Când iubeşti, tu lucrezi cu tine însuţi

din „Psihologia cuplului”
de Adrian Nuta
Editura Sper

Angajamentul de a iubi

într-unui din cele câteva locuri în care nu sunt de acord cu el, Osho, controversatul maestru spiritual indian, afirmă despre iubire că este asemenea unei adieri. Când vine, vine. Nu ştii din ce direcţie sau de la ce persoană. Nu mai poţi face nimic.

Este adevărat că nu putem crea adierea. Cum se naşte, prin ce alchimie secretă apare această mişcare interioară sunt întrebări pe marginea cărora putem specula într-o noapte înstelată, în compania unui vin bun sau la un seminar de psihologia cuplului. Oricât ne-am dori, nu putem crea adierea. Dar o putem întreţine. Acesta e punctul în care mă despart de Osho, în cazul în care el susţine că dispariţia iubirii nu are nici o legătură cu calitatea implicării noastre.

S-ar putea referi doar la experienţa îndrăgostirii şi atunci totul este OK, cu excepţia unei imprecise folosiri a cuvântului „iubire”. Emoţia de îndrăgostire apare şi dispare. Sper că am lămurit asta suficient de bine. Iubirea apare şi creşte. Pentru că nu este doar emoţie sau excitaţie sexuală, ci şi voinţă şi inteligenţă, spre a deosebi acest tip de iubire care apare şi creşte de expresiile ei mai simplificate, am ales să o numesc iubire asumată. în raport cu celelalte forme de iubire, iubirea asumată, prin gradul ei de integrare, îmi pare a reproduce raportul dintre un oraş şi părţile lui componente. într-un oraş există şi biserici şi discoteci şi instituţii de cultură sau şcoli, dar nici una din aceste părţi nu este oraşul. Oraşul este suma acestor părţi şi încă ceva pe deasupra: relaţiile dintre ele.

în lumea’postmodernă a normelor flexibile şi a libertăţii de a experimenta, a te angaja în iubire poate suna cumva desuet sau ciudat. Aşa cum văd eu acest proces, asumarea iubirii este o formă de evoluţie spirituală, de maturizare lăuntrică şi dobândire a unei libertăţi care nu exclude, ci integrează responsabilitatea. Cu alte cuvinte, a-ţi asuma iubirea înseamnă a-ţi depăşi limitele personale sau a-ţi lărgi Şinele ca urmare a actului de a stimula, proteja şi hrăni dezvoltarea interioară a unei alte persoane.

în acest sens, iubirea asumată nu se reduce la relaţia de cuplu, ci se extinde şi la alte relaţii stabile şi constante în timp, precum legătura dintre un părinte şi un copil, un profesor şi un student sau un maestru şi un discipol. Altfel spus, egalitatea reală sau aparentă din relaţia de cuplu coexistă, înăuntrul iubirii asumate, cu inegalitatea cunoaşterii sau experienţei din alte relaţii. Dar indiferent de natura acestor relaţii, iubirea este o alegere asumată. Nu se întâmplă să iubesc, nu mi s-a năzărit să te iubesc şi nici nu te iubesc pentru că am chef, pentru că vreau să fac un experiment sau pentru că plouă afară.

Să-ţi dau câteva exemple. Ce ai crede despre cineva care, fascinat de begonii, cumpără câteva pentru a le creşte, dar uită constant să le ude? Cât de sigur ai fi de „dragostea” lui sau a ei? Şi ce ai gândi despre un om care afirmă că iubeşte animalele, dar nu-i pasă de câinele lui bolnav? Şi cum ai caracteriza comportamentul unei mame pentru care e plictisitor să fie tandră sau să asculte nevoile copilului „iubit”?

