Nicolae Steinhardt_LA NASTEREA DOMNULUI

O CONTRIBUŢIE LA PROBLEMA EPIFANIEI

din “Dăruind vei dobândi”
Editura Mănăstirii Rohia
2006

LA NASTEREA DOMNULUI

O CONTRIBUŢIE LA PROBLEMA EPIFANIEI

Succesul de necontestat şi influenţa crescândă a unor ştiinţe ca semiotica, bionica, cibernetica, informatica nu puteau să nu sfârşească prin a chezăşi intrarea în vocabularul teologic a unor termeni popularizaţi de ele. Mai mult decât atât, au înrâurit până şi modul de a pune, şi formula problemele.

Un exemplu îl constituie misterul epifaniei, pe care un predi­cator din ce în ce mai cunoscut şi mai apreciat nu se sileşte a-l prezenta într-un limbaj aflat sub controlul teoriei comunicaţiilor.

Preotul J.-M. Lustiger, astăzi cardinal – arhiepiscop al Parisului (Sermons d’un cure de Paris, ed. Fayard, 1978), vorbind credincioşilor săi despre epifanie începe într-adevăr prin fixarea unor premize nemijlocit legate atât de ştiinţa semnelor cât şi de ştiinţa astrofizica.

S-au întrebat astronomii şi fizicienii (dar mai cu deosebire lingviştii) care să fie calea cea mai lesnicioasă pentru stabilirea unor contacte între oameni şi eventuale fiinţe extraterestre (a căror existentă în al său Hexaimeron Sf. Vasile cel Mare nu o exclude). Camille Flammarion, încă de acum aproape un veac, presupunea că figurile geometriei şi demonstrarea grafică a teoremelor geometrice ar oferi baza unui limbaj comun. Alţii -soluţie comodă, adoptată de mai toţi autorii de SF – au imaginat transmisiunea directă a gândului. S-a dat crezare (e tema filmului Close encounters of the third degree) şi aflării unor anume acorduri sau game în putere a constrânge muzical pe cei de pe farfuriile zburătoare să aterizeze. (Ar fi un caz particular al principiului rezonanţei).

Discuţia nu e factice. Dacă, în adevăr, există fiinte raţionale în afara Terrei, găsirea unui limbaj, altfel spus a unui „cod”, a unui sistem de semne egal inteligibil ambelor părţi este esenţială şi prealabilă unei apropieri rodnice (fiindcă poate fi pusă întrebarea: nu cumva extrapământenii au încercat să ne „agrăiască”, dar noi nu suntem în stare să le receptăm mesajul?)

Pornind, şi nu fără curaj, de la aceste date, cardinalul-arhiepiscop Lustiger ne cheamă să reflectăm asupra felului cum a rezolvat divinitatea problema aceasta centrală şi teribilă. De vreme ce Dumnezeu este cu totul diferit de făptura creată, de vreme ce între Făuritor şi făurit, între cauză şi efect, între olar şi vas deosebirea nu e de grad ci de natură, de vreme ce pe Dumnezeu nu-L putem defini şi înţelege în cadrul categoriilor noastre mintale şi al atributelor de care dispune rostirea omenească – ci numai apofatic – , de vreme ce fiinţează o falie, un hiatus, o soluţie de continuitate, o prăpastie între infinit şi lumesc şi omul nu poate sta de vorbă .„faţă către faţă” cu Atotputernicul, intrarea în legătură a celor două persoane (divină şi umană) reprezintă o problemă dintre cele mai insidioase şi mai reale, mai „practice”.

În Vechiul Testament, Domnul îl cheamă pe om după numele său, îl strigă şi acesta răspunde: iată-mă, Doamne. Teologii secololui al XX- lea consideră modalitatea aceasta de comunicare a fi perimată(Proorocii, e drept, vorbeau şi transmiteau mesaje verbale. Să nu se piardă totuşi din vedere că în general manifestau simptome perturbatoare pentru o bună recepţie: făceau spume la gură, bolboroseau, proferau o metaforică greu inteligibilă şi polisemantică. Sfinţenia lor era agitată şi uneori putea fi asemuită posesiunii de neiniţiati) şi, întocmai ca Lustiger, caută o soluţie adecvată cunoştinţelor dobândite în ultimele decenii, metodologiei şi logisticei acceptate de noile demersuri ale puterii noastre de judecată. (Nu este, adică, vorba de o „reconsiderare” a situaţiei de fapt şi deci a textului scripturistic ori a Sfintei Tradiţii, ci de o reformulare în termenii gnoseologiei contemporane)

Ce a făcut Dumnezeu confruntat cu problema intrării în comunicare cu făpturile Sale atunci când a socotit că e momentul să li Se reveleze mai desluşit şi să le deschidă poarta izbăvirii?

A proiectat o soluţie pe care Lustiger o caracterizează drept cum mai neaşteptată şi mai ciudată nici că poate fi (cf. şi cp. J. B. S. Haldane: universul e poate nu numai dincolo de puterea noastră de pricepere ci şi dincolo de puterea noastră de închipuire).

Nu a recurs la formule matematice și nici la O.Z.N.-uri, unde electromagnetice, descărcări de energie ori apariţii ectroplasmice provocate de solicitările celor adunaşi în jurul unor mese fără cuie. Nu a căutat o „cale”, un „mijloc”, o teleoperaţie oarecare. Nu a lucrat din depărtări, de la distantă, distant cum ar veni.

Spre a înjgheba puntea de legătură, Dumnezeu a făcut un lucru la care nici cu gândul, nici cu raţiunea şi nici cu imaginaţia nu am fi ajuns noi oamenii vreodată:

S-a făcut prunc şi S-a născut din femeie.

