cei ce se iubesc se sălăşluiesc reciproc unul în altul.. sentimentul celui ce iubeşte, că in cel iubit îşi regăseşte «casa» după ce a rătăcit pe afară . întrucât «casa» este interioritatea, sediul ultim, vatra de odihnă

din Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe

de Pr Dumitru Staniloae

Ed IBMBOR

2. DRAGOSTEA CA FACTOR DE UNIRE DESAVARŞITA ŞI CA EXTAZ

Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează intre cei
ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiecte libere. Legătura stabi-
lită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu
plăcere unul la altul, aşadar în orientarea intenţiei fiecăruia spre ce-
lălalt, ci în faptul că fiecare îl primeşte pe celălalt în sine.

Intre cei ce se iubesc nu este separaţie. Pe de altă parte, ar fi sim-
plist să concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul
la altul, precum ar fi cu totul greşit să fie considerată ca o identificare
de eu-uri. Energia care se comunică de Ia unul la altul în cei ce se
iubesc nu are un caracter fizic şi nu se comunică în forma în care se
comunică energiile fizice. Intr-un anumit sens, cel iubit nu-şi trimite
numai o energie în fiinţa celui iubitor, ci pe sine însuşi întreg, fără să
înceteze de a râmine şi în sine. ii o proiectare a fiinţei sale întregi prin
energia sa în sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune
silnic, ci e primit şi păstrat cu bucurie, e absorbit mai bine zis de cel
iubitor, încît nu ştii care trimite odată cu chipul său mai multă energie
de la sine la celălalt: cel iubit sau cel ce iubeşte.

Desigur această reciprocă comunicare de energie are loc altfel in-
tre doi oameni, ca între Dumnezeu şi om. Aici in primul rind Dumnezeu
îşi trimite energia in om. Iar erosul divin coborînd în om îl face pe
acesta să absoarbă proiecţia chipului lui Dumnezeu în sine. Dar nu e
mai puţin adevărat că energia divină, odată comunicată omului, aceasta
se întoarce spre Dumnezeu şi în această întoarcere a ei ea îmbracă for-
ma afecţiunii subiectului uman, trezită de energia divină. Căci nu nu-
mai Dumnezeu iubeşte pe om, ci şi omul Îl iubeşte pe urmă pe Dum-
nezeu, sau îşi trimite şi el spre Dumnezeu o energie proprie, sau energia
divină îmbrăcată şi imprimată de intenţionalitatea şi afecţiunea subiec-
tului propriu. Dacă, după cum zice Ioan Scărarul, faţa celui iubit ne pre-
face în întregime după chipul ei şi ne umple fata noastră de bucurie şi
de farmec, înseamnă că o energie a lui e trimisă în noi şi lucrează asu-
pra noastră, dar nu în mod fizic sau subconştient, ci prin voia, afecţiunea
şi conştiinţa noastră, uşurate însă de energia aceea, ce lucrează mai
adînc în noi.

Această lucrare a chipului fiinţei iubite absorbit de fiinţa iubitoare
şi vice-versă a fost observată şi descrisă insistent de Ludwig Bins-
wanger [1]. El numeşte această absorbire a chipului iubit şi transforma-
rea pe care o provoacă : imaginaţie sau Închipuire în sensul etimologic
al cuvintelor. Imaginaţia aceasta nu este o simplă fantezie sau iluzie, fără
obiect real, ci primirea în suflet a chipului unei fiinţe reale, o legătură
intimă între două fiinţe ce se iubesc. Chipul fiinţei iubite sau iubitoare
primit în mine îl trăiesc ca pe o adevărată susţinere sau întemeiere a
vieţii mele [2].

Dar Binswanger nu se mulţumeşte cu constatarea acestui fapt al
iubirii «imaginative», al bucuriei de a avea chipul fiinţei iubite mereu
în cuget, ci caută şi o explicaţie aci. Iar explicaţia o găseşte într-o
unire fundamentală, realizată între persoanele ce se iubesc. Noi am
văzut că pe Dumnezeu îl experiem în rugăciune ca subiect absolut su-
veran. Ca subiect suveran experiem şi pe orice semen al nostru, cum
ne experiem şi subiectul nostru. Nici subiectul nostru, nici al semenului

nu poate fi captat, cuprins, subordonat, făcut obiect. Dar dacă subiec-
tul semenului nu-l pot capta, ceea ce se întîmplă mai ales în iubire,
cînd nici nu încerc aşa ceva, deci nu-i pot anula suveranitatea, în iubire
eu totuşi îl experiez ca dăruit mie ; eu nu mă simt pe mine ca un ins
singuratic în opoziţie cu el, sau pe el în opoziţie cu mine, căci dacă ar
fi aşa, legătura dragostei ar fi ruptă. In iubire eu nu mă trăiesc numai
pe mine sau numai prin mine, ci şi pe semen sau prin semen, fără ca el să
înceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta înseamnă totuşi
că nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualităţii mele, ci în
legătură liberă cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru. .Subiectul lui
îmi este dat, sau mi se descoperă ca fiindu-mi dat, ca şi subiectul meu,
într-o existenţă suverană, dar totuşi ţinînd de existenţa mea, trăit la un
loc cu existenţa mea. El îmi devine mai intim decît orice lucru pe care
îl posed, îl simt pătruns mai adînc în mine decît orice, iar eu pătrund
în el mai mult ca orice lucru pe care-l are. E mai deplină intimitatea
între mine şi el decît între mine şi orice lucru posedat, dar totuşi nu-l
posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stăpînit de «eu-ul» propriu
şi nu pot dispune singur de el.

Daca tu mi te dăruieşti liber şi fără a înceta de a fi suveran, ne-
subordonat mie ca obiect, iar eu mă dăruiesc ţie la fel, înseamnă că
nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusivă a unuia, ci eu sînt
al tău fără a înceta să fiu şi al meu şi tu eşti al meu fără a-ţi pierde
libertatea, fără a înceta să fii şi al tău. Eu sînt adică al nostru şi tu eşti
al nostru . Propriu-zis nici eu nici tu nu sîntem ai noştri în sens de
obiecte comune, ci eu şi tu ne experiem ca o unitate de subiecte libere,
atît de legale, încît nu se pot despărţi, ca o unitate trăită de fiecare din
două subiecte, subiectul tău fiindu-mi tot aşa de intim, de necesar ca
şi al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu
centrul de preocupare şi izvorul de trăire, aşa cum subiectul meu con-
stituie pentru tine un asemenea centru şi izvor.

