Mitropolit Antonie de Suroj: Educaţia inimii

 

taina0001

din „Taina vindecării”
de Mitropolit Antonie de Suroj
Editura Reîntregirea
2009

TAINA VINDECĂRII

Educaţia inimii

Omul iertat – omul nou

Conferinţă susţinută la Londra în timpul Postului Mare din anul 1987.

Pe măsură ce trec anii, anumite lucruri devin dificil de realizat, ţinând seama nu atât de vârstă, ci mai ales de oboseală, de uzura trupului şi a sufletului. Unul dintre aceste lucruri dificil de realizat este acela de a te afla faţă în faţă cu trecutul tău, cu ochii larg deschişi şi de a nu fi cuprins de spaimă. Căci pe măsură ce acumulăm experienţă şi privim înapoi, suntem de cele mai multe ori stupefiaţi să constatăm că într-o anumită problemă am făcut dovada unei orbiri, a unei surdităţi, ingustimi, şi rămânem uimiţi socotind binele pe care l-am fi putut face şi răul pe care l-am fi putut evita.

îmi amintesc de o credincioasă foarte în vârstă din parohia mea, care a adormit cu mult timp în urmă, şi când zic „a adormit” îmi exprim exact sentimentul pe care l-am avut atunci: după mulţi ani trupul ei a adormit şi ea a intrat în veşnicie. A venit într-o zi să mă vadă, agitată de o nelinişte care n-o părăsea nicicum. Mi-a zis că odată cu venirea bătrâneţii nu-şi mai putea stăpâni gândurile ca altădată. Nopţile îi păreau din ce în ce mai lungi căci nu avea somn iar imaginile din trecut reveneau în memoria ei. Uneori îi apăreau şi imagini frumoase, luminoase, însă ea şi le amintea doar la lumina zilei; cât despre celelalte, ele erau sinistre, pline de tristeţe, morbiditate şi ruşine. Ele o înconjurau ca un nor, fără să-i lase vreun răgaz. Apăreau noaptea şi o acopereau ziua întreagă ca un văl întunecos, de ruşine şi remuşcare.

Nu vedea nici o posibilitate de eliberare din aceste gânduri. Cum să iasă din aceasta? I s-au prescris somnifere, însă efectul a fost că aceste imagini din trecut, aceste gânduri s-au învolburat şi mai tare şi o cuprindea groaza. Ele nu conteneau şi în loc să-i lase o amintire clară asupra a ceea ce s-a întâmplat, chiar dureroasă, ele deveneau coşmaruri.

I-am zis atunci ceea ce vreau să vă spun şi ceea ce repet fără încetare: să ne întoarcem la acele momente din trecut care ţâşnesc în memoria noastră şi, plecând de la toată experienţa acumulată, să ne modificăm comportamentul de atunci este inevitabil mai presus de puterea noastră. Trecutul se prezintă sub diferite aspecte. Există evenimente care, survenite în trecut, au murit cu acest tre-cut şi sunt îndepărtate asemenea frunzelor căzute toamna. Aceste evenimente din trecut şi-au avut timpul lor şi şi-au pierdut orice consistenţă în prezent. Aşa se întâmplă şi cu păcatul pentru care ne-am pocăit: omul s-a purtat urât în cuvânt, gând, dorinţă şi deodată capătă repulsie faţă de acestea şi se întoarce spre Dumnezeu, îşi plânge durerea şi ruşinea, se pocăieşte şi renunţă la predispoziţia sufletului care l-a putut împinge spre o astfel de purtare urâtă şi care a trezit asemenea sentimente şi cuvinte. Se întâmplă ca un păcat grav, precum şi teama pentru o faptă rea săvârşită să se şteargă, pentru a nu lăsa decât o cicatrice ca semn de avertisment, pentru a ne aminti de fragilitatea noastră şi de necesitatea de a trăi cu prudenţă pentru a nu cădea din nou în aceleaşi obiceiuri.

Faptele pot fi oribile, însă există posibilitatea de a fi şterse definitiv printr-o pocăinţă sinceră. Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, zice că lacrimile unei pocăinţe sincere pot să ne redea chiar fecioria pierdută. Iar Sfântul Varsanufie cel Mare zice că dacă ne pocăim cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi dacă ştim că orice întoarcere la acţiunile anterioare ne este de acum imposibilă, pentru că datorită pocăinţei, ceva în noi a fost distrus prin foc şi de nu vom mai putea da prilej acelei acţiuni rele de care suntem responsabili, atunci vom putea zice că am fost iertaţi şi că ceea ce s-a întâmplat a fost şters din cartea vieţii. Trecutul a dispărut. Cum zice un proverb rusesc: „Trecutul? — Să nu mai vorbim de el”.

