ar fi persoană de la început. Dar e persoană pentru cei din jurul lui. Şi ceilalţi i se adresează ca unei persoane. El este văzut ca o persoană care poate primi comunicări. De aceea i se dă un nume, ca să se ştie de la început ca adresat şi să-1 ştie şi ceilalţi ca pe un adresat deosebit de toţi şi să-i promoveze libertatea. Iar faptul că e făcut ca persoană pentru persoane se arată în pornirea lui de a vedea persoane chiar în lucruri.

Nu se poate, deci, spune că la început copilul e natură generală şi apoi persoană. Omul e de la început persoană. Natura umană nu e decât în persoană. De aceea, fiind de Ia început persoana, nu e născut decât de către alte persoane cu care de la început e în relaţie. Nu e produs de natură. La început, când n-a fost nici o persoană umană, prima persoană a fost adusă la existenţă de Persoana lui Dumnezeu, Care i-a vorbit îndată şi Căreia i-a răspuns prima persoană umană. A doua persoană umană a fost adusă la existenţă tot de către Persoana lui Dumnezeu, dar din prima persoană umană. Faptul că la început a trebuit să fie o persoană, dar ea n-a putut veni la existenţă decât dintr-o altă persoană, iar altă persoană omenească nu exista, arată că ea a trebuit să fie adusă la existenţă de Persoana divină. Iar Persoana divină însăşi, neputând fi singură, a trebuit să fie din veci în relaţie cu o altă Persoană, mai bine zis, cu alte două Persoane. Necesitatea Persoanei divine pentru om ca persoană se arată în faptul că omul se cere după Dumnezeu Cel personal, pentru cea mai deplină comunicare.

Primul om n-a putut fi decât persoană şi n-a putut fi persoană decât fiind adus la existenţă de persoana dumnezeiască şi vorbindu-i-se îndată de către Dumnezeu, iar ca persoană fiind partenerul potenţial al comunicării cu altă persoană, care e adusă îndată la existenţă din prima.

Persoana nu e niciodată decât cu o altă persoana. E o persoană în relaţie cu alta, deşi are în această relaţie o valoare unică.

Rostul persoanelor existente şi definirea lor mutuală ca persoane, sunt accentuate de chemarea lor de a contribui la aducerea pe lume a altor persoane, prin iubirea dintre ele, ridicată la calitatea de iubire comună faţă de acelea la a căror aducere la existenţă contribuie. Dar ele pot cădea şi în privinţa aceasta din responsabilitatea lor, evitând nu numai dezvoltarea persoanelor existente prin iubirea lor, ci şi contribuţia la aducerea altor persoane la existenţă. Iubirea dintre bărbat şi femeie cade, prin aceasta, la mişcarea unei voluptăţi egoiste, pur trupeşti.

Din toate cele spuse despre nevoia omului de om, se poate vedea că la temelia acestei nevoi şi, de aceea, şi ţinta ei este iubirea. Omul trăieşte, ca mişcare esenţială, nevoia de a iubi şi de a fi iubit pusă în acţiune, indiferent în câte forme se poate manifesta ea. Nevoia de a iubi şi de a fi iubit este, pe de altă parte, nevoia unei persoane de altă persoană, pentru că numai o persoană poate iubi şi numai de la ea se poate aştepta iubirea. Iar nevoia aceasta nu e trăită ca săturată niciodată. Ea e fără sfârşit.

In Dumnezeu această nevoie e satisfăcută din veci în mod desăvârşit şi într-o reciprocă dăruire desăvârşită. Pe oameni El nu-i iubeşte dintr-o nevoie de a găsi în afara Lui o completare a iubirii, ci ca o revărsare liberă a iubirii şi dăruirii Sale lăuntrice desăvârşite spre alte persoane create în acest scop, deci nefăcând parte din existenţa Sa veşnică. Oamenii, iubind, simt trebuinţa să crească în iubire nesfârşită faţă de alţii şi a altora faţă de sine. De aceea, iubirea lor este în continuă mişcare de sporire la nesfârşit. Iubirea deplină o vor avea numai de la Dumnezeu, când vor fi crescut ei înşişi cât s-a putut în iubire, în condiţiile vieţii lor pământeşti. Atunci iubirea arătată de ei şi iubirea lui Dumnezeu simţită de ei va fi ajuns la desăvârşire sau la odihnă, ceea ce nu înseamnă încetarea ei, ci o gustare continuă a plinătăţii ei.

Acest articol a fost publicat în Bărbat/Femeie, Dragoste, Dumnezeu. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Nevoia omului, ca persoană, de alte persoane omeneşti şi, prin ele, de Dumnezeu ca Persoană

  1. E dorinţa oamenilor de a fi parte dintr-o religie o dovadă a existenţei unei divinităţi?
    E răspândirea religiei o dovadă a veridicităţii ei?

    Această concluzie e o iluzie tentantă, însă e cât se poate de falsă.
    Într-adevăr religia e răspândită în unele societăţi (Românii au avut mereu un fetiş pentru „cele sfinte”), însă cauzele sunt două
    (1) Lipsa unei alternative.
    (2) Maşina de credinţe a creierului uman.

    (1) Lipsa alternativei e explicată de istorie: cuceririle făcute sub steagul unei credinţe cu care erau mânate înainte masele au divizat lumea în insule ideologice.
    – Copilul e de mic îndoctrinat, iar dacă nu se reuşeşte atunci, el va fi întreaga viaţă asaltat de religie prin simpla existenţă a celorlalţi – majoritatea care mereu îi mulţumesc zeului, merg la templu/biserică/moschee/sinagogă, celebrează sărbători şi ritualuri; practic întreaga viaţă socială a comunităţii se desfăşoară în jurul credinţei respective.
    – Experimentele psihologice şi sociologice despre conformitate au demonstrat cu câtă uşurinţă un om îşi va bloca raţiunea pentru a fi pe placul celor din jur.
    – Aceleaşi experimente arată că o simplă breşă în acest continuum: existenţa unei persoane „reale” (adică un prieten) care nu se supune normelor va mări şansele de dizidenţă.

    (2) Omul nu e făcut să gândească logic.
    Gândirea critică totuşi e preferabilă şi se poate învăţa tot aşa cum înveţi să vorbeşti o limbă.
    Cred că am explicat punctul ăsta suficient în Geneza gândirii magice şi Nu crede tot ce gândeşti.

    – Dacă răspândirea religiei e considerată ca un indiciu pentru validitatea ei, atunci ce ne facem cu emergenţa religiei New Age care o înlocuieşte (cel puţin in Europa) pe cea tradiţională într-un ritm alarmant?
    – Dacă credinţa în zei şi nevoia oamenilor de a fi parte din ceva mai mare decât ei e considerată o dovadă a existenţei unui creator, atunci cum funcţionează argumentul când e vorba de credinţe rasiste, credinţa în paranormal, credinţa în supranatural, credinţa în magie, în OZN-uri, în conspiraţii, în pseudoştiinţe?

  2. Pingback: Blog-hopping si cateva cuvinte despre dragoste « Disentangling the web

  3. Pingback: L’amour, c’est tres important « Disentangling the web

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s