1 septembrie: pomenirea Cuviosului Părintelui nostru SIMEON STILITUL, CEL VECHI

sf simeon stalpnicul

din Marele Sinaxar [traducere din limba engleza]

Tot în această zi pomenirea Cuviosului Părintelui nostru

SIMEON STILITUL, CEL VECHI [1]

 Părăsind Simeon adăpostul cel de pe stâlp

                  A aflat aproape sălaşul la Dumnezeu Cuvântul

                  Călătorul către înălţimi Simeon a murit în a lui septembrie întâia zi.

Tropar, gl. IV. Degrab ne întâmpine

Ca pe un stâlp al lui Dumnezeu scris al sfintelor virtuţi ne-ai lăsat înălţările vieţii tale, preafericite Simeon. Căci pe stâlp strălucind ca o făclie ne tragi pe noi de jos către viaţa cerească, chipul bunei umblări prin faptele tale arătându-ne.

Condac, gl II

De cele de jos legat, cele de sus căutând şi car de foc făcând stâlpul, prin el ai ajuns împreună-vorbitor cu îngerii, Cuvioase, laolaltă cu ei rugându-te neîncetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi toţi.

Mărimuri

Stâlp al trăirii virtuoase te-ai arătat, pe stâlp vieţuind mai presus de om, Simeon. Pentru aceasta prin strălucirile necuprinse de minte cu care ai fost răsplătit luminezi minunat în toată lumea.

Simeon, marele şi Cuviosul nostru părinte, s-a născut pe la anul 392     într-un sat numit Sisan aflat între eparhiile Siriei şi Ciciliei şi s-a făcut cunoscut în vremea împăratului Leon cel Mare (Makellis) (457-474) şi a patriarhului Martirie al Antiohiei (461-465). Fiindcă a ajuns mare în virtute şi i s-a dus vestea, mulţi au scris cele despre petrecerea lui, dar nici unul n-a povestit pe îndelete isprăvile sale, nici n-au consemnat cu acrivie şi fără lipsuri cum a avut loc fiecare din ele. Cele despre primii ani ai săi le-au neglijat, vorbind pe scurt despre ele, au lăsat la o parte şi câteva din cele petrecute în anii de mijloc şi nici faptele sale de la sfârşitul vieţii nu le-au istorisit deplin. Noi însă, luând povestirea de la început vom duce-o până la sfârşit cu toate amănuntele.

Dar pentru că acest Simeon nu s-a supus legilor firii, ci a arătat în trup muritor purtarea şi felul de viaţă al celor fără de trup, precum şi răbdarea neajunsă şi pentru că cei neînvăţaţi, când e vorba de cele dumnezeieşti, iau în considerare doar latura naturală a lucrurilor şi auzind ceva mai presus de fire, o socotesc minciună şi nu au încredere, de aceea ne temem ca nu cumva cuvântul nostru să pară un basm. Vom istorisi totuşi adevărul, iar sufletele iubitoare de dreapta credinţă să ia aminte, spre a asculta faptele înfricoşătoare şi minunate ale Cuviosului.

Acest fericit Simeon urma de mic copil părinţilor săi, care erau păstori şi era învăţat de aceştia să pască oile, fiindcă trebuia ca şi în această privinţă să se numere şi să se asemene cu acei bărbaţi virtuoşi din vechime, adică cu patriarhul Iacov, cu Iosif cel înţelept, cu legiuitorul Moise, cu David împăratul şi proorocul, cu Mihea şi cu dumnezeieştii părinţi de seama acelora. Venind oarecare ploaie mare, încât nu puteau ieşi oile la păscut, a aflat prilej să meargă cu părinţii lui în dumnezeiescul locaş. Acolo, auzind glasul Evangheliei care fericea pe cei ce plâng şi se întristează, iar pe cei care râd îi numea jalnici şi nenorociţi, şi altele asemenea, a întrebat pe unul din cei aflaţi la slujbă ce trebuie să facă cineva ca să dobândească pe fiecare dintre acestea. Iar acela, care era şi el – se pare – lucrător al virtuţilor şi lupta cu zel lupta cea bună, i-a arătat şi l-a învăţat viaţa de singurătate, acea desăvârşită şi de căpătâi filosofie a nevoinţei.

Primind seminţele cuvântului dumnezeiesc, ascunzându-le şi păzindu-le bine în brazdele adânci ale sufletului său, a alergat în Biserica Sfinţilor Mucenici din apropiere. Iar acolo, plecându-şi fruntea şi genunchii la pământ, ruga pe Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mântuiască, sa-l îndrume către calea desăvârşită a dreptei credinţe.

Astfel petrecând mult timp în această cerere, adoarme şi vede că săpa o temelie, apoi stând, i se păru că aude un glas care-i poruncea să adâncească şi mai mult locul acela unde săpa. Adâncind aşadar, după poruncă a încercat iarăşi să se odihnească. Dar acela din nou îi porunci să sape şi să nu se oprească din osteneală. Primind de trei şi de patru ori această poruncă, continua; iar nemaiputând săpa din cauza marii adâncimi, auzi că era destul acolo unde ajunsese şi că trebuie să înceapă construcţia, aşa încât odată cu sfârşitul ostenelilor lui, aceasta să fie terminată cu uşurinţă. Proorocia aceasta au  adeverit-o lucrurile şi tot asta însemna şi vedenia: că vor fi fost mai presus de fire luptele cărora sfântul li s-a dedat din tot sufletul şi din tot cugetul şi că după întâia izbândă vor urma altele, iar la urmă uşor şi izbutit va să sfârşească petrecerea lui ascetică.

Plecând de acolo, Simeon s-a dus să se întâlnească cu nişte schimnici din vecinătate, împreună cu care s-a şi nevoit timp de doi ani. Dorind să se desăvârşească a plecat în satul Teledan[2], unde era întâi-stătător şi învăţător al unor fraţi minunatul Iliodor, care a trăit 65 de ani şi din aceştia 62 zăvorât într-o căsuţă; fiindcă doar ce a împlinit 3 ani a fost afierosit de părinţii săi lui Dumnezeu. Într-o astfel de turmă minunată a intrat sfântul, fiind neprefăcut şi fără viclenie ca marele Iacov. Avea o aşa curăţie şi a ajuns la atâta blândeţe încât a trecut mai sus de regulile ascetice, depăşind în fiecare fel al virtuţii legile firii omeneşti şi apropiindu-se de îngerii cei netrupeşti. În această Sihăstrie a rămas 10 ani prea încercatul luptător şi desăvârşitul Simeon, nevoindu-se împreună cu alţi 80 de asceţi, pe care i-a întrecut: în timp ce aceia mâncau odată la două zile, acesta stătea nemâncat toată săptămâna.

