Sfinţii Grigorie şi Nona

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

1 ianuarie Cappadocia, sec. IV
Despre această strălucită pereche creştină avem fericirea de a cunoaşte multe lucruri, din două omilii ţinute de fiul lor, Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii. Prima omilie a fost rostită la moartea surorii sale, Sfânta Gorgonia (23 februarie). La începutul omiliei el descrie pe scurt pe sfinţii lor părinţi, care au picurat în sufletul fiicei lor puternice temeiuri şi virtuţi creştine. Grigorie şi Nona, deşi foarte bătrâni, erau prezenţi spre a auzi aceste cuvinte din partea fiului lor:

„Cine dintre noi nu cunoaşte pe noii Avraam şi Sarra ai vremii noastre ? Vreau să zic de Grigorie şi de soţia sa Nona – căci nu se cade să trec cu vederea numele lor, care prin sineşi îmbărbătare către virtute ne sunt. Părintele meu, precum Avraam, prin credinţă s-a îndreptăţit; iar maica mea, asemenea Sarrei, cu cel ce este credincios a vieţuit. Acela, mai presus de nădejde, a ajuns tată al multor neamuri, iar ea a suferit chinurile duhovniceşti ale naşterii lor. El a scăpat din legătura dumnezeilor tatălui său, iar ea este fiica şi totodată maica celui slobozit. El din rudenia sa şi din casa sa pentru pământul făgăduinţei a ieşit (cf. Facere 12, 1; Evr. 11, 8), iar ea pricina «surghiunirii» sale a fost (şi doar întru aceasta aş îndrăzni a zice că mai mare decât Sarra s-a aflat). Şi falnic a pornit el în călătorie, iar ea cu râvnă 1-a însoţit. El s-a afierosit pe sine Domnului, iar ea „domn” şi-a numit soţul, şi întru acest chip 1-a privit, şi pentru aceasta s-a îndreptăţit. Şi au luat făgăduinţa şi darul, şi din ei s-a născut Isaac.

Iar bunul acesta păstor a fost roadă rugăciunilor şi călăuzirii soţiei sale, învăţând de la ea ţinta vieţuirii unui bun păstor. Căci, cu adevărat, de idolii săi fugind el, mai apoi pe ciraci a gonit. Şi niciodată de atunci înainte cu idolatrii părtaş nu s-a aflat. Intru o cinstire şi într-un cuget şi într-un suflet cu soţia sa aflându-se el, întru urmarea virtuţii şi însoţirii cu Dumnezeu au fost ca înjugaţi, precum unul cu altul şi în cele trupeşti erau. Deopotrivă au fost întru lungimea vieţii şi întru cărunteţea bătrâneţii; tot astfel şi întru chibzuinţă şi strălucire unul cu altul întrecându-se şi deasupra tuturor ridicându-se.

Desprinşi fiind de lucrurile trupeşti, trecut-au încă de aici pe tărâmul celor duhovniceşti, mai înainte chiar de desfacerea trupurilor lor. Ei nu erau din lume, dar şi din ea erau, căci deopotrivă o dispreţuiau şi o preţuiau. Lepădând bogăţia cea pământească, bogaţi au fost prin alesele lor strădanii; dispreţuind cu totul cele de aici, pe cele cereşti în locul acelora au căutat. Puţin deci rămânându-le din viaţa aceasta, cu credincioşie aşteaptă îmbelşugata şi fericita viaţă întru care au trudit.

Doar un cuvânt de ei voi mai grăi aici: cu dreptate şi cu vrednicie numitu-s-au podoabe celor două firi: el, al celei bărbăteşti, iar ea, a celei femeieşti; şi nu doar că fiecare dintre ei podoabă s-a făcut, ci adevărat chip al virtuţii. De la ei şi-a dobândit Gorgonia şi vieţuirea, şi strălucita ei faimă, căci ei i-au semănat sămânţa bunei cinstiri. Ei sunt obârşia frumoasei sale vieţi în lumea aceasta şi a prielnicei sale mutări, întru nădejdea unor lucruri încă mai bune.”