Dar există în trecutul nostru fapte care, o dată săvârşite, au supravieţuit în timp şi n-au fost eliminate din comportamentul nostru. La un moment dat, s-a instalat în noi dispoziţia rea care s-a transformat în ură. Desigur, nimic grav nu s-a întâmplat, însă această ură s-a depozitat într-o anumită parte din sufletul nostru, într-un anumit punct. Şi chiar dacă am fi pierdut amintirea persoanei sau a împrejurărilor în care s-au născut aceste sentimente, aceste mişcări ale dispoziţiei, ele au rămas acolo. Şi oricare ar fi fost modul nostru de a trăi, oricare ar fi persoana care am devenit, ele otrăvesc viaţa noastră la rădăcina ei, în profunzimile sale, astfel încât acest „trecut” nu mai este de domeniul trecutului, ci este ancorat în prezent. O anumită etapă a vieţii n-a fost depăşită, rămânând la punctul ei de plecare. Ceva trebuie să intervină pentru a aduce vindecarea completă a acestui trecut.

Pentru a ilustra cuvântul meu de început, iată exemplul unui bărbat, a cărui imagine mi-a rămas clară în memorie. El a fost primul care s-a apropiat de mine pentru a se spovedi. Cu mult timp înainte de întâlnirea noastră el comisese o crimă şi timp de mai mulţi ani trăise cu un sentiment de spaimă faţă de această faptă. Se caise şi nu numai că regretase fapta sa dar fusese măcinat şi de groaza în care căzuse. El a sfârşit prin a-L găsi pe Dumnezeu datorită pocăinţei care se maturizase în el până la starea de a-I putea zice lui Dumnezeu: „Eu nu mai sunt bărbatul care a comis această crimă; iartă-mă, lasă-mă să trăiesc ca un om liber!”

Prin aceste cuvinte: „Eu nu mai sunt bărbatul care a comis păcatul”, se măsoară păcatul nostru şi se verifică dacă crima a fost ştearsă, dacă am fost sau nu iertaţi. în măsura în care suntem capabili să zicem: „Eu nu mai sunt acel om” atunci nu ne îndoim că acest păcat se aplică celui care am fost. Dar acest om este mort, el nu mai este; nu mai rămâne decât omul nou, născut din pocăinţă, un om nou care a trecut printr-o încercare grea şi căruia Sfântul Varsanufie cel Mare îi zice: „în asemenea caz se poate chiar scuti de a merge la spovedanie, căci se poate zice cu toată certitudinea: Dumnezeu m-a iertat, pentru că El a făcut din mine un om nou”86.

Insă adeseori se întâmplă altfel. Cum zicea femeia aceea în vârstă din parohia noastră: imaginile din trecutul său, unele după altele stăpâneau memoria ei, evenimentele mai mici aveau aceeaşi importanţă ca şi cele mari. Acestea nu erau păcate de mărimea unei crime, ci erau păcate mici care otăveau inima şi viaţa sa. Atunci, să le uităm? Eu insist asupra faptului că nu trebuie să le uităm, că uitarea nu e o şansă. Putem primi iertarea, dar nu ne putem ierta pe noi înşine. Uitarea nu e şansă, pentru că nu rezolvă nici o problemă, nu vindecă sufletul şi nu schimbă viaţa.

Atunci ce să facem? Eu am sfătuit-o ca de fiecare dată când o imagine din trecut îi revine în memorie, să-şi pună o întrebare: dacă m-aş afla din nou în condiţiile în care am păcătuit, cum m-aş comporta acum cu noua experienţă de viaţă acumulată de-a lungul anilor? Aveam 20, 30 sau 40 de ani, astăzi am 80 şi de atunci multe lucruri mi-au fost date pentru a le îndura şi pentru a le înţelege. Dacă vă puteţi întoarce la acest eveniment, dacă aruncaţi o privire pătrunzătoare, sfâşietoare privire fără gând ascuns şi fără compătimire asupra voastră înşivă şi vă întrebaţi: „Dacă aceleaşi condiţii s-ar repeta astăzi, cum m-aş comporta? Ce aş face?” şi dacă sunteţi în măsură să afirmaţi: „Eu n-aş mai putea face acel lucru niciodată; nu l-aş mai putea zice, gândi sau trăi”, să ştiţi atunci că aţi trecut printr-o renaştere spirituală şi-I puteţi zice lui Dumnezeu: „cel care a comis această faptă rea, actorii acelei împrejurări, acum sunt morţi; eu nu mă mai pot pocăi pentru acest păcat pentru că acest personaj care era în mine este mort acum…”

îmi vine în minte o spovedanie similară în care persoana în cauză îmi zicea: „Iată păcatele pe care le-am comis în trecut, le cunosc, le reneg, le urăsc; dar eu nu pot să mă mai pocăiesc cu lacrimi pentru acestea pentru că eu nu mai sunt omul care le-a comis; acela este mort şi n-a mai rămas nimic din el în mine, datorită cutremurării fiinţei mele pe care mi-a adus-o pocăinţa şi penitenţa”.

Să parcurgem din nou firul vieţii noastre

Femeia pe care am pomenit-o mai sus găsea în ea curajul de a privi în faţă fiecare eveniment înfricoşător al vieţii sale. Ea cerceta tot răul, toată minciuna, toată frica pe care o trăise şi ştia să pună aceste probleme în faţa lui Dumnezeu într-o manieră decisivă. Apoi, dezlegând unul după altul toate „nodurile” vieţii sale, ea s-a simţit eliberată puţin câte puţin de trecutul său.

