Pe scăunelul rușinii

VOCEA PĂRINȚILORAtitudine pentru copiii noştri

Pe scăunelul rușinii

Oana Moraru

Pe Luca l-au așezat la grădiniță, în prima lui zi, pe scăunelul rușinii. Educatoarea i-a spus mamei că fiul e ”cam răuț”, că nu își împarte jucăriile și mușcă.

Luca are doi ani și jumătate. Tocmai a intrat într-un sistem în care educatorii, comunitatea de părinți a clasei, managerii școlari și practicile noastre culturale nechestionate de sute de ani îl vor programa să creadă că e ceva în mare neregulă cu sine. Că rolul social se câștigă abia după ce ai înțeles condiția adecvării personale la restul lumii, lipită neapărat de acceptarea implicită a faptului că ești, inițial, defect.

Ce nu știu nici educatoarea, nici celelalte mame supărate pe apucăturile lui Luca, este că instinctul de a-și apăra teritoriul – în prima lui zi de școlarizare, când tot sistemul său emoțional se află în încordare, defensivă, teamă și nedumerire – este natural și un semn de integritate și recunoaștere a granițelor personale.

Tocmai i s-a spus ”Rușine!”, ”Nu e bine să muști!” ”Nu fi rău!”. Dacă educatoarea – femeie cu grade didactice și fruntea sus când trece pragul inspectoratelor – ar fi avut o minimă instruire legată de nevoile vârstei și mintea umană în general, ar fi știut că inconștientul nu cunoaște și nici nu operează cu cuvântul ”nu”. Toate interdicțiile emise pe ton ridicat în fața băiețelului sunt, de fapt, întăriri pozitive ale acestui comportament nedorit. Nu numai că Luca va continua să muște, dar va fi, el însuși, nedumerit de propriile reacții, speriat de oprobiul celor din jur, incapabil, în timp, de autocontrol, empatie și exprimare a nevoilor proprii.

De pe scaunul rușinii nu poți vedea lumea decât ca dintr-o închisoare. Vei aduna frustrări, veai ajunge să îmbrățișezi violența ca pe o carte de vizită care ți-a fost desemnată când nu aveai niciun sistem de apărare.

Deși Luca nu pricepe multe rațional – adică nu-și poate pune în cuvinte toate deducțiile de mai sus – el simte cu toți porii povara acestei nedreptăți. Pentru că nu poate lupta cu ea, va învăța să o accepte și să creadă despre sine că e rău.

Pentru toți părinții care încearcă să controleze comportamente nedorite cu ”Nu așa!”, ”Nu e frumos!”, ”Mă faci de rușine!”, ”Treci la colț!”, ”Nu mă enerva”! – am o rugămite: să își imagineze că instantaneu, o mână nevăzută și o voce tunătoare îi așază forțat pe ”scaunul rușinii parentale” – ”Treci la colț! Ești un părinte rău! Mă dezamăgești!” Imaginați-vă cum vă simțiți și dacă asta vă face să fiți de mâine mai calm, mai receptiv, mai înțelegător.

Cunosc, din păcate, mulți profesori și părinți care folosesc ”rușinarea” ca mijloc corectiv. Nu ne trebuie reformă instituțională, modificări de programe, legi ministeriale ca să punem mâna să citim câteva adevăruri științfice simple și suprapopularizate despre mintea umană.

Ca să nu își invadeze agresiv, unul spațiul celuilalt, copiii au nevoie de la educatoarea lor de programare și întărire pozitivă a comportamentului bun. În tot restul zilei, profesorii lui Luca, părinții lui și ai celorlalți trebuie așeze între ei și copii un univers de sintagme luminoase despre cum ”ne așteptăm prietenește rândul”, ”cum ne iubim și apreciem chiar dacă uneori greșim”, ”cum credem unii în alții și ne așteptăm numai la lucruri frumoase”. Luca trebuie să audă că este iubit, că are colegi care de-abia așteaptă să își împartă jucăriile cu el, că cea mai mare apreciere și bucurie e să dăruiești. Chiar dacă cei de doi -trei ani nu vor avea interpretarea rațională exactă a acestor sintagme, vocea caldă a educatoarei, relaxarea și energia ei încrezătoare vor face totul pentru copii.

Cea mai mare parte a actului didactic sau parental de succes nu se petrece în corectarea crizelor, ci în tot restul timpului când, aparent, nu se întâmplă nimic. Când copiii sunt bine și comportamentul lor ne place. Educatoarea lui Luca trebuie să folosească metodic și conștient zeci de expresii care să valideze normalitatea. Să nu fie pur și simplu reactivă. Lipsa ei de educație șau a noastră, ca părinți, a adus în clase saunul rușinii. Tot sistemul nostru de învățământ stă cocoțat pe acest scaun.

Nu, el nu este unul al rușinii. Ci al neintruirii, al neputinței și al lipsei noastre de umanitate.

Dragi părinți, pentru cei care aveți copii cu un astfel de scaun, colț, sau cultură în clasă, mergeți și dărâmați-le! Nu vă lăsați profesorii să vă mutileze copiii!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s