Ai văzut cum îşi alege o casă un om responsabil? Eu am văzut. în nici un caz nu ia primul anunţ de pe un stâlp şi nu pune banii jos la prima vizită. Mai degrabă contactează câteva agenţii imobiliare serioase, se interesează la prieteni şi cunoştinţe, face numeroase vizionări (termen de specialitate în afacerile imobiliare), compară preţuri, suprafeţe, instalaţii sanitare, mijloace de transport şi e atent inclusiv la vecini sau la calitatea iluminării naturale. îmi amintesc de o persoană „cu foncţie” care-mi mărturisea că alegerea unei case a fost cea mai grea decizie din viaţă, în comparaţie cu aceasta alegerea soţului fiind o bagatelă. Şi după toată această alergătură, crezi că eforturile s-au terminat? Nicidecum. Casa este permanent îngrijită, reparată când e necesar, uneori modificată sau îmbunătăţită. Nici un om sănătos la cap, după ce a investit atât doar în alegere, nu-şi va lăsa casa în paragină sau pradă entropiei binecunoscute din dragul nostru univers.

Iubirea asumată este ceva similar. A alege pe cineva pe care să-l iubeşti sau să o iubeşti nu este decât începutul. Uneori acest început este precedat de emoţia de îndrăgostire, alteori nu. Nu este obligatoriu să te îndrăgosteşti pentru a iubi. Uneori, iubirea se naşte doar din faptul că cineva are încredere în tine, te încurajează, te susţine şi te înţelege, bucurându-se de viaţă împreună cu tine.

Paradoxul cel mai interesant este altul: iubirea asumată are început, dar nu are sfârşit! Spun că este ceva paradoxal, deoarece totul pe lume asta are un început şi un sfârşit. Ei, iubirea este mai a dracului. (Doamne, ce-am zis? Doar n-oi fi unificat contrariile?) Nu pot să demonstrez, dar sper să-mi permiţi această modestă formă de halucinaţie metafizică: iubirea asumată începe, dar nu se mai termină.

Eternitatea are ceva înfricoşător şi poate acesta e motivul care pe noi, oamenii, ne predispune la a trage mâţa de coadă când vine vorba de asumarea iubirii. Nu ştiu ce progrese a făcut Dumnezeu la acest capitol, dar pe timpul lui lona se descurca binişor.
lona, un om cu un puternic simţ al dreptăţii, este însărcinat de Dumnezeu să meargă la Ninive pentru a-i cruţa pe locuitori de iminenta pedeapsă ce le era hărăzită dacă nu-şi îndreptau purtarea, lona nu se achită de această misiune. El nu vrea ca locuitorii oraşului să fie salvaţi. Din nefericire pentru el, ajunge în pântecul unei balene, aproximare simbolică a singurătăţii generate de absenţa iubirii şi a solidarităţii umane. Dumnezeu intervine şi lona, de voie, de nevoie, merge la Ninive, îndeplinindu-şi misiunea. Aşa cum se aştepta, dar nu-şi dorea, păcătoşii se căiesc, iar Dumnezeu nu mai distruge oraşul.

Destul de nervos şi dezamăgit de această strigătoare realitate (cei care greşesc sunt iertaţi), lona se adăposteşte sub un pom pe care Dumnezeu îl făcuse să crească special pentru el. Timpul trece, lona se mai calmează, numai că într-o zi Dumnezeu face pomul să se usuce. în mod evident, Dumnezeu întrecuse măsura, iar lona nu ezită să-i reproşeze asta. Răspunsul divin este memorabil: „Ţie îţi este milă de pomul acesta pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţa într-o noapte şi într-alta a pierit! Şi mie să nu-mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei, cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească stânga de dreapta lor?” (Cartea lui lona 4,10-12).

Dumnezeu îl învăţa atunci pe lona că esenţa iubirii este să trudeşti pentru ceva şi să faci acel ceva să crească. Nu văd nici un motiv pentru care, în zilele noastre, acest adevăr ar fi mai puţin valabil.

Iubirea este muncă, uneori muncă grea. Această muncă este cu tine însuţi. Ai ales să catalizezi, să sprijini sau să ajuţi dezvoltarea fizică, psihologică sau morală a unei alte persoane (sau a mai multora). Dar munca ta nu are loc asupra celeilalte persoane (aceasta este o iluzie dulce şi răspândită: a-l iubi înseamnă a-l schimba pe celălalt), ci asupra ta. Când iubeşti, tu lucrezi cu tine însuţi! Când iubeşti, tu eşti un şantier sofisticat, pe mai multe niveluri (senzitiv, afectiv, cognitiv, spiritual). Tocmai de aceea iubirea este extensie şi împlinire de sine. A fi preocupat de viaţa şi dezvoltarea persoanei iubite este un travaliu interior, uneori o străduinţă şi o disciplină care numai plăcute hu sunt.