Cinci ani mai târziu, în 347, tatăl Sfântului Grigorie a murit, la vârsta de aproape o sută de ani. Din nou Grigorie a ţinut o înălţătoare cuvântare de îngropare. Aici subliniază virtuţile neştirbite ale tatălui şi ale mamei sale, şi din nou vorbeşte despre frumuseţea şi prietenia din căsnicia părinţilor săi:

„Nu ştiu ce oare să laud mai mult: harul ce 1-a chemat din această rătăcire, sau alegerea lui de a o părăsi. Însă el a îndepărtat cu atâta grijă ceaţa ce se lăsase pe ochii minţii sale şi cu atâta grăbire a alergat către adevăr, încât a îndurat pentru o vreme pierderea mamei sale şi a averii, de dragul Tatălui său ceresc şi moştenirii celei adevărate. Şi a purtat această necinstire mai bucuros decât primesc alţii cinstirile cele mai înalte…

Chiar mai înainte de a fi în rândul nostru, al nostru era, căci firea sa îl făcea să fie de-al nostru ca printr-o înfiere. Aşa cum mulţi dintre ai noştri nu sunt cu adevărat cu noi, căci felul vieţuirii lor îi înstrăinează de trupul de obşte, tot aşa se află mulţi «dintru cele din afară» ce sunt cu adevărat cu noi, căci felul vieţuirii lor premerge credinţei, şi nu au a adăuga faptelor lor virtuoase decât numele de creştin.

Unul dintre ei a fost şi tatăl meu, străin lăstar, dar aplecat către noi prin chipul vieţuirii sale. Aşa de mult se apropiase de desăvârşirea înţelepciunii şi cumpătării (sofrosinis), încât a fost în acelaşi timp iubit cu cea mai mare înfocare, dar şi nespus de cuviincios şi smerit, însuşiri ce se întâlnesc doar cu mare greutate în acelaşi om. Cum ar putea exista o mărturie mai înseninată şi mai vădită a cinstei sale decât faptul că, deşi ocupa o dregătorie mai înaltă decât oricare, nu s-a îmbogăţit cu nici un bănuţ, deşi vedea pe alţii băgându-şi mâinile lui Briareu în vistieria obştească şi umflându-se cu aceste răutăţi ? Căci aşa numesc eu bogăţia nedreaptă.

Aceste lucruri fac din plin dovada chibzuinţei sale, ci încă voi aduce şi alte pilde în cele ce voi spune. Pe cât îmi pare, el dobândi credinţa ca răsplată a purtării sale. Cum a fost ea – lucru mult prea însemnat spre a-1 trece sub tăcere – voi arăta în cele ce urmează.

Am auzit Scriptura grăind: Femeie vrednică cine va afla ? (Pilde 31, 10), şi că aceasta e un dar de la Dumnezeu, iar o căsnicie bună e rânduită de Domnul. Chiar necreştinii cred acelaşi lucru, căci zic ei: «Că n-are bărbatul răsplată mai mare ca soţia cea bună Nici altă răsplată mai grea precât cea nărăvită la rău».

Şi nimeni nu poate fi socotit ca mai fericit întru aceasta decât părintele meu. Cu adevărat, socotesc că de ar fi încercat cineva să afle cea mai bună dintre căsnicii, din orice colţ al pământului şi din orice neam, n-ar fi putut găsi una mai bună şi mai armonioasă decât aceasta. Căci aici cel mai ales bărbat şi cea mai aleasă dintre femei au fost aşa de uniţi întru unul, încât căsnicia lor s-a făcut nu mai puţin unire a virtuţii decât a trupurilor. Şi întrecându-i pe alţii, nu s-au putut întrece unul pe celălalt, căci deopotrivă erau în virtute şi deopotrivă în cinstire.

Femeia ce i s-a dat lui Adam spre ajutor – căci nu este bine să fie omul singur (Facere 2, 18) – în loc să-i fie împreună-lucrătoare, i s-a făcut vrăjmaşă, şi în loc să-i fie tovarăşă de jug, potrivnică i s-a făcut, amăgind pe bărbat prin desfătare, şi prin pomul cunoştinţei de pomul vieţii înstrăinându-1. Însă cea de Dumnezeu dată părintelui meu nu numai tovarăşă i s-a făcut, ci încă mai minunat, întâi-stătător, trăgându-1 spre cea mai înaltă strălucire prin faptele şi vorbele ei. Ea socoti a fi mai bine să se lase stăpânită de soţul ei în toate celelalte lucruri, după rânduiala căsătoriei, dar în cele ale credinţei nu s-a ruşinat să i se facă dascăl. Drept este a ne minuna de purtarea lor, ci încă mai mult ar trebui să ne minunăm de voinţa lui de a-i da ei întâietate.

