O, iubire, prin care noi suntem voioşi unii faţă de alţii, iar vederea fratelui de către frate este mai mare decât orice altă bucurie!


Din „Studii Teologice”, Nr. 2/2007, pp. 105-119
DIN SFINŢII PĂRINŢI AI BISERICII

Sf. Ioan Gură de Aur

II. Iubirea de Dumnezeu este lucru dumnezeiesc
Traducere după textul grecesc din PG 61, 681-684, de Octavian Gordon

Iubirea, scara ce duce la cer, nici un cuvânt nu o poate lăuda după vrednicie.

Iubirea este împreună cu Tatăl pe tron şezătoare, iubirea uneşte cele pământeşti cu cele cereşti; pe aceasta nu-i va fi limbii de ajuns, nici mintea nu va găsi <cum> s-o preamărească după cuviinţă.

Dar faptul însuşi arată că iubirea este cârmuitoarea vieţuirii celei mai bune. Căci ea încinge lumea creată de Dumnezeu cu podoabă desăvârşită; ea este călăuza multora spre unitate, aducând mulţime de oameni şi îngeri la asemănare întru chipul unei singure frumuseţi sfinte [25].

Căci, fiind ea însăşi o singură formă, tocmeşte întreaga fire raţională către asemănarea cu Dumnezeu: nu în cei care se înstrăinează de El îşi află odihna, ci în cei care I se supun Lui şi s-au unit[26] cu El.

Chiar dacă sunt mai mulţi, înclină cu toţii către aceeaşi simfonie şi vădesc <această> armonie ca pe un lucru ales şi fermecător. Astfel, multele şi feluritele lucrări ale Duhului Sfânt[27], reunite într-o singură şi bună înţelegere, vădesc o frumuseţe cu totul asemănătoare şi proprie lui Dumnezeu, de mult preţ în faţa Lui şi vrednică de bucuria sfântă a Creatorului[28].

Din iubire pentru oameni a coborât Dumnezeu pe pământ şi cu oamenii a petrecut, nu închinat în temple ascunse şi retrase, ca odinioară, ci S-a pogorât împreună-locuitor cu oamenii întru asemănarea şi convieţuirea cu noi, pentru ca, apropiindu-ne pe toţi întru legătura Aceluiaşi Duh, să ne facă un singur trup şi un singur duh.

Fiind iubirea dumnezeiască slujitoare a Domnului şi a Duhului <Sfânt>, pe cele risipite le adună, iar pe cele înstrăinate şi le face prietene.

O, lucrare minunată a lui Hristos, iubirea!

O, taină a mântuirii lumii! Din iubire Îl trimite Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul Său Cel Unul-Nâscut; căci, zice <Apostolul>, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”[29].

Iubirea rabdă cu bucurie necazurile pentru aproapele, prin iubire ni se porunceşte să fim slujitori unii altora: căci <zice>: „prin iubire slujiţi unul altuia!”[30]; bunurile personale, ale fiecăruia în parte, iubirea le face comune tuturor; iubirea ţi-1 arată pe aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi şi te face să-i porţi păcatele ca şi cum ar fi ale tale[31].

Întru puţine te vei mânia, iar pe cele mai multe le vei răbda. Prin iubire creşte E turma lui Hristos; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere, toceşte armele vrăjmaşilor, aduce cu sine uitarea de toţi vrăjmaşii şi aşează în lume vieţuirea paşnică a lui Hristos. „Căci nici un neam nu va <mai> ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să se războiască”[32].

De aceea zice: „Răsări-va în zilele lui dreptatea şi mulţimea păcii, până ce se va răpi luna”[33].

Strălucită este şi pilda vieţuirii paşnice!

O, iubire, întemeietoare a fericitei păci, care-l alungă pe demon, duşmanul şi vrăjmaşul oamenilor!

<O, iubire>, din pricina căreia se tânguieşte diavolul pentru oamenii cei paşnici, dar prin care îngerii se bucură împreună, văzând în oameni însuşi chipul păcii lor!

<O, iubire>, prin care noi suntem voioşi unii faţă de alţii, iar vederea fratelui de către frate este mai mare decât orice altă bucurie!

De bună seamă, Pavel spune că venirea lui Tit îi aduce mângâiere în necazuri[34]; iar când nu este lângă el, nu are tihnă în suflet.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de fraţi – două lucruri de nedespărţit Şi această poruncă avem de la Dumnezeu, zice Ioan, ca cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-şi iubească şi fratele. Căci aceasta i-a spus-o şi lui Petru: „Dacă mă iubeşti, paşte oile Mele!”[35], adică: arată-ţi iubirea faţă de Păstor, purtând grijă de oi cu multă râvnă.

Aşadar, pe cât de neclintit este un zid întărit prin buna întocmire[36] a unor pietroaie făcând să se abată năvălirile vrăjmaşilor, tot aşa este şi obştea sfinţilor, bine închegată prin legăturile iubirii[37], <abătând> ispitele diavolului.

Şi <vezi> ce podoabă de preţ au plantele sădite în şiruri, sau ce rânduială este într-o oaste bine întocmită, care înaintează în ordine şi în linie de luptă! De bună seamă că acestea din urmă aduc[38] desfătare; dar mai fermecător şi mai plăcut decât toate este frumuseţea armoniei fireşti a celor care s-au închegat întru iubire. Căci însemnată se arată aceasta în ochii Domnului şi la mare cinste.