Sîntem doi într-o unitate, fiecare privind la celălalt. Tu îmi eşti
necesar mie, ţii de existenţa mea, fără a fi încorporat în eu-ul meu, şi
eu, de existenţa ta, fără a fi încorporat în tine. îmi eşti necesar mie, nu
pentru ca să te fac subordonatul şi slujitorul meu, nu pentru că aş
simţi necesitatea unui astfel de subordonat şi slujitor, ci pentru a-mi
fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. îmi eşti necesar ca
subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. îmi eşti necesar pentru a
înlocui grija de mine, cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-ului
meu. Atît de intim îmi devii, atît de una cu mine, atît de mult te atrag
în centrul existenţei mele, încît îmi substitui eu-ul meu. Tu ţii locul
eu-ului meu, ţii în mine locul persoanei prime, păstrîndu-te independent
de mine. Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice : «Prin iubire fiecare atrage
pe semenul său atît de mult la sine în intenţiile sale şi-l preferă sieşi, pe
cit îl respingea înainte şi se prefera pe sine» . In acelaşi timp, tu faci
la fel cu mine şi în aceasta se manifestă independenţa subiectului tău
faţă de mine, întregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substi-
tuire de eu-uri. Locul eu-ului meu l-ai luat tu şi locul eu-ului tău în tine
l-am luat eu, prin voinţa ta, nu prin constrîngerea mea.

Dar tu ai luat locul eu-ului meu în mine rămînînd autonom, deci
propriu-zis nu e o absorbire a ta în mine, ci o ieşire a mea din mine,
o trăire a mea nu in jurul eu-ului propriu, ci în jurul tău, ca şi o trăire
a ta în jurul meu. Eu nu experiez numai trăirea ta în jurul meu, ci şi
pe a mea în jurul tău. Intrucît centrul trăirii mele nu mai sînt eu, ci tu,
te experiez pe tine ca centru, dar intrucît centrul trăirii tale sînt eu,
valoarea mea este recompensată prin tine, încît prin mine experiez va-
loarea ta, dar în acelaşi timp prin tine îmi vine la conştiinţă şi valoarea
mea ; astfel chiar despre mine, ca valoare, ştiu prin tine, sau pe mine mă
am în adîncimea proprie, prin tine. Conştiinţa de mine e nedezlipită de
conştiinţa de tine, de conştiinţa de «noi».

Dionisie Areopagitul spune despre iubirea ca ieşire din sine : «Iu-
birea dumnezeiască este extatică ; ea nu permite celor ce se iubesc să fie
ai lor înşişi, ci ai celor pe care îi iubesc… De aici vine că marele Pavel,
cuprins de iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste
cuvinte inspirate de Dumnezeu : «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine» (Gal. 3, 20). Prin iubire este afară de el însuşi şi pierdut în
Dumnezeu, după propria sa expresiune, nemaitrăind propria sa viaţă, ci
viaţa suveran scumpă a Celui iubit» [3].

Propriu-zis nici eu nu-ţi aparţin ţie, nici tu mie, ci amîndoi unui
«noi» comun. Eu mă depăşesc pe mine în legătura de iubire cu tine,
nu mai sînt închis în mine, ci oarecum între mine şi tine, sînt ieşit din
cercul proprietăţii mele, ca şi tu din cercul proprietăţii tale, creăm o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau
a ta, şi totuşi nu e în afara de noi amîndoi. Nu e vorba nici de a ne
avea pe noi amîndoi într-o proprietate comună, cum putem avea diferite
obiecte în comun, ci aşa cum eu-ul meu singular, e mai presus de cali-
tatea de proprietate a mea, dar totuşi il trăiesc, aşa eu-urile noastre
sînt mai presus de o proprietate individuală sau comună, dar le trăim
in comun , şi eu şi tu trăim din unitatea celor două subiecte, fără ca
acestea să înceteze de a fi două ; cu trăiesc pe «noi» şi tu, pe «noi». De
aceea raportul meu cu tine nu se poate exprima ca încorporare a ta
în mine, sau a mea în tine, ci ca «întîlnire», ca ieşire a mea din mine şi
a ta din tine ; eu stau deschis in faţa ta şi tu deschis în faţa mea. Această
reciprocă deschidere e şi o reciprocă apartenenţă şi libertate în acelaşi
timp. Eu nu pot exista fără sa te trăiesc: pe tine, şi nici tu, fără să mă
trăieşti pe mine. Eu cresc spiritual trăindu-te pe tine, iar tu la fel. E o
întregire a mea prin tine şi a ta, prin mine.

Eu am nevoie să-ţi comunic ţie anumite sensuri şi dacă tu asculţi
cu înţelegere, cîştig şi eu o nouă înţelegere a lor. Eu cîştig în adîn-
cime, îmi devin transparent ca subiect prin faptul că pătrund în adîn-
cimea subiectului tău, sau prin faptul că tu deschizi liber adîncimile
tale. Tu eşti nădejdea şi tăria mea, eu sînt nădejdea şi tăria ta. Chiar
prin faptul că te ştii nădejdea şi tăria mea, te întăreşti, şi eu la fel,
chiar prin faptul că mă ştiu nădejdea şi tăria ta. Apartenenţa mea şi
a ta unui «noi» comun face ca, atunci cînd tu strigi după ajutorul meu,
eu să simt că ceva ce ţine de mine e în suferinţă, iar dacă te lovesc
pe tine mă împuţinez şi mă păgubesc pe mine de ceva cu mult mai
esenţial decît dacă aş pierde un bun care e exclusiv al meu. Poate de
aceea zice francezul «partir c’est mourir un peu». Plecînd de lîngă tine,
mor intrucîtva, precum mori şi tu cînd pleci de lîngă mine. Aşa se ex-
plică sentimentul acut al mustrării conştiinţei pentru răul ce l-am făcut
altora şi răspunderea ce o simt pentru semeni. Numai faptul că in dra-
goste mi se revelează apartenenţa la în cercul existenţei mele, ca parte
a lui «noi», al unei realităţi comune căreia îi aparţin şi eu şi tu, şi nu-
mai faptul că în acest «noi» fără de care nu pot exista în mod normal,
eu am rolul de a primi de la tine, precum tu ai rolul de a primi de la
mine, explică acel lucru pe care-l simt ca o adevărată minune : că tu
mă iubeşti pe mine. Fiecare subiect înţelege de ce iubeşte pe altul, căci
vede în acela o serie de însuşiri şi de ajutoare, simte că fără el n-ar
putea trai. Dar nu înţelege uşor de ce îl iubeşte altul pe el, intrucit in
dragostea altuia faţă de sine el însuşi îşi pare fără preţ, neinteresant.

fără adîncimi. Nimenea nu-şi poate da seama cit de mult valorează el
pentru altul, dar îşi dă seama cît valorează altul pentru el.