Pre când alte femei erau la mare cinste şi ridicate în slăvi pentru cea din fire a lor frumuseţe şi pentru împodobirea lor, un singur fel de frumuseţe încuviinţa a mea maică – pe cea sufletească. Nu s-a îngrijit decât să îşi păstreze – ori mai curând să refacă, pe cât e cu putinţă – dumnezeiescul chip din ea. Rumenelile şi sulimanurile şi celelalte podoabe le-a lepădat, ca pe unele potrivite femeilor din teatru. Singura şi adevărata naştere aleasă pe care o recunoştea era cuvioşia şi cunoaşterea locului de unde venim şi a locului unde avem să ne ducem.

Singurul fel de bogăţie sigură şi neştirbită îi era lipsirea de bunurile sale pentru Dumnezeu şi pentru săraci, şi mai ales pentru cei mai puţin înstăriţi dintre rudeniile ei. Socotea că a da numai cât e nevoie spre a-ţi duce zilele e mai curând o aducere aminte a suferinţelor decât o alinare a lor, pe când dăruirea cu îmbelşugare aduce o cinste statornică şi o mai deplină mângâiere.

Unele femei s-au făcut vestite prin chivernisirea casei lor, altele prin căutarea celor dumnezeieşti. însă chiar de este anevoios a împlini deodată aceste lucruri, ea a întrecut pe toţi în amândouă, prin înălţimea la care a ajuns în fiecare dintre ele şi prin faptul că numai ea le-a adus laolaltă, întocmai cum belşugul familiei sale sporea prin supravegherea sa înţeleaptă şi plină de grijă, potrivit poruncilor şi rânduielilor lui Solomon privitoare la femeia vrednică (Pilde 31, 10-31), de parcă nici nu s-ar fi îngrijit de credinţă, tot aşa s-a afierosit pe sineşi lui Dumnezeu şi s-a îndeletnicit cu lucrurile dumnezeieşti, ca şi cum ar fi fost cu totul slobodă de îndatoririle familiei. Nu îngăduia nici uneia dintre feţele vieţii sale să o stânjenească pe cealaltă, ci mai curând făcea astfel ca una pe alta să se încredinţeze şi să se întărească.

Ce vreme şi ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea ? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi.

Cine asemenea ei să fi avut o astfel de nădejde a dobândi de-ndată cele cerute în rugăciune ? Cine oare a mai cinstit ca ea mâna şi chipul preoţesc ? Ori a cinstit ca ea oricare cale filosoficească ?
Cine şi-a înfrânat mai mult trupul prin post şi priveghere ? Ori să fi stat ca stâlpul la psălmuirea de toată noaptea, ca şi la cea din vremea zilei ?
Cine a iubit fecioria mai mult decât ea, păstrând totuşi legătura căsătoriei ?

Cine a ţinut mai mult partea orfanilor şi văduvelor, ori să fi ajutat aşa de mult la uşurarea suferinţelor celor ce jeleau ?

Poate sunt lucruri mărunte, iar unora le par chiar vrednice de dispreţ, căci nu sunt uşor de atins de către cei mai mulţi oameni, iar pizmuirea face ca lucrurile ce nu sunt uşor de atins să fie oarecum şi de necrezut. Dar pentru mine acestea sunt cu totul vrednice de laudă, căci ele erau întruchiparea credinţei şi lucrarea râvnei sale duhovniceşti…

Nici a îngăduit urechilor sale, ce auziseră cele dumnezeieşti, ori limbii care le grăise să se prihănească cu basmele cele elineşti şi cântările comedianţilor – căci înţelegea că nimic din cele nesfinte nu se cuvine celui sfânt. Şi lucru şi mai minunat, chiar de era deosebit de mişcată şi de suferinţele unor străini, nu s-a lăsat vreodată copleşită de semnele din afară ale mâhnirii, încât să lase să-i scape vreun vaiet în vremea slujirii Sfintei Liturghii sau să lase să-i cadă vreo lacrimă din ochii săi tainic pecetluiţi. Nici nu îngăduia vreunei urme de jale să dăinuiască în zi de praznic, în ciuda multelor sale prilejuri de mâhnire. Căci sufletul iubitor de Dumnezeu priveşte toate cele omeneşti în lumina celor dumnezeieşti.

