Să fii cu toţi politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. despre nici un om să nu-ţi scape vreun cuvânt urât. În felul acesta toţi te vor iubi. Dar şi în ziua Judecăţii Domnul te va afla curat şi nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde pentru vorbele noastre urâte

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

CLEVETIREA (îndreptată asupra celor virtuoşi)

„Că nici nu-i cu putinţă ca toţi oamenii să vorbească de bine pe cei care duc o viaţă virtuoasă”. (Omilii la Matei, omilia XV, V, în col. PSB, vol. 23, pp. 182-183)

CLEVETIREA (manifestarea ei)

„Şi ceea ce este culmea ridicolului la aceşti oameni care, lăsând la o parte treburile lor, se ocupă astfel de aproapele lor, este că, încredinţând altora o taină, îi roagă şi-i roagă cu stăruinţă, să nu spună nimănui: arătând prin aceasta că ei înşişi ar fi trebuit să tacă. Căci dacă tu rogi pe acela să nu spună nimănui, cu atât mai mult ar trebui să nu spui tu cel dintâi. E o taină pe care trebuie s-o păzeşti: tu o dai la lumină şi-ai voi, în fine, ca să nu fie aflată. Dacă tu voieşti ca nimeni altul să n-o ştie, nu spune nimic tu însuţi; dar când tu n-ai ştiut să păzeşti taina, în zadar voieşti să faci pe alţii să ţie ascuns ceea ce tu îi încredinţezi. Dar a vorbi de rău e plăcut, ziceţi voi; din contră, e plăcut a nu vorbi de rău. Acela care cleveteşte în continuu este neliniştit, el bănuieşte, se teme, se căieşte, îşi muşcă limba, tremurând ca nu cumva cuvintele sale să fie auzite şi să aducă mare pericol pentru el.” (Primele patru omilii despre statui, omilia a III-a, p. 63)

„Iubiţilor, să fugim de grăirea de rău, căci nu este alt păcat mai cumplit şi mai uşor de făcut decât acesta. Pentru care pricină? Pentru că se face mai repede decât altă călcare de lege şi răpeşte degrabă pe cel ce nu ia aminte. Celelalte păcate au trebuinţă de vreme, de cheltuială, de răbdare, de ajutători şi de multe ori cu îndelungarea vremii nu se mai fac. De pildă: Voieşte cineva să omoare, voieşte cineva să fure, sau să nedreptăţească? Dar trebuie să lucreze mult, şi zăbovind, i s-a potolit mânia, s-a depărtat de la el pornirea cea rea, i s-a stricat scopul lui cel rău şi n-a mai dus la sfatul lui lucrarea. La grăirea de rău nu este aşa. Căci de nu vom fi foarte treji, iute ne răpeşte. Şi ca să grăim de rău nu este nevoie nici de vreme, nici de răbdare, nici de cheltuială, nici de vreo altă lucrare, ci de ajuns este numai a voi şi îndată voinţa s-a făcut lucrare, căci numai limba este aceea ce slujeşte. Şi răul acesta se răspândeşte iute, înconjurându-ne cu lesnire, iar osânda şi pedeapsa sunt cumplite.” (Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 104)

CLEVETIREA (gravitatea)

„Nu a vătămat niciodată atât de mult cel ce a mâncat trup omenesc, pe cât a vătămat cel ce a înfipt muşcăturile lui în sufletul altuia; căci pe cât sufletul e mai respectat decât corpul, pe atât şi muşcătura lui e mai grozavă. Vedeţi să nu vă nimiciţi unul pe altul. Acestea le zice, pentru că discordia şi lupta sunt fapte destructive şi nimicitoare atât pentru cei ce le introduc, cât şi pentru cei ce le primesc; aceste fapte sfâşie totul, mai rău chiar de cum sfâşie molia hainele.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p. 109)