întâlnirea noastră a avut loc atunci când ea avea o vârstă înaintată, cu doi sau trei ani înainte de moartea sa. Cu aceeaşi problemă ne întâlnim şi noi de fiecare dată când ne pregătim pentru spovedanie. Suntem, în cea mai mare parte, în deplinătatea forţelor noastre. Viaţa ne împinge asemenea curentului unui fluviu şi desfăşurăm mari şi importante activităţi, dar ne lipseşte acea seninătate care ne permite să contemplăm trecutul aşa cum un om contemplă natura din vârful unui munte şi mătură tot ceea ce se descoperă în faţa lui cu o privire dreaptă, detaşată, pă-trunzătoare şi plină de o emoţie profundă.

Trebuie să învăţăm din fragedă copilărie să ne pregătim pentru mărturisirile care se desfăşoară nu neapărat în faţa unui preot, pentru spovedaniile care iau în calcul viaţa noastră de zi cu zi în faţa lui Dumnezeu. Ah!, dacă am putea vedea în fiecare zi tot ceea ce se petrece şi tot ceea ce urcă din trecut în memoria noastră şi de am fi în măsură să recunoaştem că acest trecut ne va acuza, va pune sub semnul întrebării dreptul nostru de a ne numi creştini, dacă nu chiar oameni…! Dacă am fi pregătiţi să cercetăm amănunţit trecutul nostru, am putea să-l eliminăm an de an şi ne-am prezenta la spovedanie pătrunşi de o emoţie profundă şi adevărată, departe de orice emotivitate şi cu conştiinţa exigentă şi clară a stării noastre de păcătoşi. Această luare la cunoştinţă a păcatului nostru semnifică, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, că ne considerăm nedemni de a fi stimaţi, de a fi iubiţi. Atunci ne întrebăm: „Dacă toată lumea ar şti despre mine ceea ce ştiu eu, cum aş mai sta în faţa lor… ?” A aţâţa teama că într-o zi, la Judecata din urmă, vor fi descoperite public toate secretele vieţii noastre nu este suficient, deoarece amânăm prea mult, cu prea multă uşurinţă, ceea ce avem de făcut la timpul potrivit. Da, Judecata din urmă va veni şi vom vedea atunci ce se va întâmpla! De acum până atunci vom avea destul timp pentru pocăinţă! Va fi mult timp pentru schimbare! Dar acest „mult timp” nu vine niciodată, pentru că moartea ne atinge prea curând pentru ca noi să reuşim să trăim aici ca şi cum am trăi deja în eternitate. în timpul pregătirii unei mărturisiri regulate, fie individuală sau colectivă87, trebuie să ne străduim să parcurgem din nou firul vieţii noastre; nu e suficient a arunca o privire rapidă asupra listei acţiunilor noastre nedemne şi rele, ci trebuie să examinăm foarte în profunzime cum au putut fi posibile toate acele lucruri.

Mă voi îndepărta puţin de linia pe care am urmat-o până acum. Nu este suficient să ne pocăim de păcatele noastre de zi cu zi. Nu e suficient a ne pune o simplă întrebare de ordin moral: mă comport bine sau mă comport rău? Trebuie să ştiu ce fel de om sunt. Eu mă numesc fiinţă umană; sunt atât de fericit că sunt rus, creştin ortodox; că sunt fiu sau fiică, soţ sau soţie, logodnic sau logodnică, tată sau mamă, că sunt prieten, camarad sau coleg de muncă; dar, la urma urmei, ce sunt eu? Care este partea mea de autenticitate şi care e cea de impostor? Până în ce punct mă străduiesc eu să par, în loc să fiu?

Lupta contra gândurilor

Atunci când, mai devreme sau mai târziu, forţele care ne permit să punem stavilă contra gândurilor pentru a ne proteja ne abandonează, avem de înfruntat trecutul nostru, mai îndepărtat sau mai recent, însă ne va fi greu să fim de acord cu faptele ce le-am făcut. Inarmându-ne cu spirit de decizie şi curaj, îi vom putea veni de hac, astfel încât nu numai eul nostru superficial ci şi cel profund să fie transformate.

Vom vorbi despre această stare de oboseală atât exterioară cât şi interioară, a trupului ca şi a sufletului, care se instalează odată cu trecerea anilor şi evoluţia vieţii, indiferent la ce vârstă ar fi.
Deseori forţele de concentrare ale duhului nostru la rugăciune ne lipsesc. Vrem să ne rugăm, dar ne simţim prea slabi; inima noastră e sfâşiată, dar sufletul nostru ezită. Imaginaţi-vă un loc liniştit peste care bate o briză uşoară. Toată suprafaţa freamătă şi nu reflectă nici cerul nici pământul; cât despre profunzimi, ele rămân calme, neatinse de acest vânt. Noi suntem deseori ca acest lac, profunzimile noastre rămân limpezi şi liniştite, dar la suprafaţă se dezlănţuie un asemenea val, încât nu mai există nici un mijloc de a ne aduna gândurile şi sentimentele. Ce vom face atunci?