Pentru aceea de multe ori au fost nemulţumiţi şi s-au supărat cu toţii, neputând să-l imite pe Simeon; iar o astfel de înfrânare o numeau tulburare şi neregulă a conduitei ascetice. Acela însă nu se odihnea, nici nu punea frâu râvnei. Ci încă şi de altă nevoinţă dosădită a adus ca ofrandă cunoscătorului de cele ascunse Dumnezeu. Pentru că funia împletită din frunze de finic e atât de aspră, încât numai ţinută în mână provoacă o durere puternică, fericitul Simeon şi-a încins cu ea mijlocul, nu pe afară, ci lipind-o de piele şi atâta a strâns-o, încât i s-a rănit trupul în jurul funiei. Şi dacă au trecut astfel vreo zece zile, s-a înrăutăţit şi rana, încât ieşea de acolo un lichid sângeriu, care a dat la iveală rana ascunsă. Văzând cineva, întrebă care este cauza, iar Cuviosul spuse că n-are nimic; dar acela, văzând că iese tot mai mult sânge, n-a crezut şi pipăind, înţelese cauza şi dădu de veste mai-marelui. Acesta pe dată canonisind, sfătuind şi osândind asprimea faptei, l-a dezlegat cu forţa din acele legături.

Viteazul luptător a ascultat să dezlege funia, dar ca să vindece rana era cu totul împotrivă şi de nestrămutat. Văzând împreună-nevoitorii lui acestea şi neputându-l ajunge nici în cele mici, i-au dat poruncă să plece de acolo, ca să nu devină şi pricinuitor de vătămări celor mai slabi la trup care, încercând şi neputând să-l urmeze, deznădăjduiau. Plecând Sfântul, a mers în părţile cele mai pustii ale muntelui, unde a aflat o văgăună, a intrat şi a locuit în ea, păstrându-şi obişnuita lui rugăciune, filosofie şi viaţă. După cinci zile, căindu-se cei vinovaţi de plecarea lui au trimis pe doi dintre ei să-l găsească şi să-l readucă pe Simeon în schit. Aceştia, cutreierând muntele, întâlniră nişte ciobani şi-i întrebă dacă au văzut vreun astfel de monah, iar ciobanii le-au arătat locul cu degetul, fiindcă se ascunde acolo pe-aproape. Venind ei pe dată în acel loc, l-au chemat pe nume şi aducând frânghie, l-au scos cu mare greutate – căci nu era uşoară nici urcarea, nici coborârea – şi l-au adus înapoi în obşte.

Din acea zi rămânând Simeon cu ei pentru puţină vreme, a plecat de acolo, trecând în ţinutul numit Telanisos[3], care se află la poalele muntelui. Găsind acolo o cocioabă, s-a zăvorât în ea trei ani, luptându-se totdeauna să sporească bogăţia virtuţii. Trăia pe atunci un om cucernic pe nume Vlasie, care iubea şi avea mare grijă pentru monahi, întărindu-i în viaţa şi petrecerea ascetică. Acesta a venit oarecând şi la Sfântul Simeon, care, văzându-i statura duhovnicească, i-a destăinuit scopul său şi i-a cerut sfatul. Vlasie, luând seama la luptele grele şi aprige ale Cuviosului, l-a sfătuit să nu creadă că moartea năprasnică este o virtute, ci, dimpotrivă, un mare rău şi despărţire de Dumnezeu. Însă vrednicul de mirare Simeon a adăugat la ajunarea de până atunci alta asemenea şi stătea aproape nemâncat 39 de zile, iar în a 40-a încheia prin puţină mâncare, ca să-şi revină cât de cât trupul său cel îndurerat şi să-l poată sluji la şederea cea de toată noaptea. Din ziua următoare începea iarăşi stând drept şi rugându-se, iar când ajungea la mijlocul celor 40 de zile, de oboseală, se aşeza (şi) nevrând, căci puterea trupească îl părăsea puţin câte puţin din cauza lipsei de hrană.

Odată cu împlinirea celor 40 de zile erau cu totul istovite puterea şi energia lui şi de aceea cădea la pământ. Dar acel adevărat bărbat nici atunci nu lăsa sfintele cântări şi slavoslovii, ci socotea rugăciunea ca odihnă, hrană şi somn. O astfel de viaţă ducea Cuviosul atât cât s-a aflat în acea chilie ridicată pe pământ, dar de când vrednicul de cele cereşti s-a suit pe stâlp, a uitat cu totul de firea obştească şi de obiceiurile celorlalţi oameni şi nici nu mai şedea, nici nu mai dormea. Aşezând în picioare un par acolo pe stâlp şi legându-se de el, ca să nu mai poată, nici vrând să se aşeze sau să se întindă, petrecea astfel, stând drept şi priveghind întreaga vreme de 40 de zile a postirii lui.

După ce a trecut destul timp, fiind învrednicit de mai mult har, nu mai avea nevoie nici de ajutorul parului, ci stătea în picioare toate cele 40 de zile, fără acoperiş şi ca un fără de trup. Stâlp viu şi însufleţit. Să nu ajungă însă cuvântul înaintea faptelor, ci să le urmăm cu rânduiala cuvenită.

În cocioaba de care am vorbit a răbdat 3 ani, după care s-a urcat pe vârful acela vestit al muntelui şi îngrădind un loc stătea acolo neacoperit, luptându-se cu arşiţa verii şi cu gerul iernii. Făcând un lanţ de fier, a legat un capăt de o piatră mare, iar pe celălalt, cu un cric, de piciorul său, ca să nu poată ieşi, chiar voind, sau să umble măcar înăuntru ţarcului. Aşa stătea totdeauna, privind numai la cer şi preocupat de vederea acestuia. În acest chip, cu mai mult şi mai fierbinte dor stătea în legătură cu Făcătorul. Patriarhul de atunci al Antiohiei, Meletie, binecredincios fiind şi auzind de marea faimă a Cuviosului, s-a dus să-l viziteze şi văzându-l că nu are adăpost, nici acoperiş şi legat cu fier de picior, pe celelalte le lăuda, însă fierul îl osândea, spunând că e o practică nefolositoare de vreme ce e insuficientă buna lui intenţie, şi deci să lege trupul cu legături ale minţii. Sfântul Simeon se lăsă convins şi chemând un fierar, dezlegară piciorul, dar pentru tăria lui de diamant, nici dezlegat nu călca dincolo de marginea lanţului. Fiindcă mai mult îl lega dorul lui Hristos decât legăturile fierului.