Acesta e reversul mîndriei şi al părerii de sine. Aci se revelează
faptul că nimeni nu se poate mulţumi cu sine fără altul, că existenta
sa devine bogată şi adîncă prin altul. Trăind exclusiv în mine, existenţa
mi se sleieşte de orice conţinut. Binswanger citează pentru acest feno-
men următoarele cuvinte din Jean Paul, care vede minunea principală
nu în a iubi, ci în faptul de «a fi iubit» : «Iubirea cu care ne primeşte
bunătatea celuilalt este ceva atît de tainic, încît noi nu putem pătrunde
în înţelesul ei, pentru că nu putem împărtăşi ideea bună ce şi-o face
acela despre eu-ul nostru ; noi nu înţelegem cum ne poate iubi acela,
dar ne împăcăm cu aceasta, dacă ne gîndim că celălalt din partea sa
înţelege tot aşa de puţin dragostea noastră faţă de el» [4].

De aceea dragostea creştină e împreunată cu smerenia. Intr-un
chip analog cu Jean Paul, Dostoievski pune pe MarkeI, unul din per-
sonajele sale, să întrebe pe servitori : «Iubiţii mei, bunii mei, de ce mă
slujiţi ? De se va milostivi Dumnezeu de mine şi mă va lăsa sa trăiesc,
vă voi sluji şi cu pe voi, căci fiecare trebuie să slujească altora» .

Cu atît mai greu ne e să înţelegem taina iubirii lui Dumnezeu faţă de
noi şi dorinţa lui Dumnezeu de a-I răspunde cu iubirea noastră. E ului-
toare valoarea ce ne-a dat-o Dumnezeu. Iubirea e dovada existenţei
noastre eterne şi mijlocul desăvîrşirii noastre.

Uneori sentimentul acesta al lipsei noastre de importanţă ne face
să pregetăm a dărui un cuvînt de apreciere cuiva care ni se pare cu mult
mai presus de noi ca să aibă nevoie de el, alteori adresăm semenilor
cuvinte grele, socotind că ele nu pot avea nici un ecou serios în ei.
Dar pe urmă aflăm cu uimire cît de mult a durut pe cineva lipsa unui
cuvint bun din partea noastră, sau rostirea unui cuvînt rău la adresa lui.

S-ar părea, la prima vedere, că ceea ce ne determină la această în-
trelăsare de a acorda atenţia noastră unor persoane ce ni se par superi-
oare este aceeaşi smerenie care trebuie să întovărăşească dragostea
noastră. Dar smerenia adevărată nu pregetă de a acorda altora toată
atenţia ; sentimentul puţinătăţii proprii, fiind copleşit de sentimentul
valorii altora, trebuie să ne facă să uităm de puţina importanţă ce o pot
avea cuvintele şi atenţiile noastre, şi să-i acordăm altuia toată atenţia
fără să ne mai gîndim la noi, ci exclusiv la el. Iubirea e şi în acest sens o
depăşire de sine.

Simţirea smerită a acestei puţinătăţi a propriei persoane nu ex-
clude însă o creştere proprie prin dragostea semenului . Eu simt că,
dacă aş trăi prin mine însumi în afara legăturii de iubire cu cineva, n-aş
fi nimic, dar în această legătură eu cresc, însă tot plusul pe care-l ex-
periez il reduc la el. Vom vedea că acelaşi sentiment îl am atunci cînd
cresc în dragostea de Dumnezeu.

Dragostea se realizează deci atunci cînd se intîlnesc intr-o trăire
reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără
să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la ma-
ximum, ca subiecte, dar cu toate acestea dăruindu-se reciproc şi întru
toată libertatea. Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în in-
timitatea lor, mai mult ca întrepătrunderea între un subiect şi un lucru,
fără ca să înceteze a fi suverane şi autonome. Prin iubire pătrunzi în
intimitatea unui semen, în sîmburele fiinţei lui, mai mult decît pătrunzi
în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mîncare. îl pătrunzi
fără să-l nimiceşti sau împuţinezi, ci, dimpotrivă, dîndu-i ocazia să
crească. De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi,
tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere în care semenul nu e
pasiv, ci mai liber ca în orice altă stare sau relaţie. Cu cît îl iubesc mai
mult, cu atît mi se descoperă mai mult. Subiectul uman poate actualiza
o astfel de legătură cu orice subiect cînd a luat cunoştinţă de el prin
mijlocirea simţurilor. Deci virtual el e într-o astfel de legătură şi e
chemat spre actualizarea ei cu oricine. Dar putinţa acestei legături de
a se actualiza  mai mult sau mai puţin înăbuşită prin încercarea su-
biectelor de a se reduce reciproc la starea de obiecte, sau prin lipsa de
atenţie cu care un subiect trece pe lîngă altul. Mîndria, patimile egoiste
atrofiază legătura normală pe care o virtualitate firească din noi o cere
dezvoltată în orice ins. Cînd dezvoltăm însă această legătură sau ne
descoperim în ea, ne plasăm fiecare neasemănat mai mult în interiorul
celuilalt decît înainte, dar şi în interiorul propriu. Acum se realizează
şi ne devine transparentă propria adîncime şi adîncimca semenului. Ea
ne revelează, ne dă un plus considerabil de realitate. Celălalt ni se re-
velează ca avînd o adîncime uluitoare, o bogăţie nebănuită. Dar ceea
ce e ciudat e că acest plus nu poate fi definit exact. Pe cîtă vreme,