Ascultă-l pe David, sau mai degrabă harul Duhului Sfânt: „Iată, zice, ce este mai frumos şi mai plăcut..” – <nu zice> nimic altceva, nici un alt <cuvânt> de pe pământ ci: „… decât să locuiască fraţii laolaltă?”[39] – ca un mir vărsat deasupra capului. Îngeri dănţuiesc împrejurul cetei noastre şi se bucură pentru noi, că le urmăm pilda de viaţă. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face bucurie în cer[40], după cuvântul Domnului, cu mult mai mult pentru aşa mare mulţime a celor ce se mântuiesc.

Căci bucuria veacului ce va să fie prin aceasta se arată – jale diavolului şi vânturătoare demonilor! -când ne vom aduna laolaltă în coruri, într-o singură suflare şi-ntr-un singur cuget spre a-I cânta lui Dumnezeu imn de laudă întru totul asemenea Heruvimilor, şi când vom urma pilda preaslăvitei <lor> cântări.

Căci precum aceia, urmând unul celuilalt aduc cântare întreit-sfântă, tot astfel şi noi, adunându-ne, după modelul lor, în două coruri şi dând răspunsuri unii altora, cântăm cântare duhovnicească.

Celor din afară le stârneşte mirare, dor celor ce privesc şi râvnă celor ce aud, iar în noi se descoperă o pricepere[41] dumnezeiască şi lucrătoare, prin care simţim cum sunt smulse din noi toate pricinile relei purtări şi ale dezbinării.

Prin noi, toţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu, văzând pe pământ vieţuirea cea cerească. De aceea Pavel ne-a învăţat să avem cu toţii un singur cuget şi acelaşi lucru să-1 spunem[42]; de aceea Hristos îi trimite pe Apostoli doi câte doi; instituie până şi buna înţelegere între femei, pentru ca şi adunarea fecioarelor să ia parte la urmarea pildei îngerilor.

De aceea zice <Apostolul>: „Le rog pe Euodia şi pe Syntyche să aibă acelaşi cuget întru Domnul”[43].

Ne porunceşte ca fiecare să-l socotească pe celălalt mai presus decât el, ca să nu fim dezbinaţi <gonind> după onoruri sau, mai degrabă, după slavă deşartă, ci pentru ca, cinstindu-1 pe aproapele nostru, să fim uniţi si să ne socotim laolaltă.

De bună seamă, ale noastre sunt măreţe, dar, cu adevărat, cât de minunate[44] sunt cele ale sfintei şi dumnezeieştii iubiri!

Să vedem, dar, şi învăţăturile Legii, căci acestea învaţă cu folos. Să nu-1 dispreţuieşti[45] – zice <Domnul> – pe cel nevoiaş, ci dă-i de pomană e celui necăjit; să se bucure săracul de roadele tale[46] şi să-i fie lui spre hrană prinosul secerişului şi al recoltei; în al şaptelea an, şi robul să fie lăsat liber, iar în al cincizecilea an toată datoria să fie iertată; şi cei care şi-au vândut averile să le ia îndărăt, fără să plătească vreun preţ.

Dobândă să nu ceri[47], „să nu iei drept zălog nici moara, nici piatra ei de deasupra”[48], şi nici haina săracului[49], şi să nu dai năvală ca să-ţi iei zălogul cu de-a sila.

Să nu laşi de izbelişte boul aproapelui tău, chiar dac-ar fi să-ţi fie duşman; ba să-i duci înapoi şi animalul rătăcit, slujindu-i ca unui prieten şi dezlegând duşmănia atunci când ţi se oferă prilejul.

Iar toate aceste porunci pentru nimic altceva <n-au fost date> decât pentru iubirea cea sfântă şi de Dumnezeu mult-dorită, căci spre aceasta ţintesc[50] şi poruncile Evangheliei.

Deci, după ce <Domnul> a rostit multe <porunci> spre plinirea Legii, a adăugat: „Faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce caută să vă vatăme”[51], sfărâmând duşmănia şi sădind iubirea întru toate.

Fie ca nevoia voastră de a vă iubi unii pe alţii să nu fie îndestulată niciodată!

Căci zice Pavel: „Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul!”[52].

Căci, aşa cum căutăm de mâncare în fiecare zi, iar îndestularea nu ne opreşte de la a căuta de mâncare în fiecare zi, ci, cerând aceasta de la natură, o simţim ca pe o necesitate – tot aşa, şi în privinţa iubirii, să păzim acelaşi model.

Zice <Ecleziastul>: „nu se va îndestula ochiul de privit, şi nici urechea de auzit”[53].

Dulce le este ochilor lumina şi nimeni <vreodată>, privind, n-a obosit la ochi, şi nici n-a obosit cineva la urechi auzind; tot aşa trebuie ca şi lucrarea cea râvnită a iubirii să o îndeplinim fără zăbavă şi să nu ne-o îndestulăm niciodată.

Căci apa multă nu va putea să stingă iubirea; căci zice <Apostolul>: „rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, iubirea”[54]. Căci precum era de la-nceput, aşa va fi păzită în veac. Pe aceasta urmând-o, fie să dobândim bunătăţile veşnice întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia <I se cuvin> slava şi puterea, în vecii vecilor! Amin!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Iubire, Sf.Ioan Gură de Aur. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s