Sf Nicolae Planas_Iată omul lui Dumnezeu !

Iată omul lui Dumnezeu !

Cu negrăită bucurie şi sfială vă împărtăşesc o descoperire dătătoare de nădejde, viaţa unui sfânt pe care poate dumneavoastră, cititorii acestor rânduri, îl cunoaşteţi de mult, dar pe care eu l-am aflat abia ieri, în paginile vii ale cărţii Monahiei Marta, « Sfântul Nicolae Planas – ocrotitorul celor căsătoriţi », pe care îngerul cel blând şi înţelept mi-a scos-o în cale la pangarul Mănăstirii Dervent, unde tot el mi-a purtat paşii osteniţi de două zile de pelerinaj pe urmele celor ce au sfinţit pământul românesc prin curăţia desăvârşită a vieţuirii lor.

Mărturisesc surprinderea pe care am trait-o citind în prefaţă următoarele cuvinte:

“Inima vicleană şi necredincioasă să nu citească această carte”. M-am temut, în chip firesc: oare nu e prea mare îndrăzneala mea de a o citi?

Autorul acestui îndemn-interdicţie, Fotie Kontoglu, îşi justifică astfel cerinţă :

“Simplu a fost cel despre care se vorbeşte, simplă este istoria lui, simpli trebuie să fie cei care o vor citi. Pentru ca să nu se tulbure această armonie sfinţită care există întreBătrânul din istorioară, evlavioasa uceniţă care a scris câte şi-a adus aminte din viaţa lui plăcuta lui Dumnezeu şi cititor, trebuie ca toţi trei să fi trăit în « simplitatea inimii ».

Aş putea să pretind în faţa dumneavoastră, care nu mă puteţi verifica uşor, că am sau măcar înţeleg « simplitatea inimii » necesară, dar recunosc a nu şti aproape deloc ce implică ea. Nădăjduiesc, însă, în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ca să mă lumineze atât încât să pricep taina aceasta întrupată în părintele Nicolae.

Nu încep prin a transcrie biografia sa din carte, ci direct printr-una din întâmplările care i-au câştigat inima şi evlavia celor ce l-au cunoscut. Nu este nevoie să o aleg pe una anume ; toate sunt la fel de impresionante : străpung inima mea împietrită şi văduvită de sfânta simplitate, mişcând-o spre umilinţă.

Fiara domesticită

Curtea unei familii la care Bătrânul mergea foarte des, era închiriată unui cizmar comunist. Ura lui faţă de ceiualţi, şi mai ales faţă de preoţi, nu avea margini. Acolo unde lucra, – vorbind de unul singur – mereu bolborosea de unde va începe, împreună cu trupa lui, să-i omoare pe preoţi, spunând : « Întâi şi întâi îi vom omorî pe preoţii de la Izvorul Tămăduirii ». Precum v-am spus, acela lucra în curte. Bătrânul, în bunătatea lui, s-a dus aproape de el şi i-a zis : « Bună ziua, fiule ! ». Acela, fără să ridice capul, a murmurat ceva. A doua sâmbătă, Bătrânul a mers din nou şi i-a spus : « Bună ziua, Luca ! ». Acela i-a răspuns : “Bună ziua”, dar fără să-şi ridice capul. La a treia vizită, Bătrânul i-a spus din nou: « Bună ziua, Luca ! Ce faci, fiule? ». Atunci a catadicsit să spună : « Bine, Părinte ». Bătrânul a continuat să-l cerceteze acolo unde lucra până când s-a spart gheaţa. S-a ridicat de l a locul său, i-a sărutat mâna cu respect, iar nouă ne-a spus: “Atunci când îi voi omorî pe preoţi, eu voi pune vorbă bună ca sa nu-l omoare pe Părintele Nicolae.