Creşterea aceasta este uriaşă. Goethe o socoteşte chiar infinită, considerand
ca întînirea a două persoane în dragoste echivalează cu punerea lor în legătură cu
izvorul infinit al existentei, care e în continuitate de fiinţă cu natura revenită la
unitatea ei prin dragoste.
Dar tot aşu de adevărat e că în convieţuire două sau mai multe persoane ce nu se
iubesc se rod într-un mod atîl de ehinuiitor, că viaţa lor este un adevărat iad, de care
«adeseori nu pot scăpa.

rămînînd în contactul superficial cu semenul, cînd marea bogăţie a su-
biectului lui ne este acoperită, putem formula în concepte definite anu-
mite însuşiri ale lui şi tindem să-l definim exact, iar descoperirea subiec-
tului lui ne -pune, dimpotrivă, într-o legătură cu un plus neasemănat mai
mare, dar imposibil de precizat, în esenţa lui, în concepte.

Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producînd în acelaşi timp
un uriaş plus de viată în cel iubit şi în cel ce iubeşte, dezvoltînd la
maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi
captată în concepte. Aci ni se descoperă tot sensul «imaginaţiei» lui
Binswanger. Dîndu-mi seama printr-o experienţă directă că în subiectul
semenului se cuprinde o bogăţie ce nu poate fi delimitată în concepte,
mă ajut de imaginaţie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat în
concepte.

Imaginaţia aceasta are multiple temeiuri de adevăr. In primul rînd
subiectul fiecăruia ascunde virtualităţi indefinite, care pot fi puse în
valoare prin iubire. De aceea aceste virtualităţi le sesizează tot numai
cel ce-l iubeşte. Aceasta, în primul rînd, pentru că el surprinde în ma-
nifestările voluntare şi în vibraţiile lui sufleteşti o mulţime de nuanţe
care revelează latenţe neobservate de privirea piezişă sau superficială
a celor ce-i sînt ostili sau indiferenţi. In al doilea rînd, pentru că cel ce
iubeşte înfrumuseţează în mod real prin dragostea sa fiecare trăsătură
a celui iubit, nu numai pentru că proiectează de la sine un val de lumină
peste ele, ci şi pentru că de fapt cel iubit, simţind dragostea celuilalt, o
trăieşte ca pe o putere ce scoate la iveală din adincurile sale tot ce e bun
şi în acelaşi timp îl sporeşte considerabili ; de fapt prin dragostea noastră
facem mai buni şi mai frumoşi pe alţii, precum ne facem şi pe noi înşine.
Iar în al treilea rînd, cel ce iubeşte făureşte în sine un chip de lumină
al aceluia, iar faptul acesta se datoreşte fie în total virtualităţilor as-
cunse în trăsăturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspiră în mod
neştiut tendinţele celui ce iubeşte, fie faptului că e o sinteză din aspira-
ţiile unuia şi din virtualităţile sesizate din celălalt, ceea ce-i mai probabil.

In general, imaginaţia e produsul unor forţe, al unor latenţe, al
unor posibilităţi din cuprinsul comun al celor doi, din cuprinsul lui „noi”. Şi dacă cel ce şi le imaginează crede puternic în ele, ceea ce se
intîmplă în dragostea adevărată, forţa de la baza lor — în care e an-
trenată şi voinţa, comunicîndu-se din cel ce iubeşte, celui iubit — îl
face pe acesta să se silească şi el spre actualizarea lor, făcind abstrac-
ţie de faptul că în el lucrează şi chipul ideal pe care şi l-a făcut despre
celălalt. Indefinitul atît de bogat în latenţe al subiectului iubit, sau dua-
litatea îmbogăţită a subiectelor ce se iubesc, cuprinde ca virtualităţi tot
ce se exprimă prin imaginaţia lor, iar forţa acestei imaginaţii care e
forţa dragostei, daca dragostea e adevărată, adică statornică şi puternică,
reuşeşte să actualizeze acele latenţe în fiecare din ei. Astfel chipul celui
iubit, idealizat de imaginaţia celui ce iubeşte, devine o fortă model care
preface pe cel iubit din zi în zi, în vreme ce şi cel ce iubeşte actuali-
zează tot mai mult chipul idealizat al său, făurit de celălalt. Propriu-
zis între chipul meu idealizat de celălalt, şi chipul lui idealizat de mine
se produce prin comunicare reciprocă o fuziune şi eu, prefacîndu-mă
după chipul idealizat al celuilalt, actualizez în acelaşi timp chipul idea-
lizat al meu care a început să devină chipul după care se formează celă-
lalt. Iar privind fiecare la celălalt, în lumina chipului reciproc idealizat,
de la o vreme a devenit fiecare foarte mult ca chipul idealizat al celuilalt,
căci privindu-l unul pe celălalt, fiecare vede un chip idealizat al lui după
care se modelează el însuşi. Se înţelege că noul chip al amîndurora nu
poartă numai trăsăturile unuia sau altuia, ci e o sinteză a amîndurora,
încît nu e o victorie egoistă a unui eu, ci a «noastră» asupra egoismului
meu şi al tău, şi o creştere a mea şi a ta.

Dacă ar lipsi imaginaţia, chipul fiecăruia s-ar învîrtoşa şi şi-ar pierde
frumuseţea. Imaginaţia e forţa prin care cel ce iubeşte scoate ca un
scafandru, din bogăţia indefinită a celui iubit, frumuseţi şi lumini şi
transparenţe noi pe chipul aceluia şi apoi pe chipul său, sau pe chipul
comun şi în parte îl îmbogăţeşte pe acela în mod real cu ele. Cînd imagi-
naţia se opreşte, s-a stins iubirea. Forţa imaginaţiei e iubirea şi forţa iu-
birii este imaginaţia. Şi întrucît iubirea e în contact cu o realitate
adincă, adevărată, imaginaţia are şi ea o bază reală. Pe de altă parte,
ele au o putere creatoare reală.