Iar mai apoi S-a urcat pe cruce pentru a muri ca un răufăcător.

Era, de fapt, continuă Lustiger (şi întreagă această vorbire niţel preţios ştiinţifică nu se cuvine a scandaliza pentru că este de perfectă bună credinţă şi trădează numai o slăbiciune a unor teologi catolici pentru adoptarea cât mai nereticentă a terminologiei la zi) singura soluţie posibilă, logică şi convingătoare, în ciuda aparentei sale desăvârşite absurdităţi. Oricare alta nu ar fi asigurat o înţelegere deplină, nu ar fi creat o semiotică întru totul limpede pentru om. Ar fi lăsat să subziste o distanţă, luând aminte împrejurarea că ancheta divină (cercetarea in vivo, cât mai neinterferată a vremelnicei) s-ar fi efectuat în temeiul unor informaţii culese din afară iar nu dintr-o experimentare existenţială a „condiţiei umane”, a vieţii limitate de spaţiu şi timp.

Epifania devenind un caz al teoriei comunicaţiilor (capitol al informaticii), se cade a constata că rezolvarea hristică a dificultăţii (id est: întruparea) e mai puţin stranie şi paradoxală decât s-ar zice. Pentru a stabili o legătură cât mai neviciată de factori tulburători şi agenţi deformanţi externi între A şi a, A devine, se face a (Verbum caro factum est). Soluţia aceasta -directă, „economică” şi rapidă de nu şi intempestivă şi, în orice caz, riscantă: totul depindea de consimţământul Fecioarei, A în clipa Bunei Vestiri este (f) a.

Mai are un nume: ea se defineşte şi dragoste.

 

într-atâta a iubit Dumnezeu pe om încât pentru a i Se descoperi cât mai nereticent şi mai inteligibil S-a identificat cu el, a luat însăşi firea lui, S-a supus unei intrafigurări: S-a replămădit om.

Chenoza e soluţia cea mai simplă, poate, cea mai sigură (fără îndoială) deoarece este cea mai completă şi mai angajantă, dar nu rămâne mai puţin ingenioasă şi cutremurătoare.

Pentru ca să fie absolut convins de sinceritatea, seriozitatea, totalitatea şi ireversibilitatea soluţiei divine era necesar ca identificarea lui A cu el să nu îngăduie omului nici cea mai infimă doză de suspiciune de joc ori trucaj sau şi de menţinere a unei discontinuităţi, unei posibile linii de repliere, de retragere.

Hristos, de aceea (şi e tocmai ce n-au sesizat monofiziţii[Fantaziaştii, docheţii şi monofiziţii săvârşesc ceea ce Walter Benjamin a numit o eroare semantică. Se mai poate spune că spre a decoda mesajul divin ei întrebuinţează un cifru (resp. o cheie) greşit. Nu-i de mirare că le-a scăpat înţelesul mesajului, că l-au „citit” invers, atribuind divinităţii un joc dublu, de nu chiar un joc, o teatralitate.] se pleacă şi-şi asumă cele două situaţii mai specifice şi mai fidele condiţiei de om.

Născându-Se din femeie şi murind în grele chinuri, înseamnă – şi cuvântul acesta, verbul acesta trebuie luat în accepţiunea sa cea mai precisă, mai semiologică, mai saussuriană – că smerenia şi suferinţa au fost preferate oricăror alte procedee deoarece sunt cele care nu înşeală, care nu pot înşela, care nu permit îndoieli, care certifică identificarea şi sugrumă în faşă orice bănuială.

Secretul epifaniei hristice (unde sângele e preţul, unde plata, aşadar, se dovedeşte cu un zapis ce nu poate fi măsluit ori eludat) este desigur chenoza – secretul tehnic.

Dar taina lucrării – secretul emoţional – ţine de alt domeniu; de al duhului şi inefabilului: e dragostea.

Numai dragostea poate explica, fundamenta şi justifica drumul ales de epifania hristică: nu Mă apropiu de om, nu-l ascult cu atenţie, cu bunăvoinţă, cu solicitudiije, nu Mă asemăn lui, nu iau aparenţă de om, ci Mă fac om.

 

Devin rob şi Eu.

Mă ferec în lanţuri şi Eu îl vindec pe lepros prin atinegere. Mă substitui.

Aşa se confirmă, se clarifică, se întăresc din belşug spusele Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 13), cum că dintre toate câte sunt cea mai mare şi mai trainică este dragostea.

Și de ce, la sfârşit, după dispariţia nădejdii şi a credinţei, va rămâne doar ea?

Pentru că nesemnificanţii, inutilii, pier ca fumul, se topesc ca ceara în faţa focului.

Pentru că nu mai este nevoie, atunci, de semne comune, de un limbaj, pentru că s-a intrat în faza comunicării directe – fără oglinzi, fără ghicitură, fără coduri, fără posibile de nu şi inevitabile erori de transmisie – la nivel de semnificat.

Cosmosul acum inundat (potrivit teoriei lui Ştefan Lupaşcu), exclusiv de fotoni, se află curăţit de semne.

Iar semnificatul, tâlcul întregii acţiuni (sau tragedii), de la iesle la Cruce, de la Viflaim la Golgota, îl rezumă numai cuvântul acesta de dragoste, mai tainic, mai fascinant, mai intraductibil (simţămintelor noastre păcătoase, cugetului nostru corupt, imaginaţiei noastre mărginite) decât oricare altul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Nicolae Steinhardt_LA NASTEREA DOMNULUI

  1. Ralu Daniela zice:

    Doamne, Tată, te iubesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s