Iată acest sfat primit de la părintele meu spiritual, pentru care îi sunt profund recunoscător. El m-a sfătuit ca, înainte de a merge la culcare, să fac cinci închinăciuni -nu se pune problema să le facem în camera unde ne vom ruga sau într-una specială, ci de a ne aşeza în faţa lui Dumnezeu şi „de a ne mchina Lui în duh şi în adevăr” (In. 4, 24), din toată fiinţa noastră şi a zice „Doamne! pentru rugăciunile celor ce mă iubesc, mântuieşte-mă şi mă ocroteşte.” Apoi, îmi zicea părintele Atanasie, aşează-te pe pat, nu te împotrivi duhului tău ci aminteşte-ţi de toate persoanele ale căror chipuri apar în memoria ta, a tuturor celor care te iubesc. Noi avem, fiecare dintre noi, persoane care ne iubesc, care, aici pe pământ, cu adevărat, cu toată sinceritatea, ne vreau binele, care visează să ne vadă împliniţi, să creştem la vocaţia desăvârşită de om şi de creştin. Şi de fiecare dată când memoria noastră evocă numele şi imaginea uneia dintre aceste persoane, dăm slavă lui Dumnezeu pentru că efectiv există pe pământ sau în cer (dacă acea persoană a „adormit”) o persoană ca aceasta şi îi cerem lui Dumnezeu să o binecuvinteze pentru dragostea sa. Antrenând astfel ammtirile, fără a scormoni în memorie, lăsăm imaginile să apară liber.

Ne vor apărea atunci apropiaţii noştri, părinţii, cei pe care i-am întâlnit de curând şi care ne-au iubit cu o iubire sinceră. Apoi vor apărea, poate, sfinţii apropiaţi inimii noastre, pe care îi cinstim în mod special. Ei vor apărea într-o lumină nouă, lipsită de orice „obiectivitate”, căci ei au o relaţie personală cu noi. Nu vor face aceasta doar pentru că îi iubim, ci pentru că ne-ar fi imposibil de a face ceva dacă ei nu şi-ar întoarce faţa spre noi, dacă dragostea lor, grija lor faţă de noi nu ne-ar mişca inima… Fiecare dintre noi poate evoca pe Sfântul Ierarh Nicolae Făcătorul de minuni, Serafim de Sarov sau alţi sfinţi. Fiecare dintre noi poartă numele unui sfânt şi se găseşte legat de acest sfânt sau de această sfântă pentru totdeauna. Din momentul Botezului nostru, acest sfânt sau această sfântă se roagă pentru noi, se gândeşte la noi, ne înconjoară cu dragostea sa, cu o dragoste pe care noi rareori o mtâlnim pe pământ. In sfârşit vor apărea încă, poate, alţi sfinţi, a căror viaţă am citit-o sau am auzit vorbindu-se despre ei, a căror icoană ne-a emoţionat, care vor fi intrat în viaţa noastră şi ar fi transformat-o oarecum…

După aceasta, să adormim. Intrăm astfel în somn însoţiţi de sfinţi. Iar deasupra acestei adunări a sfinţilor este Dumnezeu cel Viu şi Maica lui Dumnezeu. Atunci se va realiza în noi cuvântul din Vechiului Testament „Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cânt. Cânt. 5, 2), această inimă este vie. Doar conştiinţa mea se stinge, dar inima bate, în comuniunea dragostei cu lumea celor vii şi cu lumea celor morţi, pentru care nimic nu se trăieşte în afara dragostei şi în care toţi ne iubesc cu o dragoste inepuizabilă.

Aceasta este la îndemâna întregii lumi. Rostiţi: „Doamne, pentru rugăciunile celor care mă iubesc, mântu-ieşte-mă şi mă ocroteşte”. A ne aminti de dragostea care a făcut posibilă viaţa noastră, o putem face fără prea mari eforturi. Oricare ar fi greutăţile care apasă pe umerii noştri, oricare ar fi epuizarea noastră datorată oboselii sau bolii, oricât ar fi de împrăştiat duhul şi starea noastră nervoasă, această modalitate de a adormi e întotdeauna posibilă.

Să ne educăm inima

Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte. Două lucruri rămân în noi neclintite: voinţa şi inima. „Omul ascuns al inimii” (I Petr. 3, 4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit.

Să vorbim puţin mai mult despre voinţă. In cea mai mare parte a timpului, atunci când o evocăm, ne gândim la o forţă capabilă să ne constrângă să mergem într-o anumită direcţie. Ea e cea care ne împinge să acţionăm în viaţă. In realitate, voinţa este un lucru mult mai complex, mai bogat şi mai frumos.