Dar putem merge un pas şi mai departe în clarificarea întregii
puteri a acestei imaginaţii. Precum am văzut mai înainte, cel ce iubeşte,
descoperind adîncurile indefinite ale subiectului semenului, şi le desco-
peră şi pe ale sale, fără ca aceasta să însemne că n-ar putea coborî şi
prin sine în aceste adîncimi proprii, desigur dacă nu e lipsit de iubirea de
oameni în general, putere pe care o poate avea însă numai dacă are iu-
birea faţă de Dumnezeu. Dar noi am văzut că cel ce coboară în adîncu-
rile indefinite ale subiectului propriu adulmecă, în legătură cu indefinitul
propriu, şi infinitul divin.

Desigur, calea pe care, în acest caz, subiectul coboară în adîncimile
sale e calea rugăciunii. Faţă de cel ce ar socoti că, admiţînd o asemenea
cale de coborîre in adîncimile proprii, contrazicem afirmaţia noastră că
fără iubirea altuia nu putem să ne descoperim subiectul propriu, menţio-
năm că rugăciunea nu stă în contrazicere cu calea dragostei, ci este
şi ca o cale de creştere continuă în dragoste. Căci înaintînd prin rugăciunea lui Iisus, la rugăciunea mintală din inimă, ceea ce ne susţine în
acest efort e dragostea faţă de Iisus, care creşte continuu, făcandu-ne,
printr-o imaginare spirituală a chipului Său duhovnicesc, după chipul
Său şi simţindu-L tot mai unit cu eu-ul propriu, într-un «noi» din care eu
nu mai pot să ies fără primejdia pierderii mele. Şi nu numai eu pri-
mesc în mine «Eu-ul» lui Hristos, făcîndu-mă după chipul Lui, ci şi
«Eu-ul» Lui primeşte eu-ul meu în Sine, primeşte chiar trupul meu în
Sine, încît mă încadrează şi pe mine în simţurile Sale curate, în faptele
Sale curate. Astfel toţi cei ce credem devenim un «trup» cu El şi între
noi, fapt ce se va desăvîrşi în viaţa viitoare.

Aceasta se înfăptuieşte mai ales prin rugăciunea curată adresată
lui Iisus. Iar cel ce efectuează această substituire de eu-uri, între mine
şi Hristos şi între toţi cei uniţi cu Hristos, este Duhul Sfant. El e Duhul
acestei comuniuni. Căci e Duhul comuniunii şi în Sfînta Treime. Dar
pînă să fi ajuns la capacitatea unei astfel de rugăciuni care mă umple
cu Hristos, trebuie să fi crescut considerabil şi în dragostea de semeni
şi în răstimpurile de întrerupere a acestei rugăciuni trebuie să mă simt
tot mai plin de dragostea faţă de ei. Treptele urcuşului spiritual nu sînt
aşa de separate precum le-am descris mai înainte din motive metodo-
logice, ci în acelaşi timp coexistă mai multe şi cel ajuns pe o treaptă
nu rămîne mereu pe ea, ci mai coboară şi pe alta, deşi cu noi bogăţii
duhovniceşti, fiind capabil să urce mai uşor pe cele de pe care a coborît.
Nu se poate afla cineva, cît trăieşte pe pămînt, mereu în rugăciune, sau
mereu în simţirea unei iubiri actuale.

In rîndurile de mai sus am răspuns la cunoscuta întrebare : cum se
autorevelează eu-ul nostru prin dragostea de altul, sau prin rugăciunea
care nu e lipsită de dragostea de altul ? Dar pentru că există şi opinia
că nu dragostea e întii, ci autorevelarea, am voi să răspundem mai pe
larg decît am făcut-o în rîndurile de mai sus, şi la întrebarea :
dintre autorevelarea eu-ului şi dragostea de altul, care primează?
Kirkegaard a răspuns : întîi e autorevelarea, de abia după aceea dra-
gostea de alţii. «Cine nu se poate revela sieşi nu poate iubi» . Aceasta
ar reieşi şi din faptul că am aşezat întîi rugăciunea, ca mijloc de pără-
sire a lumii externe pentru regăsirea eu-ului, urmînd orientării ascetice

a spiritualităţii ortodoxe. Binswanger crede, dimpotrivă, că întii este
iubirea de alţii şi după ea vine autorevelarea. El inversează sentinţa
lui Kirkegaard declarînd : «Cine nu poate iubi nu se poate revela sieşi»,
iubirea premerge autorevelarea. Căci «tu» eşti cel ce înlături acele pie-
dici din calea autorevelării. Binswanger alege aşa de exclusiv calea
din urmă, pentru că el se gîndeşte mai ales la dragostea dintre bărbat
şi femeie, care e ajutată enorm şi de atracţia trupească şi care poate
cădea adeseori foarte uşor. El are deci în vedere dragostea naturală,
care nu are nevoie de rugăciune, de asceză pentru a se naşte în noi ca
dar al lui Dumnezeu.

Dar dragostea adevărată faţă de orice semen, dragostea care nu
cade niciodată, nu se poate naşte fără rugăciune şi fără asceza purifi-
catoare de patimi. E adevărat că fără descoperirea subiectului seme-
nului în dragostea adevărată nu ne descoperim nici noi toată adînci-
mea subiectului nostru, aşadar nu atingem ultima desăvîrşire în rugă-
ciune; dar nici fără rugăciune nu putem dobîndi deplina iubire de se-
meni. Credem că rugăciunea ca dragoste de Dumnezeu şi dragostea de
semeni progresează paralel şi într-o intercondiţionare. Dar credinţa în
Dumnezeu primează. Ea dă forţă voinţei de a iubi pe semeni, precum ea
susţine efortul nostru în rugăciune.

Socotim că se descoperă pe sine cel ce iubeşte pe altul, ajutat şi de
rugăciune, sau cel înălţat la treapta rugăciunii mintale, ajutat şi de
dragoste. Iar descoperindu-şi indefinitul subiectului propriu, descoperă
în legătură şi în comunicare cu el şi infinitul divin. Aceasta cu atît mai
mult, cu cît descoperă şi în adîncurile semenului iubit şi in comunicare
lăuntrică cu el infinilul divin[5]. Dacă-i aşa, «imaginaţia» dragostei îşi
are o sursă infinită în îmbrăcarca semenului cu trăsăturile celor mai
ideale însuşiri, pentru că toate şi le poate însuşi în mod actual semenul
nostru, aflîndu-se în legătură cu Hristos, fie direct, fie prin mine, care-l
iubesc din legătura mea cu Hristos, izvorul tuturor virtuţilor.