Vestea despre Sfântul Simeon alerga peste tot şi veneau la el nu numai cei din vecinătate, ci şi cei de departe, mulţi chiar după luni întregi de călătorie, fiecare cerând vindecarea bolii lui. Nu se întorceau însă încruntaţi şi posomorâţi cum veneau, ci veseli şi bucuroşi, sloboziţi din toată boala şi vătămarea, drept pentru care înălţau cu bun glas şi cu bine-grăitoare limbă mulţumiri lui Dumnezeu şi Cuviosului. Pentru aceasta fiecare cale ce ducea către acest tămăduitor nemincinos şi neplătit era asemeni unei pieţe pline de oameni, iar locul în care se aduna mulţimea venită părea o cetate cu popor numeros. Dintre aceştia unii se căinau jalnic pentru boala lor, alţii sărbătoreau vindecarea şi asta nu se întâmpla doar o dată, ci adesea. Gloata aceasta nu era alcătuită doar de sirieni, fenicieni, cilieni şi bolnavi veniţi din toate colţurile împărăţiei, ci şi de arabi, ismailiţi, perşi, armeni, ivireni, omiriţi (=yemeniţi) şi de alţii încă mai depărtaţi. Veneau şi bolnavi dintre apuseni, adică angli, gali[4], spanioli şi din diferite popoare, reunindu-se toţi într-o adunare de multe limbi, după cum tuturor le ajunsese la urechi vestea sfinţeniei aceluia.

E cu neputinţă să povestească cineva cât de uimită a fost chiar şi bătrâna Romă de acest Cuvios, pe care îl cinstea mult şi îl avea la atâta evlavie încât cetăţenii au zugrăvit şi au gravat sfânta lui icoană pe uşi, pe porţi, pe zidurile palatelor şi în alte locuri, primind astfel din belşug binecuvântarea şi bunătăţi nenumărate.

Ieşea asemenea har din chipul Cuviosului încât, dacă îl vedea cineva care avea duşmănie cu altul, îndată se împăca şi se împrietenea. Mulţi din cei veniţi, care fuseseră mai înainte dedaţi la vărsări de sânge şi omoruri, ajungând înaintea Sfântului şi văzând sfânta lui faţă, se linişteau, se făceau blânzi şi paşnici şi se certau doar ca să se învrednicească a lua dintâi binecuvântările acestuia. Şi numai atingând sfintele lui picioare cu buzele sau cu mâinile se bucurau foarte; iar dacă atingeau şi pielea de animal cu care era îmbrăcat Sfântul, gândeau că primesc toată binecuvântarea şi harul. Ca să sărute mâinile sau obrazul lui nu îndrăzneau cei mulţi, ci numai câţi din preaplinul virtuţilor aveau mai mult curaj.

Dar deoarece veneau nenumăraţi oameni, ca să evite marea cinste şi îngrijirea pe care aceştia i-o dădeau, precum şi ostenelile şi tumultul care-l îngreunau, s-a gândit să se apropie de cer în altfel, nu doar cu gânduri şi teorii, ci şi cu trupul însuşi. Pentru aceea a născocit să urce pe un stâlp. Viaţa de stilit, necunoscută până atunci, a adus sfântului mai mare renume şi s-a făcut altora pildă. Iar lucrul era urmare a cercetării dumnezeieşti, căci ismailiţii, care erau mulţime nenumărată şi închişi în întunericul necredinţei, văzând acest nou şi de neînţeles fel de viaţă pe stâlp, precum şi multele izbânzi ale aceluia, auzind pe deasupra şi dumnezeiasca lui învăţătură, se luminau la minte şi ajungeau din întunecaţi, fii ai luminii. Împreună cu întunericul necuviinţei, în care erau cufundaţi, se lepădau şi de faptele spurcate ale zeiţei străbunilor lor, Afrodita, în care erau nărăviţi. Încă şi iviri şi perşi, cum am spus, şi armeni, râzându-şi de înşelarea lor, crezură şi ei în învăţătura evanghelică şi deveneau creştini.

Când a făcut Sfântul Simeon începutul acestei noi petreceri pe stâlp, vestea s-a dus îndată peste tot, căci ea are obiceiul să-şi folosească mai repede şi mai aprig aripile în cazul lucrurilor noi şi de necrezut, şi a ajuns până la dumnezeieştii Părinţi care prin nevoinţele şi ostenelile lor au prefăcut pustia în cetate cerească. Aceştia, uimiţi de această nou-arătată şi străină găselniţă, au trimis pe câţiva dintre ei la acel om mai presus de lume, cu poruncă să-l mustre şi să-l pedepsească pentru această faptă şi să-i impună a urma vechea şi obişnuita cale a Sfinţilor şi a nu dispreţui felul lor de viaţă, pe care ducându-l atâta mulţime de fericiţi, au suit la cer şi au intrat în acele veşnice locaşuri.     Temându-se însă, nu cumva şi această nouă încercare a Cuviosului să fie plăcută lui Dumnezeu, iar ei să judece lucrurile omeneşte, au cerut trimişilor ca, dacă îl vor vedea că îşi taie voia şi se supune de bună-voie, coborând de pe stâlp, atunci să-l împiedice numaidecât, şi să-i poruncească să rămână în această stare şi să nu cadă în nepăsare. Astfel ar fi crezut şi ei că e din iconomia divină şi n-ar mai fi avut îndoială că acest început va duce la un sfârşit bun. Dacă îi va părea greu şi nu va primi sfatul lor, ci va urma aşa prosteşte şi fără socoteală voii sale, să fie clar că se află departe de smerenie şi de aici, cu siguranţă că gândul lui va fi fost de la cel viclean. Deci atunci să-l dea jos şi fără să vrea de pe stâlp.

Acestea le-au poruncit Părinţii trimişilor. Când au ajuns la părintele ascultării şi smereniei, Simeon, încă din însăşi vederea feţei lui şi din felul întâmpinării, îndată l-au avut la inimă şi nici să-l privească în faţă nu puteau. Dar pentru porunca celor care i-au trimis şi pentru bunul mers al slujirii încredinţate lor, i-au spus cererea Părinţilor. Acela, într-adevăr blând şi smerit cu inima, primind cu blândeţe şi linişte mustrarea, n-a vorbit deloc împotrivă, nu s-a mâniat, n-a osândit porunca, n-a vorbit nici puţin, nici mult, ci pe dată a plecat capul cu o privire lină. Dând mulţumire lui Dumnezeu, mulţumind şi Părinţilor pentru grija pe care i-o poartă, a început să se coboare de pe stâlp fără a întârzia câtuşi de puţin; iar aceia l-au oprit şi i-au făcut cunoscută încercarea Părinţilor. Apoi, urându-i şedere statornică şi hotărâtă şedere pe stâlp până la sfârşit şi bogată răsplătire de la Domnul pentru multele lupte şi truda lui, plecară. Dar înălţimea smereniei şi multa sa ascultare, în afară de coborârea de pe stâlp le vom vedea şi în altă fapte. Să ne întoarcem la firul povestirii pe care am apucat să-l rupem.

Ismailiţii[5], venind triburi şi neamuri întregi către călăuza mântuirii, Simeon, şi lăsând necuviinţa părintească, luau Sfântul Botez. Odată se afla de faţă şi episcopul Bisericii din Cyr, Teodorit, căruia i-a încredinţat Sfântul pe mulţi din ei să-i boteze. Pe când acesta încerca să facă cele poruncite, aceia,  gâlcevindu-se cine din ei să-şi spele primul murdăria patimilor şi păcătoşeniei şi cine să apuce mai întâi să se bucure de har, îl trăgeau cu sălbăticie pe Teodorit, unii de o parte, alţii de alta, iar ceilalţi, aflaţi mai încolo îşi întindeau mâinile şi-l ţineau, care de barbă, care de haine, în aşa chip încât puţin mai trebuia să-l facă ferfeniţă.