Credinţa că iubirea e un şir de plăceri, o curgere agreabilă de întâmplări presărată cu obstacole simpatice şi minore este una din cele mai periculoase şi amăgitoare idei. Fără a cădea în patima datoriei şi a perfecţionismului nevrotic, iubirea veritabilă este un angajament pe termen lung, dificil, constrângător (deh, asta e natura angajamentelor) şi întotdeauna gratificant. Repet, pentru a face impresie: întotdeauna satisfăcător. M-ai putea întreba, cu francheţe, cum naiba vine asta. (Recunosc, am un limbaj de intelectual.) O preţuieşti, îi cumperi flori, o încurajezi şi o susţii necondiţionat. Şi într-o bună zi, ea te părăseşte pentru un altul. Curat recompensă, monşer!

Ei bine, există o recompensă, şi încă una foarte mare. Ai investit energie, creativitate, sentimente şi timp în avantajul ei. Cu siguranţă, ea s-a îmbogăţit psihologic (poate şi material) ca urmare a efortului tău. Atunci când pleacă, măcar din acest punct de vedere, este o fiinţă mai bună. Şi de ce ar fi asta o recompensă pentru tine? OK, poate că tu nu ai nici un beneficiu direct din evoluţia altei persoane. (Dacă tot e aşa de evoluată, de ce pleacă, ai putea mârâi printre dinţi. Dar ce obligaţie are să stea? Murmur şi eu…)

Oricât de cârcotaş ai fi, trebuie să recunoşti că, atunci când iubeşti pe cineva, indiferent de evoluţia relaţiei, şi tu ai o mare satisfacţie: satisfacţia de a iubi cu adevărat pe cineva.
Dacă celălalt rămâne sau pleacă, aceasta depinde numai de el. Dacă tu îl iubeşti pentru ca el să rămână, aceasta nu este iubire. Este politică sau economie de piaţă. Iubirea se dăruieşte fără condiţii. Iubirea este un angajament, într-adevăr, dar faţă de tine însuţi. Este, dacă vrei, cea mai noncomercială relaţie. Tu te angajezi să-i oferi ceea ce poţi şi nu ceri nimic în schimb. Totul pare o mare prostie, dacă judeci cu o minte de economist.
Ştii ceva? Chiar este o mare prostie, în sensul că nu poate fi imaginat ceva mai iraţional. Să oferi fără să aştepţi ceva în schimb? Te-ai dilit sau cum ai ajuns să citeşti cartea asta?

Totuşi, chiar asta e natura iubirii. A dărui fără condiţii. Şi adecvat, aşa cum te-ai dumirit într-un subcapitol anterior. (Dacă ai uitat, a dărui adecvat este ca atunci când ai o cisternă de apă la dispoziţie, dar nu o răstorni asupra florii la care ţii, numai pentru că ea are nevoie de apă.)

Spuneam că, atunci când iubirea este o stare a fiinţei şi nu tocmeală sau o tranzacţie, nu mai contează dacă celălalt îţi răspunde sau nu. Dacă îţi răspunde, aceasta este deja a doua minune. Prima minune este faptul că tu iubeşti. „Minune” este şi rădăcina pentru „minunat”. Cum ar veni, este minunat să iubeşti şi este minunat să fii iubit. Fiind fapte divine, minunile nu pot fi comparate sau măsurate. O minune este la fel de mică sau de mare ca orice altă minune. Aşa că este irelevant dacă celălalt îţi răspunde sau nu.

Dacă simţi că iubeşti, dar calitatea răspunsului te face să suferi (nu eşti iubit sau ţi se pare că eşti iubit mai puţin), trebuie să ştii că încă nu eşti pe frecvenţa Iubirii reale. Iubirea ta este o formă subtilă de a striga după ajutor, o cerere sau o manipulare rafinată. Aş putea părea cinic sau crud, dar acest tip de suferinţă, crede-mă, este un lucru bun şi pozitiv pentru tine. (Sunt culmea, nu?)