Acesta e înţelesul deplin al imaginaţiei iubitoare. Dar infinitul oare
se deschide în faţa dragostei nu este un infinit în continuitate de sub-
stanţă cu noi. E drept că, în forma iubitoare a lui «noi», existenţa îşi gă-
seşte un indefinit care se revarsă în fiecare din cele două eu-uri ca o
inundaţie de bucurie, ca o beţie copleşitoare. Dar oricît de mult am
simţi indefinitul subiectului semenului, ne dăm totodată seama că aşa
cum indefinitul nostru nu e totul, ci el stă în legătură cu un izvor deose-
bit de el, şi infinit, tot aşa şi bogăţia semenului, sau a comunităţii dintre
noi îşi are un izvor deosebit de el, sau de «noi». Altfel, comunitatea
iubitoare nu durează, îşi epuizează repede izvorul de susţinere. Dra-
gostea ne pune în legătură pe «noi» cu infinitul, numai cînd infinitul
acesta e dumnezeiesc, cînd e deosebit ca natură de noi, deci cînd ni
se împărtăşeşte ca dar. în comunitatea de iubire dintre mine şi un altul
e de faţă şi Dumnezeu, fără ca aceasta să însemne că iubirea de altul
anticipează întîlnirea cu Dumnezeu.

Binswanger socoteşte că infinitul dragostei e un infinit al naturii
universale şi că drumul spre Intîlnirea cu acest absolut duce numai prin-
tr-un «tu» concret. De aceea pentru el nu există un drum care întîi să
ducă la Absolutul ca Persoană, pentru că el nu se gîndeşte la un Absolut-
Persoană. Noi, creştinii, ce credem în Absolutul-Persoană, socotim că
ne putem întîlni întii cu acest «Tu» absolut şi abia El -poate şi vrea să
ne îndrepteze iubirea şi spre persoanele create după chipul Lui.

Sentimentul de plenitudine, de debordare, de beţie fericită, cum îi
zic părinţii, îl trăim de fapt şi noi în iubirea faţă de ceilalţi, cu atît mai
mult cu cit comunicarea iubirii porneşte şi din mine şi din semenul
meu. Dar această plenitudine nu poate avea ca izvor ultim o bază na-
turală universală. Numai Persoana supremă, infinită, poate fi izvorul
unei astfel de iubiri şi bucurii plenare. Căci îţi dai seama că bucuria
debordantă ce o are altul de tine şi voinţa nemărginită de a te cuprinde
întreg în sine nu i-o provoci numai tu cu relativitatea ta şi nici nu poate
porni numai din cuprinsul firii lui şi nu poate veni nici dintr-un izvor
impersonal.

Celălalt se descoperă ţie şi tu, lui ca un dar al Persoanei infinite. Deci şi bucuria unuia de altul e un dar de la Persoana supremă de
dincolo de tine şi de el, care prin el ţi Se dăruieşte ţie şi prin tine, lui.
Convingerea aceasta ţi-o întăreşte mai ales faptul că ea nu ţine decît
cîte o clipă. Dacă totul ar veni din natură şi ar ţine de natură, ar trebui
să ţină şi ar putea dura permanent. Dar cînd o primim, parcă ni se to-
peşte fiinţa, parcă ni se sparge, parcă am leşina dacă -ar ţine mai mult
şi ar spori în intensitate. Dacă această bucurie spirituală s-ar naşte din
cuprinsul firii, cu care sîntem conaturali, cum am mai experia incapaci-
tatea noastră de a o trăi întreagă mai mult timp în continuare, sau tot
timpul ?

Timp mai prelung putem să petrecem in beţia dragostei de Dum-
nezeu, la capătul rugăciunii curate. Aceasta se explică intai din faptul
că rugăciunea îndelungată, cu părăsirea formelor strimte ale imaginilor
şi intereselor pentru obiectele limitate ale lumii, ne-a obişnuit cu «lăr-
girea inimii», ca să cuprindă o bucurie ce debordează marginile ei.
Desigur pe aceste- trepte culminante ale rugăciunii beţia dragostei nu
apare ca un produs al pregătirii prin rugăciune. Rugăciunea duce pînă
la «oprirea» mintii din orice activitate îndreptată spre ceea ce-i măr-
ginit. Dar beţia dragostei de Dumnezeu coboară dintr-odată de sus.
Desigur, precum am mai văzut înainte, trebuie să precizăm că în afară
de această dragoste ca beţie spirituală, ca bucurie debordantă, care ex-
primă totala absorbire a feţei tale în celălalt şi a feţei celuilalt în tine,
mai este şi o dragoste calmă, condusă de consideraţiuni raţionale, ce
creşte pe încetul. Aceasta e condiţie pregătitoare pentru cealaltă. Şi
aceasta o cîştigi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, dat la botez, dar
fără să se excludă eforturile tale. Cealaltă vine însă exclusiv de sus,
nu ca produsă de cea dinainte, însă totuşi avînd nevoie de pregătirea prin
aceea.

în dragostea faţă de semen, de asemenea distingem această etapă
mai prelungă şi bucuria debordantă a cîte unei clipe ca dar de sus. Dacă
ne cuprinde cîteodată o asemenea bucurie faţă de un semen fără să ne
fi pregătit printr-o iubire specială faţă de el, aceasta se datoreşte faptu-
lui că sufletul nostru s-a pregătit în general pentru iubire prin rugă-
ciunea ca drum iubitor spre Dumnezeu şi prin consecinţa ce a urmat de
aci de a iubi pe orice om. Dar în orice caz clipa de bucurie extatică de
un om, neurmînd unei pregătiri speciale de lărgire a inimii prin pără-
sirea tuturor imaginilor, conceptelor şi intereselor limitate, nu poate
dura decît cu mult mai puţin decît beţia dragostei de Dumnezeu.