Văzând acestea minunatul Simeon i-a chemat de pe stâlp să se liniştească şi fără zăbavă s-au schimbat cu toţii, au căpătat harul în bună rânduială şi s-au desăvârşit în Sfântul Botez. În acest fel făclia limbii lui putea în acelaşi timp să-i sperie pe unii, iar pe alţii să-i lumineze pentru mântuirea lor.

Cuviosul avea ca preocupare şi lucrare de toată vremea ţinerea poruncilor Mântuitorului şi nu se străduia doar să le păzească, ci îşi socotea lui mare pagubă dacă nu adăuga ceva mai mult şi din bunăvoia sa. Astfel se silea pe sine neîncetat şi pentru aceasta, cum am spus, a lăsat tată şi mamă şi a urmat lui Hristos Cel dorit şi cu totul L-a iubit, ceea ce arată desăvârşita împlinire a poruncii Stăpânului. Apoi a adăugat de la sine şi aceasta.

După trecerea a 27 de ani de la vremea când cel mai presus de lume a lepădat legile firii omeneşti şi toate cele din lume, mama lui, purtând încă în ea focul firesc şi iubirea purtării de grijă şi neputând să stingă în altfel văpaia, a venit către în trup netrupescul ei fiu (după cum cuvântul, grăbindu-se, în numeşte), dorind ca şi faţa lui să o vadă şi vorba să i-o audă, de vreme ce fusese lipsită de ele atâta vreme. Aflând Cuviosul aceasta, iată cum împarte şi dă mamei cinstea, păzeşte şi porunca mântuitoare, care este mai presus. N-a primit să vorbească cu mama, dar ca să o mângâie, i-a spus cu dulceaţă: „Dacă ţi se pare cumva, mamă, binecuvântat, hai să grijim a ne vedea unul pe altul în cealaltă viaţă, nu aici. Dacă, de bună seamă, petrecerea noastră este bine-plăcută lui Dumnezeu, după plecarea din cele de aici, ne vom vedea unul pe altul mult mai de-aproape şi mai bine”.

Acestea i-a spus sfântul. Dar pentru că văpaia care îi ardea sufletul n-o lăsa pe mamă să asculte de cele zise, ci stăruia în dorinţa de a-l vedea, îi vorbeşte a doua oară, zicând: „Eu, mamă, credeam că vei iubi mai mult folosul amândurora. Dar după cum văd, dorinţa ta de a mă vedea e mai mare; te rog să faci deocamdată puţină răbdare şi voi să te văd după aceia; căci aşa a părut să placă lui Dumnezeu”.

Primind maică-sa făgăduinţa cu mare bucurie, sufletul ei se agăţa de aceasta, şi cu aceste nădejdii se bucura şi se veselea, încredinţându-se pe sine viitorului; i se părea că vede pe fiul ei de faţă şi-l îmbrăţişa şi-l săruta, şi chiar că-i auzea glasul. Aflată în această stare de bucurie a adormit pe neaşteptate,    dându-şi sufletul Domnului, fericită cu adevărat în viaţă, dar mult mai fericită în ce priveşte sfârşitul, şi pentru că era mama unui astfel de fiu pe care l-a părăsit când ajunsese la această măsură a virtuţii. Dumnezeiescul Simeon a cerut să băgate moaştele ei în mandră, cum era numită împrejmuirea locului din jurul stâlpului. Acest gard era ridicat ca să nu poată intra femeile. Atunci a văzut Cuviosul pe mama lui moartă şi săvârşind cele după obicei şi făcând rugăciuni pentru ea, a îngropat-o aproape de stâlp. Astfel a cinstit şi pe maică, iar porunca dumnezeiască nu numai că a împlinit-o, ci cu agoniselile lui a şi sporit-o. Cu acest fel de virtuţi şi fapte plăcute lui Dumnezeu fericitul Simeon îndruma ca o făclie luminândă pe cei aflaţi în cumplita şi aspra trichimie (întreit val) a nopţii necredinţei către limanul senin şi însorit al dreptei credinţe.

Au venit oarecând către el două triburi ale ismailiţilor sus-pomeniţi şi-l ruga fiecare trib în parte să le dea binecuvântarea şi să binecuvânteze nevăzut pe conducătorul lor, ca să-i ducă aceluia acest dar preţios. Pentru întâietate au ajuns la mare contrazicere şi au început să se lupte între ei, căci fiecare din părţi susţinea că trebuie să ia întâi pentru conducătorul lor binecuvântare. Din această cauză luptându-se, urma să ajungă şi la cruzime barbară, dacă nu-i înfricoşa omul păcii şi al unirii. Şi aşa i-a domolit, dându-le binecuvântarea şi i-a slobozit în pace. Gândiţi-vă acum la cei mai înainte necredincioşi, care-şi mişcau limba ca pe o armă împotriva credinţei, cum au primit să sufere toate relele pentru a lua binecuvântarea Sfântului. Căci fără doar şi poate nu s-ar fi mâniat şi nu s-ar fi războit între ei dacă n-ar fi crezut în marea putere a acestuia.

 Altă căpetenie a saracinilor venind, îl ruga să ajute pe un paralitic chinuit de dureri mari, care locuia într-un sat din apropiere. Odată cu această rugăminte saracinul a poruncit să fie adus paraliticul şi să-l pună dinaintea Sfântului, ca, văzându-i marea nenorocire, să-şi facă milă de ei. Fiind adus, stătea nefericitul acela întins lângă stâlp, înaintea Sfântului şi-şi plângea amarnic necazul. Cuviosul, grabnic şi gata spre milostivire, având multă aplecare spre     împreuna-pătimire şi îngrijindu-se mai mult de lecuirea sufletească, decât de cea trupească. Spuse bolnavului să lepede necredinţa şi lipsa de evlavie a strămoşilor, căci cunoştea că slujeşte încă acesteia. Acela primi mulţumit, făcu ascultare şi împlini cuvântul. Apoi Simeon, marea minune a lumii, îl întrebă dacă crede Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Mărturisind acela credinţa, Sfântul îi spuse: „Crezând, scoală-te!” şi numaidecât – o, harului Tău din acest bărbat, Hristoase! – cuvântul s-a făcut paraliticului leac. Şi urmând Domnului, porunci bolnavului să-şi ridice patul pe umeri, ceea ce a mişcat către mai mare mulţumire şi încântare pe cei de faţă.