Şi nu numai că voi vorbi, ci îl voi şi apăra. » După aceea, de câte ori venea Bătrânul, se grăbea să-l întâmpine şi să-i sărute mâna. Bătrânul nici nu ştia ceva despre intenţiile lui, nici n-avea vreo idee despre comunism, nici despre schimbarea lui nu pricepea nimic – sau cel puţin aşa credeam noi. Cine ştie în ce fel vedea el – cu darul mai-înainte-vederii – sufletul aceluia ? Aşadar, comunistul acela, oricâte predici ar fi auzit şi oricâte sfaturi i s-ar fi dat, nimic din acestea nu ar fi putut îmblânzi în vreun fel sufletul lui cel împietrit, precum a făcut bunătatea acelui bătrânel cărunt, care îl cerceta şi stătea în picioare înaintea lui de fiecare dată, deşi la început i s-a arătat un dispreţ făţiş. Datorita rugăciunilor Bătrânului s-a pocăit. Iar când, după puţin timp, s-a îmbolnăvit(paralizia părţilor de jos ale picioarelor lui) şi a murit la vârsta de treizeci de ani, a adormit ca un bun creştin şi fără să omoare pe nimeni. Această influenţă o avea înfăţişarea Bătrânului asupra celor ce-l cunoşteau. De aceea, nu avea niciun duşman. Numai pe satana, dar şi pe acela l-a biruit prin harul Sfântului Duh, care sălăşăluia din belşug în sufletul sau sfinţit.

Monahia Marta, « Sfântul Nicolae Planas – ocrotitorul celor căsătoriţi », Editura Evanghelismos, 2008, pp 78-79

Iată omul lui Dumnezeu ! – II –

Vizitiul recunoscător

Din spusele unor creştini am aflat că, la marginea enoriei Sfântului Ioan, calul unui căruţaş sărac a păţit ceva şi a căzut la pământ, fiind gata să moară. Plângea sărmanul şi se întristase adânc. Întâmplându-se să treacă Părintele Nicolae pe acolo îl văzu şi, făcându-i-se milă de el, îi spuse: “ Taci, fiule, nu te mai mâhni! Numai să fac semnul crucii peste el şi se va face bine”. Într-adevăr, îndată ce l-a binecuvântat, animalul s-a ridicat bucuros şi şi-a continuat drumul. De atunci, pretutindeni vizitiul îl numea pe Părintele binefăcătorul său.

Familia care şi-a aflat fiul pierdut

O familie din Atena avea un fiu, pe care îl pierduse de trei ani, în timpul cunoscutului episod al trimiterii armatei greceşti în Rusia.[ În 1917, la apelul ţarului Nicolae, adresat mai multor suverani creştini ai Europei de a-i trimite trupe spre ajutor împotriva armatelor bolşevice, a trimis şi Grecia armată, în rândurile căreia s-a aflat şi tânărul ostaş, copilul familiei ateniene la care se referă autoarea.]. N-au putut afla dacă mai este în viaţă sau a murit. Au căutat pretutindeni pe unde trebuia, dar n-au primit niciun răspuns clar. Au auzit şi despre Părintele Nicolae, că ar putea să-i ajute în problema aceasta. Au mers la biserica lui şi i-au arătat durerea lor . Acela le-a spus : « Veniţi mâine şi va voi spune ». Le-a spus aceasta deoarece în asemenea cazuri şi împrejurări triste se ruga aproape toată noaptea. A doua zi s-au dus cu sufletul la gură să audă ce le va spune. El îi înştiinţă : « Copilul vostru trăieşte şi la sfârşitul acestei săptămâni veţi primi o scrisoare, iar luna următoare va veni şi îl veţi vedea. ». Într-adevăr, precum le-a spus aşa s-a şi întâmplat. Familia întregită a venit apoi sa-i mulţumească Părintelui Nicolae şi să-l ia acasă, să-i binecuvinteze şi să prânzeasca împreună cu ei. Ca să-şi îndeplinească dorinţa, l-au luat aproape pe sus pe Părintele.(pp. 66-67)

Apariţia îngerului

Odată, când încă nu era foarte în vârstă, a pornit spre o bisericuţă izolată din cartierul Peristeri, unde avea să fie săvârşită o priveghere. Mergând o bucată de vreme, a rătăcit drumul, luând-o pe nişte cărări, peste ogoare, şi nemaiştiind pe unde merge. Înaintând mâhnit şi rugându-se, deodată îl văzu înaintea lui pe un tânăr care îi spuse : « Ai pierdut drumul, Părinte ? Te voi conduce eu. ». Tânărul mergând înainte, iar Părintele Nicolae după el, au ajuns până la uşa bisericii. De aici, povesteşte el însuşi : « De îndată ce am ajuns până la uşă, m-am întors ca să-i mulţumesc, dar în aceeaşi clipă, acesta a strălucit şi a dispărut ».

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s