încearcă să vezi lumea ca o universitate. Orice eveniment este o lecţie. Faptul de a fi frustrat în iubire este de asemenea o lecţie. Viaţa este maestrul sau profesorul tău, iar tu eşti învăţăcelul sau discipolul propriei tale vieţi. (Mie asta mi se pare o chestie foarte bine ticluită şi nostimă, deşi uneori mă doare.) Este de preferat să înveţi, deoarece nu merge cu pile. Suferinţa este o experienţă ce poartă o anumită cunoaştere. Asimilând-o, devii mai conştient. Devenind mai conştient, fiinţa ta profundă se trezeşte, pas cu pas, şi, o dată cu ea, dimensiunea necondiţionată a iubirii.

în sfârşit, răspunsul celuilalt este opţiunea lui. Răspunsul lui vine din libertatea lui. Dacă libertatea lui este mare, opţiunile lui sunt numeroase. Dacă tu îţi doreşti un anumit răspuns, poţi fi sigur de el numai dacă îi minimizezi opţiunile, reducându-i libertatea. Dar iubirea nu creează închisori, nu impune, nu pretinde şi nu limitează. închisorile sunt create din frică. Iubirea oferă libertate.

Iubirea şi libertatea sunt precum nordul şi sudul unei busole. Nordul şi sudul nu există unul fără celălalt. în acelaşi fel, iubirea şi libertatea se presupun, nu există una fără cealaltă. Dacă libertatea este distrusă, nici iubirea nu mai există. Invers, este imposibil ca iubirea să distrugă libertatea. Când iubirea creşte, libertatea este rafinată şi dezvoltată.

Această mutualitate sau întrepătrundere ne propune un paradox dificil de asumat: iubind pe cineva, îi stimulăm şi îi amplificăm libertatea. Având o libertate superioară, opţiunile virtuale se multiplică. Având mai multe opţiuni, probabilitatea matematică de a se orienta spre altcineva creşte. Transferând această analiză la scară cosmică, cred că Dumnezeu pur şi simplu nu a rezistat acestei provocări. A ales să ne iubească, ştiind că noi, în nimicnicia noastră, s-ar putea să nu-i răspundem. Aşa cum ştiu din surse concordante, angajamentul lui este pentru totdeauna. Asta îl face, în viziunea pe care această capodoperă o propune, un model de iubire asumată.

Revenind în sfere mai familiare, adică la angajamente umane, o să examinez în continuare acele evenimente sau conjuncturi care măsoară intensitatea reală, practică, a angajamentelor noastre. Şi pentru că trebuiau să poarte un nume, au fost numite teste.
Nu ştii ce este un test? Poate ai urmărit vreodată Fashion TV. Este canalul cu cea mai mare concentraţie de femei frumoase pe secundă. Toate sunt fotomodele. în mod sigur ţi-ar plăcea să întâlneşti una în carne şi oase, pentru a-ţi etala cunoştinţele în materie de design vestimentar. Dar să petreci 24 de ore dintr-o zi cu ea e cu totul altceva. Acest altceva este un test.

Când stai foarte mult timp cu un om, ajungi să-i cunoşti destul de bine slăbiciunile şi defectele. Ceea ce are luminos era vizibil. Acum îi cunoşti şi partea de umbră, ştii ce este întunecat în el. Ai acces nu doar la ceea ce este frumos şi bun, ci şi la ceea ce este dezagreabil, primitiv sau insuportabil. Atuuri şi limite, puncte forte şi vulnerabilităţi – fiinţa lui îţi este dezvăluită treptat.

A-ţi asuma iubirea înseamnă a alege să trăieşti cu o persoană în totalitatea fiinţei ei. înseamnă să vii în contact cu realitatea ei. Iar realitatea are defecte sau lipsuri. Teoretic, orice imperfecţiune a celuilalt te invită să te apleci asupra ta şi să transformi ceva în tine, pentru a-l putea transcende. Nimeni nu ştie mai bine ca mine această teorie. Să vezi cum a funcţionat în cazul meu.