Altul dintre ismailiţii care au crezut în Hristos, cel mai de vază, a făcut făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, punând martor pe cinstitul Simeon, să nu guste până la sfârşitul vieţii carne. După oarecare vreme, nu ştim de ce, sau fiindcă a uitat promisiunea, sau din lăcomie, a tăiat o găină, a gătit-o şi a început să mănânce. Însă în acea clipă – o, lucru de neînţeles! – găina s-a făcut piatră. Încercând el să mănânce, n-a putut; şi speriat de întâmplare, se duse în grabă la dascălul pocăinţei, îşi mărturisi cu inimă înfrântă păcatul şi-l rugă să înduplece pe Dumnezeu pentru călcarea făgăduinţei. Sfântul, văzând pocăinţa, îi dădu fără preget iertarea. Minunea găinii, chiar dacă s-a adeverit pe dată, a avut şi după aceia mulţi chezaşi, fiindcă vedeau aceştia pieptul având forma pieptului de găină, dar, spre încredinţarea minunii, alcătuit din piatră şi oase; oasele arătând întâia fire a pieptului, iar închegătura de piatră – prefacerea cărnii în piatră.

De la şederea continuă pe stâlp picioarele Cuviosului s-au rănit, dar îndurând fără cârtire durerile, nu primea nici o îngrijire. Pentru aceasta rănile     s-au umflat de viermi, care îi mâncau carnea. S-a întâmplat oarecând să vină un arhonte al saracinilor, care, crezând şi el în Hristos şi izbutind ceea ce-şi dorea, adică să ia blagoslovenie de la Sfântul, stătea aproape de stâlp ascultând şi desfătându-se de sfânta lui învăţătură. Pe când stătea acolo, un vierme din rănile Cuviosului, rostogolindu-se de pe stâlp căzu înaintea picioarelor lui. Acela, luând cu ardoare viermele, îl băgă cu evlavie în sân, apoi îl atinse de ochi, îl duse la gură, la urechi şi tot aşa la toate celelalte părţi ale trupului său, ca pierzător şi leac al tuturor suferinţelor şi bolilor. Din multul dor, nu i se părea vierme acel cinstit lucru, ci preţioasă dobândire, fiindcă credinţa lui întrecea vederea, iar dorirea acoperea înfăţişarea neînsemnatului vierme. De deasupra însă, marele Simeon îl osândea pe arhonte pentru cinstea şi evlavia arătată viermelui. Iar acela, deschizându-şi mâna – o, minune! – văzu viermele prefăcut în mărgăritar strălucitor şi foarte frumos.

O femeie de vază şi bogată, nevasta arhontului saracinilor, fiind stearpă, era foarte mâhnită şi îndura zilnic multe ocări de la bărbatul ei. Negăsind vindecare a nenaşterii de prunci, a alergat către Sfântul rugându-l să o ajute cu rugăciunile lui, ca un milostiv. Făcându-i rugăciune şi întorcându-se la casa ei, zămisli şi născu la vreme o fiică. În fiecare zi aveau sărbătoare şi se bucurau de naşterea copilului. Dar după trei ani aceasta a ajuns paralitică şi mută. De aceea, jelindu-se în fiecare zi părinţii, au alergat iarăşi către Sfântul povestindu-i necazul şi rugându-l să se milostivească de dânşii, ca un îndurat şi să-i izbăvească din întristare. Sfântul, după ce-i mângâie cu vorbele sale dulci, le zise să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu. Rămânând acolo şapte zile, fiindcă nu se vindeca, au plecat tânguindu-se de nenorocirea lor. Ajungând însă la oarecare îndepărtare, de la care nu se mai zărea stâlpul, copilul, întorcându-şi pe neprevăzute faţa către locul stâlpului, grăi cu glas puternic aşa: „Slavă ţie, Sfinte Simeon!”. Părinţii, crezând că li se năluceşte, s-au oprit înspăimântaţi; văzând totuşi că într-adevăr vorbea, şi umbla, s-au dus la casa lor bucurându-se şi veselindu-se, vestind bunătatea lui Dumnezeu şi slava Sfântului.

Altă femeie iubitoare de Dumnezeu, înflăcărată de dorinţa evlavioasă de a-l vedea pe Sfântul şi pentru că femeile erau împiedicate, cum am spus, să intre în mandră, a îmbrăcat haine şi arme soldăţeşti şi a mers, necunoscută, cu alţi soldaţi. Ajungând în satul din apropierea stâlpului, spuseră ceilalţi către părutul soldat: „Păzeşte tu lucrurile şi caii noştri până ne vom întoarce de la Sfântul”. Iar aceea zise: „Bine. Numai că întorcându-vă, să le păziţi şi voi pe ale mele, ca să merg şi eu să mă închin Sfântului”. Venind soldaţii la stâlp s-au binecuvântat de Sfântul, după dorire, iar acesta le-a zis: „Spuneţi tovarăşului vostru că Dumnezeu i-a plătit osteneala şi este binecuvântat, căci Acesta cunoaşte cele ascunse ale fiecăruia şi îi răsplăteşte după faptele lui. Pentru aceasta să nu ia osteneală  să vină până aici”. S-au minunat deci soldaţii de înaintea-vederea Cuviosului, întorcându-se, au spus tovarăşului lor porunca şi l-au forţat să spună cine este şi care sunt faptele lui; căci dacă n-ar fi fost lucruri de mirare, nu s-ar fi învrednicit de o binecuvântare ca aceea de la Sfântul. Aceea, şi nevrând, le-a descoperit plângând adevărul şi aşa s-a întors fiecare la casa lui, slăvind pe Dumnezeu şi minunându-se de Sfântul.

Dar şi un tâlhar mare şi temut, numit Antioh şi supranumit „Neîngenunchiatul” pentru tăria trupească şi îndrăzneala sufletului, care săvârşise multe ucideri şi jafuri până şi în părţile din jurul Antiohiei, întâmplându-se la un han, chefuia. Deodată a înconjurat casa 150 de soldaţi, iar acela, viteaz fiind, a ieşit din casă şi încălecând, îşi ţinea sabia scoasă şi alerga în mijlocul lor ameninţând cu moartea pe oricine ar fi îndrăznit să se apropie. Faima curajului său şi multele măceluri pe care le făcuse înfricoşau pe soldaţi să i se apropie, iar acela fugind ajunse la stâlpul Sfântului. Căzu cu faţa la picioarele lui, rugându-l cu fierbinţi şi nenumărate lacrimi să roage pe milostivul Dumnezeu să-l izbăvească din moartea sufletească, după cum a izbăvit şi pe tâlharul de pe cruce.