Un al doilea motiv care face ca extazul dragostei faţă de Dumnezeu
să ţină mai mult, este faptul că Dumnezeu însuşi, fiind acum în raport
cu noi şi deci în apropierea noastră, dă firii noastre o lărgime capabilă
să experieze infinitatea dragostei mai statornic. Infinitatea aceasta în-
săşi ne copleşeşte atît de mult fiinţa că parcă şi oasele, care sînt ca-
drele cele mai rezistente ale fiinţei noastre mărginite, se topesc. Omul
induhovnicit nu mai simte în iubirea cu care iubeşte pe Dumnezeu ni-
mic omenesc, ci exclusiv puterea dragostei dumnezeieşti revărsată în
el, iubindu-L pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire cu care îl iubeşte şi Dum-
nezeu pe el.

Diadoh descrie această stare astfel: «in măsura în care primeşte
cineva în simţirea sufletului dragostea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură
ajunge în dragostea de Dumnezeu. De aceea unul ca acesta nu încetează
să tindă spre lumina cunoştinţei cu o dragoste aşa de puternică, încît
să-şi simtă topindu-se pînă şi tăria oaselor, nemaiştiindu-se pe sine, ci
fiind prefăcut întreg de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca acesta pu-
tem spune şi că este în viaţa aceasta şi că nu este. Căci petrecînd încă
în trupul său, călătoreşte, datorită dragostei, afară din el, mişcîndu-se
necontenit cu sufletul către Dumnezeu. Arzînd cu inima necontenit de
focul dragostei, s-a lipit de Dumnezeu prin puterea neslăbită a unei mari
iubiri, ca unul ce a ieşit odată pentru totdeauna din iubirea de sine
pentru dragostea de Dumnezeu» 

Extazul dragostei, adică, sau sentimentul unirii cu Dumnezeu, sen-
timentul că formează cu Dumnezeu un «noi» actual experiat, devine tot
mai prelung, producînd o bucurie, o căldură sufletească tot mai fericită.
Iar extazul prelungit face ca şi răstimpurile dintre un extaz şi altul să
fie tot mai pline de conştiinţa prezenţei actuale a lui Dumnezeu, de dra-
gostea cea calmă, împreunată cu lucrarea minţii, încît viaţa omului cîş-
tigă o continuitate de dragoste neîntreruptă. Continuitatea aceasta o
exprimă apostolul Pavel zicînd : «De ne-am ieşit din minte este pentru
Dumnezeu, iar de sîntem cu mintea întreagă este pentru voi» (II Cor. 5,
13), subînţelegîndu-se însă : «dar şi pentru Dumnezeu».

De extazul perpetuu propriu-zis vom avea parte numai în viaţa
eternă. Numai atunci vom ieşi complet din discursivitate, numai atunci
vom avea parte mereu de acea neîntreruptă pătrundere esenţială a
noastră de subiectul divin, ca şi de subiectele umane, de o veşnică cu-
noaştere substanţială, de o unire cu însăşi intimitatea realităţii divine
şi umane.

O chestiune care mai trebuie lămurită în acest capitol este în ce fel,
prin unirea cu Absolutul personal, sau cu unul sau altul din subiectele
umane, obţinută prin dragoste, se realizează unirea întregii firi omeneşti
din toate -subiectele şi unirea ei cu Dumnezeu. Căci lucrul acesta îl
afirmă sfinţii părinţi. Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune că mai întîi
iubirea unifică pe omul individual, înlăturînd minia, viclenia, lăcomia
şi toate cele în care s-a împărţit omul prin iubirea trupească de sine.
Căci nemaifiind acestea, nu mai poate persista nici o urmă de răutate ;
în locul lor se introduc felurile virtuţilor, care întregesc puterea iubirii,
însă prin unificarea aceasta a omului individual, se realizează şi unifi-
carea indivizilor între ei. «Iar iubirea adună cele împărţite şi-l face pe
om iarăşi o singură raţiune şi un singur mod de comportare şi netezeşte
toate inegalităţile şi deosebirile de opinie din toţi. Ba îi duce la o ca-
litate lăudabilă, prin faptul că fiecare atrage atît de mult pe altul la
sine în intenţiile lui şi îl preferă sie însuşi, pe cit de mult îl respingea
altădată şi se prefera pe sine. Şi prin iubire se desface de sine, de bună-
voie, despărţindu-se de raţiunile şi preferinţele proprii, de gindurile şi
însuşirile lui şi se adună într-o simplitate şi identitate, în temeiul că-
reia nimeni nu se mai deosebeşte întru nimic, ci fiecare a devenit unul
cu fiecare şi toţi cu toţi, sau mai bine cu Dumnezeu decît cu ei între-
olaltă, manifestînd in ei aceeaşi raţiune de a fi şi după fire şi după
voinţă» .

Cum devenim deci prin iubire «toţi ca «un singur om», unit cu Dum-
nezeu ? Cel puţin cit trăim pe pămînt, iubirea ca scurtă stare extatică nu
o putem experia direct în timp, decît numai în raport fie cu Dumnezeu,
fie cu cite unul din semeni. Deci şi unirea desăvîrşilă realizată de ea.
Mai ales iubirea extatică faţă de Dumnezeu în rugăciunea mintală ne
absoarbe -atît de mult în unirea cu Dumnezeu, încît uităm de oameni,
lucru care nu se întîmplă atît de exclusiv în clipa iubirii extatice a se-
menului. Căci în cazul din urmă, în contemplaţia absorbantă a seme-
nului ne dăm seama că în legătură cu indefinitul subiectului său stă in-
definitul divin. Deci în mod indirect se realizează prin aceasta şi unirea
între noi şi Dumnezeu. Dar nu experiem in clipa acestei iubiri extatice
cu Dumnezeu, sau cu un semen, o unire actuală cu toţi oamenii.

Prin urmare numai în iubirea calmă de fiecare zi, manifestată în
fapte si în gînduri, în iubirea creştină în sens larg, putem experia mai
mult sau mai puţin o iubire cu toţi oamenii. Interesele mele, patimile
mele, opiniile contrazicătoare, ca manifestări voluntare, nu mai sfîşie
unitatea de natură între mine şi semeni. în fiecare clipă accept să judec
lucrurile din punct de vedere al semenului cu care mă aflu în raport,
îl pun în locul eu-ului meu pe al lui, renunţind la al meu. Făcînd aşa
în mod succesiv cu diferiţi semeni cu care ajung în contact, mi se întă-
reşte sentimentul unirii mele actuale sau virtuale cu oricine. Din partea
mea nu mai e nici o dezbinare între mine şi ei; eu nu mai văd nici una.
Dacă văd ei vreuna, eu nu o văd.