Iubita mea aparţine tipului perceptiv de personalitate, conform testului Myers-Briggs. Funcţia perceptivă descrie stilul de viaţă mai flexibil, în opoziţie cu funcţia judicativă, legată de un stil mai organizat. Perceptivii se adaptează cu uşurinţă la orice schimbare, rezolvă lucrurile din mers, sunt creativi şi mobili, nu se simt presaţi de timp, sunt relaxaţi şi capabili să absoarbă informaţie până în ultima clipă, înainte de a lua o decizie.

Apreciez toate aceste calităţi. Iar iubita mea nu este doar perceptivă. Este foarte perceptivă. Nu înţelegi, nu-i aşa? Ei bine, perceptivii mai au o latură. O dimensiune a acestei laturi, din punctul meu de vedere, care am o preferinţă mai netă pentru organizare şi ordine, este neglijenţa.

Neglijenţa este atunci când, mergând liniştit prin casă, mă întâlnesc cu o pereche de şosete simpatice care refuză cu obstinaţie să stea în dulap sau atunci când, pe masa de lucru, unde tocmai aliniasem totul, găsesc telefoane, agrafe, carneţele, ceaşca de ceai sau cărţi care au fost citite, dar se împotrivesc eroic aşezării în bibliotecă.

Probabil te amuzi citind aceste rânduri. Pentru mine n-a fost la fel de amuzant. Vreme de vreo 2 ani, mi-am tot repetat în gând chestia cu transcenderea, străduindu-mă, în realitate, să o schimb pe ea. Stimate prietene, îţi fac o confesiune: aceste războaie nu pot fi câştigate! Adversarii sunt invincibili. Este mult mai economicos şi înţelept să accepţi situaţia aşa cum este, încercând, eventual, să vezi ce poţi face tu pentru a deveni mai tolerant. în ce mă priveşte, mă aflu în plină transcenderé şi cred că, până la sfârşitul vieţii, voi fi integrat disponibilitatea de a tolera migrarea obiectelor spre alte locuri decât cele stabilitate de mine ca naturale.

Testele pot fi privite şi din altă perspectivă. Este uşor să fii cu cineva când este fericit sau prosper. Dar ce te faci când traversează faze de tristeţe sau microscopie a veniturilor financiare? Dacă atunci nu rămâi, acesta e semnul că te iubeşti doar pe tine şi plăcerile tale egoiste. Celălalt poate fi aruncat la gunoi, ca un pachet de biscuiţi consumat.

La fel de uşor este să ai o relaţie cu o persoană căsătorită. în primul rând, nu mai e nevoie să te angajezi. în al doilea rând, scapi de povara de a îndura, zi de zi, realitatea acelei persoane. Această sarcină îi revine altcuiva, iar tu te delectezi cu părţile apetisante şi vandabile. Din punctul tău de vedere, această diviziune a muncii este desăvârşită.

Ai observat cum creşte un copac? Când soarele apune, nu-şl aprinde un reflector. Când vine iarna, nu se mută pe alt meridian mai cald şi mai primitor. El rămâne pe loc, înfruntând ziua şi noaptea, călduri nefireşti şi friguri de crapă şi pietrele. El creşte înfruntând testele. La fel se întâmplă şi cu doi oameni care se iubesc, care îţi împart bucuria şi suferinţa. Ei se ajută unul pe altul şi se dăruiesc unul altuia, evoluând împreună.

Multe teste nu pot fi anticipate. Dar unele pot fi prevenite, aşa cum ne învaţă Ruth Peale (apud Ziglar, 2001): „Studiază-ţi partenerul ca pe un-animal rar, ciudat şi fascinant. Studiază-I permanent, pentru că el se va schimba permanent. Studiază lucrurile care îi plac sau îi displac, punctele tari şi slăbiciunile, dispoziţiile şi manierele. Nu ajunge doar să iubeşti pe cineva. Ca să ai o căsnicie reuşită, trebuie să şi-l cunoşti. Şi pentru a-l cunoaşte, trebuie să-l studiezi.”

Nu mai am decât o adăugire discretă. Şi nu te căsători înainte de a trece o vară şi o iarnă peste dragostea voastră!

Acest articol a fost publicat în Iubire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s