Acesta se mărturisea călduros, zicând: „Eu nu mă tem de moartea trupească, fiindcă mâinile mele încă mai picură de multul sânge al celor de un neam cu mine şi ale străinilor şi ce va să fie moartea unuia în faţa celor mulţi, dar mă înspăimânt şi tremur de moarte veşnică”. Sfântul, ca un iubitor de aproapele, l-a mângâiat şi i-a garantat mântuirea, iar în timp ce spunea acestea, ajunseră şi soldaţii şi forţau pe Sfântul să li-l dea pe ucigaş şi duşmanul legilor. Acesta însă zicea: „Nu eu l-am adus aici, ci Dumnezeu, care voieşte mântuirea păcătoşilor”. Aceia auzind, s-au sfiit de Sfântul, fiindcă virtutea lui îl făcu renumit tuturor. Tâlharul îl rugă iarăşi cu căldură să capete iertare. De aceea zise Sfântul: „Ai ca semn al pocăinţei tale aceasta, că Preabunul Dumnezeu te va lua imediat în sălaşurile veşnice”. Iar tâlharul, rugându-se şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unule-Născut al Tatălui Celui Fără-de-început, Cel ce n-ai venit să chemi pe cei drepţi; ci pe cei păcătoşi la pocăinţă, primeşte duhul meu”, îndată după rugăciune, muri. Cei ce se aflau acolo se minunară şi dădură slavă lui Dumnezeu, Care primeşte pocăinţa păcătoşilor.

A doua zi, înfuriindu-se iarăşi soldaţii, pentru că păzeau afară din mandră, au intrat înăuntru şi sileau pe Sfântul să-l predea pe făcătorul de rele, iar acela din nou le răspunse blând şi împăciuitor, zicând: „Iubiţii mei fii, v-am spus că nu eu, ci bunul Dumnezeu l-a călăuzit aici. Iar voi nu vă mâniaţi, fiindcă l-a chemat de la cele trecătoare la cele veşnice şi prea veselitoare, primind curata şi fierbintea lui întoarcere”. Le arătă şi mormântul lui; iar ei văzând şi încredinţându-se, s-au înfricoşat şi s-au minunat mult. Cerând deci smerit iertare de la Sfântul şi luând blagoslovenie, s-au întors propovăduind acest fapt de necrezut.

Altă dată a salvat Sfântul o corabie ameninţată de de furtună grozavă, căci chemându-i marinarii numele, s-a arătat pe corabie, în vreme ce era pe uscat şi pe stâlp, şi i-a scăpat nevătămaţi. Dar şi toiag de foc a văzut oarecând coborând din cer pe pământ şi pentru curăţenia sufletului său a prezis cele viitoare: că aceasta arată dumnezeiasca mânie şi nemulţumire şi vor fi epidemii şi foamete în anul următor. Şi cuvântul lui nu s-a dezminţit. A prevestit şi o invazie a omizilor şi   n-au trecut 30 de zile şi iată, nenumărată mulţime de omizi s-a năpustit ca un nor asupra poamelor. Cuviosul nu doar prevestea năpastele ce aveau să urmeze, ci făgăduia şi vindecarea şi eliberarea din ele, spunând: „pocăimu-ne, fraţilor şi să rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească”.

Aceasta o făcea ca să nu spună oamenilor că de dragul nevoinţelor lui e dată de la Dumnezeu scăparea de rele. Deci astfel de profet prea adevărat era, dar şi grabnic ajutător şi doftor. Vrednică de amintit e şi aceasta: s-au arătat oarecând două toiege ca focul venind din cer, unul de la răsărit, altul de la miazănoapte, îndreptându-se către asfinţit. Sfântul a cunoscut că acest lucru nu înseamnă altceva decât venirea de oşti ale perşilor şi sciţilor împotriva romanilor. Mâhnindu-se pentru aceasta, a oprit prin rugăciune năvălirea perşilor, care s-au răsculat şi s-au luptat între ei; asemenea s-au întâmplat şi sciţilor.

            Teodorit al Kyrului, despre care am pomenit că se făcuse prieten apropiat Cuviosului, era de multe ori ponegrit pentru că, după ce ajunsese episcop, fusese adesea încurcat în certuri pe teme de credinţă şi luase partea lui Nestorie, atacându-l pe Sfântul Chiril al Alexandriei[6]. În anul 434 Cuviosul Simeon a izbutit să-l convingă pe Teodorit de adevăr în această privinţă, cu toate că acesta era mâhnit de povara pe care o purta. În 449 a fost scos din scaun şi surghiunit de Sinodul tâlhăresc de la Efes din pricina patriarhului Dioscor al Alexandriei. Negăsind mângâiere şi scăpare de rău, a venit la Cuviosul care l-a încurajat, amintindu-i de plata pe care o va lua omul pentru răbdarea ispitelor, zicându-i să nu se mai întristeze, căci după 15 zile va dispărea războiul. Şi proorocia lui s-a aflat nemincinoasă, Teodorit fiind astfel uşurat, căci a fost readus în scaun[7]. Dar şi marele Sfânt Teodosie a fost mult îndemnat de Cuviosul pe calea virtuţilor, i-a prezis că va să ajungă multora călăuză şi (sic!) mântuire şi de aceea să se ocupe cu râvnă de lucrarea virtuţilor; ceea ce a şi făcut.

            Asemenea şi Daniil Stâlpnicul, pe când mai era încă în ascultare de stareţ, a mers odată la Cuviosul şi urcând pe stâlp să i se închine, Sfântul i-a zis: „Îmbărbătează-te, fiule şi te întăreşte în ostenelile virtuţii”. Folosindu-se mult a plecat, amintindu-şi totdeauna sfaturile Sfântului şi înaintând mult cu fiecare zi. Odată, când a vrut Sfântul Daniil să meargă la Ierusalim pentru închinare, înfăţişându-i-se Sfântul pe cale, l-a oprit din drum, spunându-i că sunt primejdii sufleteşti şi trupeşti, din partea ereticilor, a barbarilor şi a tâlharilor. Iar Daniil făcând ascultare s-a întors, luptându-se ca şi mai înainte. Altă dată Sfântul i s-a arătat aceluiaşi Daniil în somn, încurajându-l să urce pe un stâlp. Iar acela trezindu-se, se grăbea să împlinească porunca şi urcând, i s-a făcut următor ca Elisei lui Ilie în virtute.

            Împăratul perşilor auzind de multele şi preaslăvitele fapte ale Sfântului, se gândea zi şi noapte la acesta, părăsind grijile împărăţiei şi întrebând numai de el. La fel şi soţia lui se minuna mult de faima Sfântului şi ceru untdelemn binecuvântat de el, pe care luându-l, s-a vindecat nu doar pe sine, ci şi toate bolile rudeniilor ei, curtenilor şi ale multor altora. Toţi apropiaţii împăratului, auzind de renumele Sfântului şi convinşi de faptele sale, îl numeau bărbat dumnezeiesc.