Voi păstra tăcerea despre unele lucruri încă mai negrăite, cărora le este martor Dumnezeu, şi pe care le-a mărturisit credincioaselor ei slujitoare. Iar lucrurile ce mă privesc sunt poate nevrednice de pomenire, căci nevrednic m-am arătat de nădejdea pe care o nutrea ea pentru mine. Însă măreţ lucru a fost din partea ei să mă făgăduiască cu totul lui Dumnezeu încă înainte de naştere, fără a se îngriji ce va aduce viitorul, şi a mă afierosi de îndată după naştere. Pentru bunătatea lui Dumnezeu, ea n-a dat greş cu totul în rugăciunea ei, iar jertfa ei cea prielnică nu a fost lepădată.

Unele din virtuţi de timpuriu le-a vădit; altele le-a dobândit treptat de-a lungul vieţii sale. Aşa cum soarele în chip desfătat îşi împrăştie razele de dimineaţă, însă la prânz mai cald şi mai strălucitor se face, tot astfel s-a făcut şi ea. Căci deşi încă de la început a prins să răspândească nu puţină cuvioşie, întru deplină lumină a strălucit spre sfârşit.

Aşa se face că cel ce o aşezase în casa lui, puternic imbold către sfinţenie avea în căminul său – căci soţia sa, prin obârşie şi rudenie, era iubitoare de Dumnezeu şi de Hristos, iar moştenirea ei era virtutea. Căci, spre deosebire de el, ea nu fusese tăiată dintr-un măslin neroditor şi altoită pe cel bun.

În primii lor ani împreună, pentru preaplinul credinţei sale, ea nu putea îndura să nu poarte acelaşi jug cu el. Deşi era cea mai puternică şi mai vitează femeie, acesta era singurul lucru pe care nu putea să-1 îndure – a fi doar pe jumătate unită cu Dumnezeu, din pricina înstrăinării lui, cel ce era parte din ea însăşi, şi neputinţei de a adăuga legăturii trupeşti deplina unire a duhului.

Deci cădea înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte, cu multă postire şi multe lacrimi, stăruind către El pentru mântuirea «capului» ei. Şi cu sârguinţă se afierosea pe sine soţului ei, înrâurindu-1 în multe feluri, cu mustrări şi poveţe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se faţă de el. Dar mai mult decât toate 1-a câştigat prin însăşi firea ei, şi mai vârtos prin acea sârguinţă întru sfinţenie, în stare să plece şi să înmoaie sufletul, încât să se supună de bunăvoie nevoinţelor virtuţii. Picătura de apă ce loveşte necotenit stânca o va străpunge negreşit, şi până la urmă îşi împlineşte dorinţa. Şi, precum ştim, tocmai aşa s-a şi întâmplat.

Acele rugăciuni şi nădejdi ale ei nu s-au ivit din ardoarea tinereţii sale, ci din credinţa ei. Căci cu adevărat nimeni nu era mai încrezător în cele văzute decât ea în cele nădăjduite (cf. Evr. 11, 1), căci cunoştea din cercare dărnicia lui Dumnezeu. Două lucruri au lucrat împreună la mân-tuirea părintelui meu: tămăduirea treptată a judecăţii sale şi o vedenie din vis, cum Dumnezeu adeseori trimite sufletului vrednic a se mântui.

Ce vedenie era aceea ? Aceasta îmi este partea cea mai scumpă a istorisirii. El s-a văzut pe sine cântând un stih anume din psalmii sfântului David – lucru ce nicicând nu-1 mai făcuse, deşi soţia sa i-1 ceruse şi stăruise să îl facă. Stihul era: Veselitu-m-am de cei ce au zis mie: în casa Domnului vom merge (Ps. 121, 1). Deşi psalmul îi era străin, totuşi dorinţa înfăţişată în el a răsărit înlăuntrul lui.