Voinţa începe atunci când dorinţa noastră e orientată spre un scop precis. Oricare ar fi scopul spre care ne antrenează nevoia noastră de a ne potoli foamea sau dorinţa de a iubi sau manifestările inimii, el nu va înceta de a ne atrage atâta timp cât nu l-am atins încă. Dacă tânjim după el cu suficientă ardoare, voinţa noastră se va întări putin câte puţin, se va face mai sigură pe ea şi va şti să învingă toate obstacolele care se ridică în drumul ei.

Istoria ne prezintă exemple printre cei mari, printre cei foarte mari; viaţa ne arată exemple printre oamenii de condiţie modestă, a căror dragoste pentru o fiinţă umană sau pentru familie sau pentru un anumit grup de oameni este aşa de puternică încât ei ajung să-şi stăpânească neliniştea, frica de moarte, forţa inerţiei, având grijă doar de a sluji persoanelor dragi, de a-şi împlini datoriile faţă de aceştia.

Pentru a ne întări voinţa, nu e suficient a ne constrânge, cu ajutorul antrenamentului, să împlinim obligaţiile vieţii cu spirit hotărât şi disciplinat. Trebuie ca şi inima noastră să fie străpunsă de o dorinţă atât de puternică, atât de hotărâtă de a-şi atinge scopul propus, încât nimeni să nu o poată opri. Sfântul Serafim de Sarov zice că, spre deosebire de păcătosul care piere, omul poate ajunge la sfinţenie cu ajutorul spiritului său de decizie. Dar spiritul de decizie nu se bazează doar pe o voinţă teoretică, pe cunoaşterea intelectuală a ceea ce este drept. Spiritul de decizie este provocat de un elan arzător, pasional al inimii. In consecinţă, primul lucru pe care se cade să-l educăm este inima, cu capacitatea sa de a se dărui în întregime, de a se deschide temeinic, de a lăsa lumina divină să pătrundă până în cele mai mici unghere pentru a vâna nu numai tenebrele cele mai întunecoase, ci şi umbrele cele mai fine: „Inimă curată zideşte întru mine, duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Ps. 50, 12). Curat înseamnă transparent. Credinciosul trebuie să se dedice cu toate forţele sale educaţiei inimii pentru a o face „dreaptă, bine aranjată, pregătită sufleteşte”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul compară această muncă cu aceea a muzicianului care îşi acordează instrumentul, atent la fiecare dintre corzile sale, trecând de la una la alta pentru a ajunge la un acord perfect. Numai atunci instrumentul mânuit de o mână înzestrată va emite o muzică armo-nioasă.

A ne educa inima este departe de a fi un simplu fapt. în schimb, educarea spiritului este relativ uşoară. Fiecare poate să-şi dezvolte calităţile sale intelectuale potrivit capacităţilor sale. Spiritul primeşte şi reţine tot ceea ce îşi lasă în el o amprentă. în această privinţă inima este un organ spiritual mult mai complex. Complexitatea sa provine din faptul că ea activează şi se schimbă în permanenţă, nu în sensul că ar fi infidelă dragostei dintâi, ci în sensul că e alta de fiecare dată când trece printr-o nouă experienţă. In acest sens, singura forţă stabilă capabilă de a menţine în inimă o armonie, o ordine perfectă, este rugăciunea care ne leagă de Dumnezeu, care este imuabil, „închizând” totul în bogăţii nemăsurate şi nelimitate.

Cum zicea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu este Fiinţa cea mai simplă care există”, în sensul că este integrat într-o perfectă transparenţă şi limpezime. In El nu există acest caracter complicat, care este caracteristic omului, ci doar o bogăţie inepuizabilă. El este Cel bogat.

Principalul obstacol în calea educării inimii este frica în faţa suferinţei, a durerii şi a nenorocirii sufletului. Ne temem de suferinţă şi pentru aceasta ne îngustăm inima şi o învârtoşăm. Ne temem să privim şi să vedem; ne temem să auzim şi să înţelegem; ne temem să vedem suferinţa cuiva şi să înţelegem strigătul sufletului său. De asemenea, ne închidem în noi înşine. Din această cauză devenim din ce în ce mai înguşti şi prizonieri ai acestei închideri.

Există un magnific poem al lui Merejkovski, intitulat „Coralii”. El ne spune despre corali că sunt creaturile cele mai fragile ale mării. Ei au nevoie de protecţie pentru a trăi, de aceea se înconjoară cu această materie dură numită coral. însă ceea ce îi protejează, în cele din urmă îi şi omoară. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul care se apără de durere, de suferinţă, de groază, de frica de ceea ce i-ar putea lui cauza necazul celuilalt, boala aproapelui, moartea aproapelui, pe scurt orice groază a vieţii pământeşti. Un astfel de om este protejat cu totul, dar, în acelaşi timp, se şi află într-o moarte interioară.