            Noi însă, până când ne vom întrece istorisind ostenelile peste fire şi isprăvile lui, statul în picioare de toată noaptea şi de toată ziua şi aproape nesfârşitele metanii? Deoarece unul din prietenii iubitorului de virtute episcop Teodorit, măsurând odată până la 1244 şi obosind, a părăsit numărătoarea. Atât era de râvnitor în săvârşirea virtuţilor, încât mereu adăuga osteneli peste alte osteneli şi la sfârşitul unei nevoinţe născocea alta mai mare, aşa încât să fie socotit de mulţi ca un fără de trup. De aceea un diacon Filaret, venind din Vryennis, zise Sfântului: „Spune-ne, Sfinte al lui Dumnezeu, om eşti sau vreo altă fire netrupească”? Iar Sfântul, ridicându-l pe stâlp i-a tras mâna ca să-l atingă şi să cunoască astfel că are trup, arătându-i totodată şi rana înfricoşătoare pe care o avea la picior de la multul stat în picioare despre care am vorbit. Încredinţat atunci diaconul, vestea pretutindeni luptele peste fire ale Sfântului.

            Deci la aceste măsuri mai presus de om ajungând Sfântul, avea încă mai multă smerenia şi era cu toţi – înţelepţi şi neînvăţaţi, bogaţi şi oameni de rând – plăcut şi prea dulce. Învăţa de două ori pe zi cu vorbe dumnezeieşti şi îngereşti spunând că trebuie să dispreţuim cele de aici ca trecătoare, să dorim şi să urmăm virtuţile Mântuitorului şi Stăpânului nostru Hristos, ca să împărăţim împreună cu El de-a pururea în Împărăţia Cerurilor, moştenind bunătăţile neajunse – de – minte de acolo.

            Cuviosul era foarte priceput şi în dezlegarea neînţelegerilor, iar cel pe care-l osândea se bucura mai mult decât cel pe care-l îndreptăţea; atât era de primitor şi împăciuitor în toate. Nu era mare doar după fapte, ci şi zilot fierbinte în credinţă şi mântuitor prea îndemânatic al cuvântului, închizând gura iudeilor, elinilor şi ereticilor. La aceasta îndemna de multe ori şi pe dascăli şi întâi-stătătorii Bisericii. Toate convorbirile cu oamenii se întâmplau de la ceasul al noulea până la al doisprezecelea al zilei, pentru că de la ceasul al 12-lea, adică de la asfinţitul soarelui până la ceasul al 9-lea al zilei următoare făcea rugăciune stăruitoare către Dumnezeu.

            Nu trebuie însă a trece cu vederea şi aceasta. Împăratul Teodosie cel Mic, îmboldit de un guvernator de provincie din Antiohia care se biruise de bani şi de daruri, dădu voie evreilor să aibă sinagogi. Aflând dumnezeiescul Simeon aceasta, mustră cu asprime pe împărat că a făcut un lucru necuviincios şi nelegiuit. Pentru care împăratul, căit, a rupt învoirea şi a destrămat sinagogile, ameninţând chiar cu moartea pe cei care s-ar fi împotrivit poruncii împărăteşti.

            Altă dată nişte oameni au văzut de departe un cerb mare pe câmp şi neputând să-l ajungă, au chemat numele Sfântului şi a rămas cerbul nemişcat. Aceia prinzându-l, l-au junghiat, dar au rămas pe dată muţi. După mult timp au înţeles că au fost pedepsiţi pentru nemilostivirea faţă de cerb. Pentru aceea alergând către Sfântul i-au povestit cu lacrimi întâmplarea, iar el milostivindu-se i-a binecuvântat şi şi-au recăpătat glasul.

            În acea vreme s-a făcut cutremur mare în Antiohia şi în împrejurimi, încât se dărâmau case mari şi multe clădiri, iar oamenii erau îngropaţi sub dărâmături. Antiohenii, deznădăjduiţi, au scăpat la Sfântul, lăcrimând şi tânguindu-se nemângâiat. Acesta i-a mustrat mai întâi pentru neîngrijirea de fapte bune, apoi   le-a spus să se roage cu toţii strigând „Doamne miluieşte!”. Sfântul, rugându-se, după multe ceasuri zise în auzul tuturor „Cunoaşteţi, fraţilor, că numai unuia dintre noi toţi i-a fost ascultată cererea”. Şi chemând pe omul acela, îl silea să-şi spună virtuţile, dar el mărturisea pe sine mai păcătos decât toţi. Silindu-l mult, zise: „Nu ştiu nimic altceva, decât că sunt lucrător de pământ şi muncind întâi pe puţinele mele ogoare, în cealaltă vreme lucrez cu ziua. Din câte strâng prin munca mea, o parte o dau săracilor, alta pentru dările cetăţii şi pe a treia o ţin pentru cheltuielile casei mele. Nimic altceva bun nu ştiu la mine”. Auzind aceia au plâns cu toţii de nepăsarea lor şi s-au umilit mult. Sfântul slobozindu-i în pace, au plecat mulţumindu-i şi lăudând pe ţăranul cel cinstit. De atunci a încetat cutremurul, iar aceştia urmau faptele bune ale aceluia, osândindu-se pentru delăsarea lor în cele bune. Mulţi din ei propăşeau de atunci înainte, având înaintea ochilor minţii pilda bună a lucrătorului milostiv.

            Cuviosul, strălucind cu astfel de multe şi mari izbânzi, şi-a sfârşit viaţa la anul 461, trăind ani 69 şi din locuinţa de aici s-a mutat către Hristos cel dorit, spre a se veseli împreună cu toţi Sfinţii; şi mai ales cu Sfinţii schimnici, a căror viaţă a râvnit-o, a imitat-o şi în multe privinţe a întrecut-o prin nemaivăzuta locuire pe stâlp, spre a vedea faţă către faţă pe prea-dulcele nostru Stăpân şi ca să grăiască cu El în veacul nesfârşit în Împărăţia Cerurilor. Când a adormit în Domnul s-a făcut tuturor cunoscută firea omenească a Sfântului, de care mulţi până atunci se îndoiau, dar de atunci înainte vedeau şi mai strălucitoare virtutea mai presus de om a acestuia. A ieşit deci din trup acela care şi mai înainte de ieşire se lepădase de el şi numai pentru suflet se lupta şi încă din viaţă umbla cu trupul în ceruri împreună cu oştile îngereşti, cu care s-a şi numărat. În ziua adormirii sale Cuviosul Daniil Stilitul, care se nevoia undeva pe ţărmul Mării Negre şi Sfântul Avxentie al Vitiniei au văzut mulţime de oaste cerească însoţindu-i sufletul către cer. Cinstitele sale moaşte au fost îngropate cuviincios, izvorând multe şi mari minuni.

            Împăratul Leon cel Mare[8] a mutat după puţin timp acele sfinte moaşte în Antiohia cu cinste multă şi cu purtare de lumini, despre care spuneau oamenii vremii aceleia că era atât de mare (purtarea de lumină – n.tr.) încât întuneca lumina soarelui, în timp ce mulţimea de oameni umplea muntele din apropiere şi câmpiile. În timpul mutării moaştelor sfinte în Antiohia era de faţă şi generalul oştirilor din Răsărit, Ardavurios, cu tot alaiul său.