Auzind de la el despre aceasta, şi crezând că rugăciunile ei au fost ascultate, ea nu stătu pe gânduri şi îndată îi răspunse că vedenia îi va aduce deplina desfătare numai de va fi însoţită de înfăptuirea ei. Făcând limpede prin bucuria ei măreţia blagosloveniei, ea 1-a grăbit către mântuire, ca nu cumva să se ivească vreo oprelişte spre a-i împiedica chemarea şi a risipi lucrul după care ea tânjea.

Se întâmpla că tocmai atunci mulţime de episcopi zoreau spre Nicea spre a se împotrivi nebuniei lui Arie – căci tocmai se ivise viclenia împărţirii lui Dumnezeu. Deci părintele meu se dădu pe sine lui Dumnezeu şi acestor vestitori ai Adevărului, mărturisindu-şi dorinţa şi cerând de la ei mântuirea de obşte. Unul din aceşti episcopi s-a întâmplat să fie vestitul Leontie, care pe atunci avea sub stăpânire şi oraşul nostru.

Ar fi o mare nedreptate împotriva harului dacă aş trece sub tăcere aici minunea ce s-a făcut atunci cu el prin lucrarea harului. Şi nu puţini au fost martorii acelei minuni, învăţătorii dreptei rânduieli dogmatice şi liturgice făcură o greşeală duhovnicească: slujba se făcu proorocie a celor viitoare, căci rugăciunea hirotonirii preoţilor fu amestecată cu cea a primirii în rândul catehumenilor. O, începătură negândită ! Căci cu genunchii plecaţi a primit el cuvintele ce îl făceau catehumen, într-un asemenea chip, încât mulţi dintre cei de faţă, fie înţelepţi ori slabi de minte, au proorocit cele viitoare, încredinţaţi fiind de semne preavădite de ceea ce avea să fie.

La scurtă vreme, minunea aceasta a fost urmată de o alta, pe care o voi încredinţa auzului celor credincioşi (căci nimic din cele bune nu poate fi încredinţat minţilor lumeşti). El se apropia de acea naştere din nou din apă şi din Duh, prin care mărturisim lui Dumnezeu alcătuirea şi să-vârşirea omului nostru lăuntric după Hristos, ca şi prefacerea şi plăsmuirea din nou din cele ce sunt pământeşti întru cele ce sunt ale Duhului. Cu fierbinte dorire şi strălucită nădejde se apropia, spre a se spăla în scăldătoare cât mai mult cu putinţă – şi cu adevărat a se curaţi cu sufletul şi trupul mult mai mult decât cei ce urmau a primi de la Moisi tablele legii. Căci curăţirea acelora se mărginea la veşminte, la o uşoară înfrânare de la hrană şi un scurt răstimp de curăţie trupească. Dar pentru el toată viaţa trecută fusese pregătire pentru acea luminare, astfel că propria curăţie pecetlui darul botezului – desăvârşirea fiind încredinţată curăţiei, iar blagoslovenia nefiind primejduită în cel ce era aşa de încrezător în primirea harului.

Şi pe când ieşea el din apă, în jurul lui străluci o lumină şi o slavă vrednică de cugetul cu care se apropiase de darul credinţei. Acest lucru a fost văzut de unii dintre cei ce luau parte la slujbă, care la început au păstrat tăcere despre aceasta, fiecare gândind că numai el văzuse, însă mai apoi au vorbit între ei. Însă celui ce săvârşea botezul şi mirungerea i-a fost aşa de limpede, că nu a fost în stare să păstreze taina, ci a strigat către toţi că ungea cu Duhul pe chiar urmaşul său (întru episcopat).”

Într-adevăr, după câţiva ani Sfântul Grigorie cel Bătrân a uns episcopul Nazianzului.

Sfânta Nona şi-a urmat soţul în împărăţia cerurilor la scurt timp.
Biserica o pomeneşte la 5 august, iar pe soţul ei, la 1 ianuarie.

Celălalt copil al lor, un fiu numit Chesarie, a fost doctor la curtea împăratului; şi el a fost canonizat de Biserică (9 martie în Biserica Rusă, 10 februarie în Biserica Greacă). Deci amândoi părinţii şi toţi copiii acestei familii au fost canonizaţi ca sfinţi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sfinţi căsătoriţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s