Pentru a ne educa inima noastră de fiinţă umană ne punem cu cea mai mare acuitate următoarea întrebare: Suntem noi pregătiţi să lăsăm să intre în inima noastră orice suferinţă? Suntem pregătiţi să compătimim orice om care este în suferinţă, frică, frig sau foame, căruia viaţa i-a aplicat o grămadă de lovituri? Suntem pregătiţi să-l înţelegem, fără să încercăm să aflăm dacă e vinovat sau nevinovat, întrebându-ne doar: „Acest om suferă sau nu? Suntem pregătiţi să răspundem acestei suferinţe cu toată compasiunea de care suntem capabili?” Chiar dacă-i dăm doar puţină libertate, această compasiune va creşte, se va lărgi şi va cuprinde o cantitate tot mai mare de nenorocire a vieţii pământeşti.

însă aceasta ne înspăimântă şi ne face să acţionăm în două moduri diferite. Ori ne baricadăm în noi înşine, închidem ochii, ne astupăm urechile şi nu voim să vedem ori începem să iscodim: „Acesta suferă cu siguranţă! Dar cine e vinovat pentru aceasta? Suferă, fără îndoială, dar de ce trebuie să răspund eu? Nu există altă persoană care să facă aceasta? Este el omul cel mai apropiat de mine sau sunt eu omul cel mai apropiat de el? Nu există cineva care să-i fie mai apropiat decât îi sunt eu?”

Un alt procedeu ce se pune în lucrare pentru a ne proteja de violenţa durerii, de sfâşierea sufletului, este starea de mânie. Este mult mai uşor să ne înfuriem contra minciunii ce domneşte pe pământ, contra responsabilităţilor suferinţei care ne cer compasiunea pe care refuzăm să o dăm. A suferi este o stare pasivă; a suferi semnifică a se dărui şi, cum se zice în Evanghelie, a permite altora să facă din noi ceea ce vor. A te mânia este uşor; în mânie există o activitate, există o forţă trecătoare. In cea mai mare parte a timpului trăim mânia ca o reacţie virilă la răul din lume. Prin aceasta ne privăm de orice participare la această stare a sufletului, la această atitudine faţă de lume şi inevitabilele sale dureri, pe care le găsim în Hristos şi în Dumnezeu.
Toată această suferinţă pe care o întâlriim aici pe pământ, Hristos a asumat-o cu o dragoste curată şi desăvârşită, cu o iubire sfâşietoare. Şi când această suferinţă s-a manifestat în ură, într-o ură nemăsurată, El s-a împovărat cu această suferinţă aşa cum îl vedem în zilele Patimilor, în Răstignirea pe Golgota, în moartea şi coborârea Lui la Iad.

Să purtăm suferinţa celuilalt până la casa Tatălui

Dacă vrem să devenim ucenicii lui Hristos, trebuie să-L imităm pe Hristos în maniera Lui de a aborda suferinţa oricărui om, a întregii creaturi şi, asemenea Lui, să privim această suferinţă cu o conştiinţă trează şi s-o lăsăm să pătrundă profund în inima noastră. Vorbind, e adevărat de rugăciune şi nu de suferinţă, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că trebuie să lăsăm ca aceasta să ne străpungă inima, ca un pumnal… Da, să lăsăm ca suferinţa aproapelui nostru să ne străpungă inima ca un pumnal, ca sângele să ne curgă, ca durerea să ne sfredelească şi mai ales ca durerea să nu fie protejată! Numai atunci compasiunea noastră va putea fi creatoare şi va deveni o participare la durerea celuilalt, ajutându-l să-şi poarte crucea. Hristos a luat asupra Sa oroarea lumii care l-a renegat pe Dumnezeu, S-a încărcat cu aceasta şi a purtat-o pe umerii Săi. Umerii Săi nu au cedat şi-a ajuns pe Cruce.

Noi suntem chemaţi a fi ai lui Hristos. Fiecare dintre noi trebuie să înfrunte frica în faţa suferinţei, suferinţa noastră, nu numai cea a celuilalt. Este frica de a ne zice că durerea ne va străpunge sufletul dacă ne dăruim ei, dacă ne deschidem ochii şi urechile, dacă facem apel la conştiinţa noastră. Participarea noastră la viaţa lumii, la viaţa omului şi la viaţa lui Hristos, începe din momentul în care zicem: „Da! Aşa să fie”. Căci atunci când e vorba de lume, de un om izolat sau un grup de oameni greu încercaţi, a-l asuma pe celălalt înseamnă a-i purta suferinţa pe umeri după modelul lui Hristos şi a purta pe acest om până la casa Tatălui.

Aceasta înseamnă, de asemenea, că omul pe care îl purtăm pe umeri va fi în realitate o Cruce şi că această Cruce va trebui s-o ducem până pe Golgota. Aceasta se realizează doar dacă ne lăsăm răstigniţi pe ea, răstigniţi fără mânie, fată a ne închide în noi înşine, ci dăruindu-ne pe noi înşine până la capăt, încât să putem zice: „Iartă-l Părinte, că nu ştie ce face”.