            Când litania aceasta a ajuns într-un sat aproape de Antiohia, trăsura care purta sfintele moaşte a rămas deodată nemişcată, spre uluirea şi spaima celor ce o mânau. Un om care venea în fugă dinspre mormintele din vecinătate plângea jalnic, rugând pe Sfântul să-l izbăvească din chinul care-l tiraniza. Acest om, săvârşind urâciune cu un trup de femeie moartă, se îndrăcise şi se afla ca şi legat de diavol la mormântul femeii, pentru fapta lui spurcată. Ochii i se răsuceau şi ieşeau spume din gura lui. Dar numai ce s-a atins de cinstitele moaşte, pe dată   s-a făcut sănătos, iar trăsura a pornit.

            În Antiohia i-a fost făcută primirea strălucită şi mai întâi a fost pus în biserica măreaţă a Cuviosului Vasian, apoi în cea clădită alături. Cel vindecat de îndrăcire a devenit îngrijitor al bisericii, trăind creştineşte şi răsplătind Sfântului pentru binefacere. Pentru că vestea multor şi mari minuni colinda peste tot, împăratul Leon de care am pomenit, a poruncit să fie mutate moaştele Sfântului în Constantinopol. Dar antiohenii s-au rugat cu lacrimi fierbinţi să nu fie lipsită cetatea lor de marele ei ajutător şi păzitor, care pentru viaţa lui sfântă potolise urgia Dreptului Judecător în vremea înfricoşătoarei ameninţări a cutremurului. Împăratul, înduplecat, a lăsat antiohenilor tezaurul, dar cu toate că sfintele lui moaşte au rămas în Antiohia, harul minunilor sale ajunge peste tot către cei ce-l cheamă cu credinţă.

            Pe vârful muntelui pe care încheiase luptele cele peste fire au construit un lăcaş în formă de cruce, care stătea pe patru bolte de fiecare latură, iar fiecare boltă era sprijinită de stâlpi din piatră cioplită şi destul de înalţi. Mijlocul era neacoperit, aşa încât să fie luminată din toate părţile de lumina soarelui curtea în centrul căreia se afla stâlpul pe care îşi petrecuse viaţa îngerească Sfântul Simeon cel întocmai cu îngerii. Ruinele se află în localitatea Kalaat-Saman din Siria de azi. În vârful boltelor au fost lăsate firide ca să intre lumina zilei. Prin toate acestea se arăta strălucirea Cuviosului Simeon, de care se desfătează stând pururea în apropierea marei lumini a Fericitei şi Prea Sfintei Treimi, fiind şi mai curat luminat de Una Dumnezeire în Hristos Iisus Domnul nostru, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.


[1] Varianta grecească a vieţii acestui Cuvios Simeon Stilitul se păstrează în Marea Lavră. Tradusă în greaca vorbită se găseşte la vechiul Efrem (nu Sirul – n.tr.), de unde a fost preluată şi inclusă aici cu câteva ajustări de exprimare. Tot în Marea Lavră se păstrează şi o altă variantă grecească a Vieţii, al cărei început este: „Străină şi necuprinsă taină”. Viaţa Sfântului este inclusă şi în cartea lui Teodorit al Kirului „Filotheos Istoria”.

Acest Cuvios Simeon Stilitul e cofundat de mulţi cu Cuviosul Simeon din muntele minunat, sărbătorit la 24 mai. Confuzia se datorează pe de o parte sinonimiei, pe de alta asemănării întru nevoinţa prin care amândoi aceşti Cuvioşi Părinţi au ales să placă lui Dumnezeu, urcarea şi petrecerea pe stâlp. Există încă şi alte puncte comune între aceşti doi sfinţi, cum ar fi, de exemplu, numele mamei, care este la amândoi Marta. De asemenea supra-numirea „cel din Mandră” este atribuită de unii acestui Cuvios, fiindcă înălţase o mandră, adică un ţarc împrejurul stâlpului pe care se nevoia, ca să nu se apropie de el femeile; alţii o atribuie celuilalt, fiindcă sub stâlp a ridicat o mănăstire pe care a numit-o „Mandra”.

Ca o consecinţă a acestei confuzii, Agapie Criteanul, în viaţa Sfântului Simeon din muntele minunat, spune că aceştia doi sunt una şi aceeaşi persoană. Cuviosul Nicodim Aghioritul atribuie numirea „cel din Mandră” Cuviosului de astăzi. Alţii susţin că altul e acela şi altul acesta, şi printre aceştia ne numărăm şi noi, deoarece nici anii în care s-au nevoit nu sunt aceeaşi. Cel din 24 mai a trăit între anii 510-595, acesta între 392-461. Alţi împăraţi sunt amintiţi în sinaxarul unuia, alţii în al celuilalt. Altele sunt amănuntele luptelor unuia, altele ale celuilalt. Pe deasupra, cele despre Cuviosul Simeon sărbătorit astăzi le-a scris primul Teodorit al Ciprului, contemporan şi cunoscut Sfântului, care a trăit între anii 393-458, în timp ce Simeon din muntele minunat este mai nou, cum am arătat; unii chiar spun că a trăit prin secolul al şaptelea şi pe bună dreptate îl numesc „Noul Stâlpnic”.

Adăugăm şi aceasta, că, de vreme ce altul este Simeon din muntele minunat dcât cel de astăzi, se impune ca şi Cuvioasa Marta sărbătorită pe 4 iulie să fie alta decât cea de astăzi (vezi infra, pag. ). Aceea este mama Sfântului Simeon din muntele minunat, după cum stă scris în sinaxarul ei, iar aceasta pare să fie mama Sfântului Simeon cel de azi.

[2] Astăzi Tell’ Ada

[3] Astăzi Der Saman

[4] Cuviosul Simeon a corespondat cu mulţi sfinţi ai vremii, chiar şi cu Cuvioasa Gengviena din Paris, cinstită la 3 ianuarie

[5] Ismailiţii, numiţi şi saracini, erau triburi arabe din deşertul sirian, mulţi dintre ei fiind în alianţă cu Roma. Mare parte din saracinii Feniciei şi Arabiei (Transiordania) erau deja convertiţi în sec. al IV-lea, în timp ce convertirea celor din nordul Siriei a a vut loc în sec. al V-lea, prin rugăciunea şi lucrarea oamenilor sfinţi ca Sf. Simeon.

[6] Această poziţie şi-a păstrat-o şi după înfierarea nestorianismului la Soborul cel a toată lumea de la Efes din 431. Împăratul Teodosie al II-lea, care era îndemnat totdeauna de Cuviosul Simeon să urmeze virtutea, l-a rugat în anul 432 pe acesta să mijlocească împăcarea patriarhilor Ioan al Antiohiei şi Chiril al Alexandriei.

[7] Aceasta a reuşit-o prin apelurile făcute către papa Leon I şi împăratul Marchian, dar a fost obligat de Sinodul de la Halkidon (451) să-l anatematizeze pe Nestorie

[8] Acesta este cel numit Makkélis, care a împărăţit în anii 457-474

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s