Comportarea aceasta statornică întăreşte sentimentul unităţii mele
cu ei şi cu Dumnezeu. Aceasta uşurează în clipe de iubire extatică, de
contemplare a subiectului oricărui semen în ceea ce are el cuceritorr
indefinit şi lainic, trăirea unei uniri deşăvîrşite. Şi la rîndul lor aceste
clipe întăresc comportarea mea plină de atenţie şi de abnegaţie faţă de
orice semen. Energia iubirii mele faţă de un semen, crescută şi prin

efortul voinţei, dar mai ales prin acele clipe de contemplaţie extatică,
se îndreaptă apoi uşor şi spre alte persoane. Şi peste tot cîştig o dispo-
ziţie statornică de iubire faţă de oricine, o bucurie de toţi, o convingere
că in fiecare pot descoperi taina unor adîncuri fermecătoare. Mă simt
unit virtual cu toţi şi cu orice prilej concret această unire virtuală şi
indirectă devine uşor actuală şi directă. Iar iubirea ce o manifest eu
faţă de semenii mei îi umple şi pe ei de energia ei, ceea ce are ca ur-
mare întoarcerea ei către mine şi propagarea spre alţi semeni ai lor.
Energia iubirii coborîte de sus are tendinţa de a deveni o legătură uni-
versală între toţi oamenii şi între oameni şi Dumnezeu.

Dragostea de semeni creşte din obişnuinţa dragostei faţă de Dumnezeu şi mai ales din trăirea ei ca extaz pe treapta culminantă a rugă-
ciunii, iar dragostea faţă de Dumnezeu ni se uşurează prin obişnuinţa cu
dragostea faţă de semeni. Sufletul plin de dragoste se comportă la fel
faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii. El se simte parte din univer-
salul «noi», partener de fiecare clipă al lui Dumnezeu şi gata de a de-
veni partener în fiecare clipă cu un semen sau altul în legătura dragos-
tei actuale sau extatice.

In bucuria ce o am eu de tine, în iubirea mea de tine, care merge
pînă la uitarea de eu-ul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, în unirea
dintre mine şi tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte
împărţirea şi se regăseşte pe sine in unitatea ei, fapt care-i produce o
bucurie debordantă. Repartizarea in persoane a fost şi este necesară
tocmai pentru ca prin iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o va-
loare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.

Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt-
fel preţuită şi de aceea alimentează o bucurie şi o afecţiune neîncetată.
Binswanger spune : «Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, che-
mare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un
cuvînt: întîlnire». Intîlnirii din dragoste i-am spune noi mai degrabă
«regăsire». Acesta e sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au des-
chis sufletele în dragoste. Natura umană îşi regăseşte prin dragoste uni-
tatea divizată prin păcat. De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că in cel
iubit îşi regăseşte «casa» după ce a rătăcit pe afară . întrucât «casa»
este interioritatea, sediul ultim, vatra de odihnă, putem spune că omul,
cît este singur, chiar în stare de «interiorizate», nu e cu adevărat «acasă»
la sine, adică în «inferioritatea» sa adevărată.

«Casa» soţului e locul unde se găseşte soţia, şi «casa» soţiei e locul
unde se găseşte soţul, sau mai bine zis «casa» este constituită din amîn-
doi, ca expresie a lui «noi».

Un edificiu în care nu mai locuieşte cel iubit a devenit pustiu, ca
dovadă că ceea ce-i împrumuta şi lui caracterul de «casă» era prezenţa
celui iubit.

Cei ce se iubesc se primesc unul pe altul în inimă, îşi deschid
unul altuia inima, adică intimitatea.

Inima care se deschide celui
iubit nu e numai autorevelarea subiectului în adîncimile lui infinite, ci
şi afecţiunea cu care se deschide acest subiect ca să primească pe
celălalt.

Bucuria ce o avem de întîlnirea cu Dumnezeu în iubire ne arată că
şi aici e vorba de o regăsire. Natura umană, fiind opera iubirii creatoare
a lui Dumnezeu, se află într-o înrudire şi într-o apropiere originară cu
El. Unirea realizată prin dragoste îi dă sentimentul de regăsire, de reve-
nire «acasă», de intrare în odihnă, după cuvîntul lui Augustin : «In-
quietum est cor nostrum donec requiescat in Te». Noi avem sentimen-
tul că în iubirea de Dumnezeu ca extaz, Dumnezeu ne-a deschis inima
Sa şi ne-a primit în ea, precum noi ne-am deschis inima noastră ca să
intre El în ea.

Pe de altă parte, revenirea la Dumnezeu, la inima Lui,
înseamnă intrarea în casa Lui. «Casa» lui Dumnezeu însă vrea să-i cu-
prindă «pe toţi oamenii, căci în inima Lui încap toţi, iar eu cînd intru în
ea trebuie să simt că mă aflu în ea unificat cu -toţi cei dinăuntru. Re-
venind în Dumnezeu, revenim în «Adăpostul-Persoană» propriu nouă,
în casa părintească supremă, împreună cu toţi fiii Părintelui ceresc. A
fi în aceeaşi «casă» părintească cu toţi cei iubiţi e structura cea mai
înaltă şi mai pură a iubirii. Vom vedea cum această structură se reve-
lează lui Moise sub chipul «cortului» de sus, după care s-a făcut cortul,
templul şi Biserica de jos. în această «casă», care e Dumnezeu însuşi, se
poate înainta la nesfîrşit, fără să se poată intra în fiinţa ei însăşi, in
«altar» (în Sfînta Sfintelor). Dar cei ce se iubesc se sălăşluiesc reciproc
unul în altul. Nu numai noi intrăm în Dumnezeu, ci şi Dumnezeu în noi.
Beţia dragostei de Dumnezeu, experiată la capătul rugăciunii curate, mă
umple de pornirea de a iubi pe toţi semenii, de a-i primi pe toţi în inima
mea, care se afla în inima lui Dumnezeu, de a mă simţi că sînt cu toţii in
interiorul aceleiaşi «case» a lui Dumnezeu, care este Biserica.


Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s