Aceasta este sarcina care se cere a fi împlinită de fiecare dintre noi. Ea începe prin lucruri mici: a învăţa să vedem şi să auzim durerile reale din jurul nostru, care rănesc inima aproapelui. Se zice că sarcina suferinţei purtată în doi devine de două ori mai uşoară. Căci, în fond, numai suferinţa aproapelui nu există, pentru că noi nu putem fi străini unii faţă de alţii. îmi amintesc de faptul că odată îmi căutam locul la masă la mănăstirea Sfânta Treime şi un călugăr mi-a zis: „Aşezaţi-vă unde doriţi”. I-am răspuns: „Nu vreau să iau locul vreunui frate”. El m-a privit uluit, fără a înţelege cum ar fi posibil acest lucru şi mi-a zis: „Dar aici nu există alţii, aici toţi suntem noi!”

Se spune că un călugăr tânăr se ruga lui Dumnezeu să-i deschidă ochii pentru a vedea suferinţa oricărui om pe care îl va întâlni, pentru a fi capabil să-i vină în ajutor. Când Domnul i-a împlinit rugăciunea, el a rămas dezamăgit, pentru că vedea doar răul din lume, iar din cauza ima-turităţii sale duhovniceşti, acest rău îl umplea de groază şi simţea dezgust faţă de oameni, ocolindu-i. Intr-o zi a sosit la mănăstire un om care a cerut să vorbească cu părintele stareţ. Tânărul călugăr văzând starea de decădere a celuilalt, i-a zis: „Cum îndrăzneşti, aşa cum eşti, să te prezinţi în faţa părintelui stareţ? Căci tu îl înjoseşti cu prezenţa ta!” Bărbatul a plecat. Stareţul şi-a chemat ucenicul şi l-a întrebat dacă nu a venit la el un anumit om. „- Ba da, a zis călugărul. – Şi de ce nu este aici? – Eu l-am izgonit…” Stareţul l-a privit şi i-a zis: „Nu te gândeşti că aceasta a fost poate ultima şansă pentru tine?” Tânărul călugăr, cuprins de frică, i-a cerut stareţului să se roage lui Dumnezeu să-şi primească înapoi acest dar al „vederii cu duhul” pe care i-l dăruise. Dar stareţul i-a zis: „Nu, căci Dumnezeu nu-şi ia darul înapoi. Dar eu îl voi ruga ca atunci când tu vei vedea răul din om, tu să-l trăieşti ca şi cum ar fi al tău, pentru ca tu şi el să fiţi membrele unicului trup care este umanitatea…” Mai departe se povesteşte cum acest tânăr călugăr, în cursul călătoriilor sale pe care le făcea pentru a ajuta lumea, a ajuns la o casă unde a cerut adăpost sau, mai precis, a cerut să-l lase să intre şi să-i dea un colţişor unde să se poată ruga. Nu cerea loc de dormit, ci numai un locuşor pentru a-şi face rugăciunile. Stăpânul casei a rămas foarte surprins şi în timp ce oaspetele său retras într-un colţ a început să se roage, a început să tragă cu urechea. Era un om rău, încărcat de multe păcate. Deodată auzi pe călugăr rugându-se cu lacrimi şi mărturisind în faţa lui Dumnezeu toate păcatele comise de stăpânul casei, ca şi cum le-ar fi comis el. Simţirea lui se umplu de groază şi începu a se căi şi a plânge. Când tânărul călugăr a terminat mărturisirea, omul era deja vindecat.

Rugăciunea în dragostea răstignită

Trebuie să ştim cum să ajungem în starea în care inima noastră şi cea a lui Dumnezeu să bată la unison, într-un acord armonios între noi şi Dumnezeul căruia ne mărturisim. La fiecare Liturghie spunem: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”, apoi rostim „Crezul”. Nu arată aceasta oare că a mărturisi pe acest Dumnezeu al dragostei, rămânând departe însă de dragostea răstignită, descoperită prin Hristos, este o minciună? Şi dacă nu putem să ne comportăm unii faţă de alţii – nu numai în această biserică în care stăm alături – aşa cum Domnul se comportă faţă de noi, în mărturisirea noastră de credinţă într-un Dumnezeu care este dragoste, nu suntem noi mincinoşi? Iată un lucru foarte, foarte înfricoşător.

Angajându-ne pe această cale, trebuie să învăţăm să ne rugăm fără ajutorul unei cărţi de rugăciuni. Nu vorbim de citirea rugăciunilor sau de cântarea lor, ci de a trăi în ele şi prin ele, de a avea experienţa rugăciunii. Principalul lucru este să învăţăm, cu ajutorul lor, cum să stăm în faţa lui Dumnezeu, cum să-L rugăm pe Dumnezeu. Teofan Zăvorâtul ne spune că, în fiecare rugăciune, e cuprinsă experienţa sfântului care a compus-o. Această rugăciune n-a fost nicidecum redactată la o masă de lucru; ea a fost smulsă din suflet ca un strigăt. După ani mulţi de lupte şi creştere duhovnicească lentă, această rugăciune s-a scurs din inimă asemenea sângelui. în ea se găseşte viaţa acestui părinte, experienţa mtâlnirii şi trăirii sale cu Dumnezeu, experienţa lui de rugăciune, de viaţă, pocăinţa şi bucuria sa. Desigur, este imposibil a ne împărtăşi deplin de fiecare din rugăciu-nile tipărite în carte. Insă putem întotdeauna să găsim, în fiecare rugăciune, câteva cuvinte cu care să ne simţim într-o legătură, într-o apropiere profundă. Prin fiecare rugăciune, noi putem învăţa ceea ce sfântul respectiv ştia despre Dumnezeu şi despre om, despre pocăinţă şi bucuria mântuirii.

Oricare ar fi dispoziţia noastră, este esenţial a citi aceste rugăciuni nu „din datorie”, căci ele nu sunt necesare lui Dumnezeu, mai ales dacă sunt pronunţate doar de pe „vârful buzelor”. E important a face o lectură atentă, a le citi aşa cum se ascultă muzica, din toată fiinţa, pătrunzând nu numai sunetul, ci şi sufletul autorului. Iar din sufletul său e posibil să descoperim un lucru mare şi profund pe care el l-a ştiut înţelege şi exprima în frumuseţe. Citind aceste rugăciuni în faţa lui Dumnezeu, intercalând între ele anumite momente de meditaţie, unindu-ne cu duhul care le-a inspirat, putem să ne punem sufletul în acord cu ele (amintiţi-vă de imaginea pe care v-a dat-o Sfântul Teofan Zăvorâtul). După ce ne-am pus sufletul în armonie cu învăţăturile, exemplul şi inspiraţia pe care ni le transmite rugăciunea unui anumit sfânt, noi trebuie să-i vorbim lui Dumnezeu cu propriile noastre cuvinte. Şi, mai ales, să nu sperăm că ele ne vor aduce la nivelul de perfecţiune a rugăciunii sfinţilor. Totuşi, putem strânge câteva firimituri care ne vor permite să vorbim noi înşine cu Dumnezeu sub inspiraţia a ceea ce, la un moment dat, am putut înţelege sau am citit.

O rugăciune scurtă ne poate aduce un ajutor foarte preţios: „Dumnezeul meu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, zice vameşul (Lc. 18, 13). O astfel de rugăciune este eficientă, ea spune totul. Expresia „miluieşte-mă” nu se reduce la expresia unei simple amabilităţi sau a unei afecţiuni înduioşătoare. Ea desemnează în egală măsură şi dragostea. Când îi zicem unui om: „Mi-e milă de tine”, gândim:   „îmi   eşti   drag!”   Cuvintele   „Dumnezeu”, „Domn” îl mărturisesc pe Acela care este Dumnezeu pentru noi. El este Stăpânul vieţii noastre. El nu este stăpân pentru că deţine toată puterea asupra noastră, ci pentru că noi L-am ales Domnul nostru, Stăpânul vieţii noastre şi toate gândurile Sale, tot ceea ce cuprinde inima Sa şi voinţa Sa trebuie să se scurgă în gândirea noastră, în inima şi voinţa noastră.

Dacă ne adresăm lui Dumnezeu zicând: „Dumnezeul meu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, este ca şi cum I-am zice: „Doamne eu nu am nici un merit; eu nu te pot „mitui” cu nimic, nu mă pot mândri cu nici un merit, dar pentru dragostea Ta, iartă-mă. Dă-mi timp pentru pocăinţă! Dă-mi putere pentru a mă pocăi! Dă-mi condiţii favorabile pentru a putea creşte la măsura desăvârşită a stării lui Hristos” (Ef. 4, 13), cum zice Sfântul Apostol Pavel. Dă-mi putere pentru a împlini toate poruncile Tale, dă-mi delicateţea necesară cunoaşterii voii Tale! Vindecă-mă, fă din mine un om integru, pentru dragostea Ta. Luminează-mă pentru ca să fiu demn a mă numi membru al Trupului lui Hristos, parte din Trupul Său, prezenţă a Persoanei Sale pe pământ…”

Totdeauna există o posibilitate de a găsi alte rugăciuni, dar una mai scurtă ca aceasta nu vom găsi. Totul e simplu! Simplu şi, în acelaşi timp, dificil. Dificil să ne deschidem inima şi să acceptăm să fim fără apărare, să devenim vulnerabili. Dificil a ne dărui lui Dumnezeu şi oamenilor, a ne dărui deseori cu frică şi cutremur, dar cu curajul că ştim că totul este posibil prin Cel care ne întăreşte, Domnul Iisus Hristos (Fii. 4, 13), fără a uita un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 3). Oricare ar fi slăbiciunea ta, deschide-te numai, lasă suflarea de viaţă să intre în tine, să te umfle ca pe o pânză de corabie, şi această suflare de viaţă să te împingă foarte departe, spre limanul final, împărăţia lui Dumnezeu.

Dar există o singură cale: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), zice Domnul. Contemplându-L, unindu-ne desăvârşit cu El, noi putem deveni om. Acest lucru e admirabil, căci omul este foarte mare dacă modelul său este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri, Ispite, Iubire, Jertfă, Voia lui Dumnezeu. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s