„Suntem gata totdeauna de a acuza, suntem pregătiţi în orice timp de a învinovăţi. Chiar dacă nu ni s-ar căşuna alt rău, aceasta numai ar fi de ajuns a ne pierde şi a ne duce în gheenă, aceasta ne împresoară de mii de rele. Şi ca să afli că este aşa, ascultă ce spune Proorocul: Şezând împotriva fratelui tău, zice, ai clevetit (Ps., 49, 21). Dar nu eu, zici tu, ci acela a grăit. Dar dacă tu nu ai fi vorbit, altul n-ar fi auzit, sau şi de ar fi auzit, n-ai fi fost tu cauza păcatului. Trebuie de a dosi şi a acoperi defectele aproapelui, pe când tu le trâmbiţezi sub pretext de iubire de adevăr. Nu eşti acuzator, ci flencănitor, bârfitor, nebun. Priveşte câte rele izvorăsc de aici. Mânii pe Dumnezeu.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXI, p. 263)

„Urât obicei, într-adevăr, urât obicei să-i învinuieşti numai pe fraţi, şi să nu te îngrijeşti de îndreptarea lor! Să dai pe faţă păcatele celor păcătoşi, şi să nu-i vindeci”. (Către iudei, cuv. VIII, 4, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 391)

„Clevetirea mănâncă carnea fratelui, ea sfâşie carnea aproapelui. Şi, pentru aceasta, Sfântul Pavel ne înspăimântă, zicând: Iar dacă vă muşcaţi unii pe alţii şi vă muşcaţi, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de către alţii (Gal., 5, 15). Tu n-ai înfipt dinţii în carne, dar clevetirea ta s-a înfipt în suflete, le-ai rănit şi le-ai încărcat de mii de nenorociri, pe al tău însuţi, pe al aceluia care te ascultă şi multe altele: căci pe acel care te aude clevetind nu l-ai făcut mai rău după cum era? Şi chiar de ar fi păcătos, el va păcătui mai uşor încă, de îndată ce şi-a întâlnit tovarăşul; e drept, păcatele altuia îi vor da semeţie şi mândrie şi va căpăta o prea mare încredere în sine.

Mai mult încă, tu ai rănit toată Biserica, căci acei care te ascultă atribuie greşelile de care vorbeşti nu unui singur membru, ci întregului popor creştin; necredincioşii nu vor zice că unul sau altul este un neruşinat şi un desfrânat, ci vor urmări cu clevetirile lor pe toţi creştinii. Astfel se dă ocazie de a blestema pe Domnul: căci dacă trăim cu sfinţenie, numele lui Dumnezeu este lăudat, dar dacă păcătuim, este blasfemiat şi batjocorit. Tu acoperi de ruşine pe acela căruia îi dai pe faţă păcatul şi, astfel, îl faci mai neruşinat şi-ţi capeţi un duşman. În fine, meriţi să fii pedepsit, fiindcă te ocupi cu lucruri care nu te privesc deloc. Să nu-mi zici, eu sunt un vorbitor de rău, dacă mint; dar dacă spun adevărul, nu merit acest nume. Căci a vorbi de rău pe altul, chiar fără să minţi, este o greşeală; fariseul nu spunea decât adevărul, când arunca atâtea învinuiri asupra vameşului, şi totuşi aceasta nu-i folosi la nimic.” (Primele patru omilii despre statui, omilia a III-a, pp. 61-62)

„În momentul de a pronunţa înfricoşătoarea sentinţă, Dumnezeu nu va privi numai felul greşelilor noastre, ci şi judecăţile ce vom fi făcut asupra greşelilor fraţilor noştri; pentru aceasta, ne-a îndemnat, zicând: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7, 1), căci ceea ce atunci va mări desigur greşelile noastre, vrednice prin ele însele de pedeapsă, va fi judecata ce am făcut-o asupra fratelui nostru. Căci după cum umanitatea, blândeţea, iertarea ridică greşelilor o parte din greutatea lor, tot astfel răutatea, cruzimea, neiertarea adaugă păcatelor proprii o mai mare greutate.” (Primele patru omilii despre statui, omilia a III-a, p. 64)

,,… am numit muşte pe cei care vorbesc de rău pe alţii şi am arătat că pe bună dreptate îi numesc aşa, căci după cum muştele se aşază pe rănile şi bubele altora, tot aşa şi cei ce vorbesc de rău pe alţii muşcă din păcate străine şi îmbolnăvesc cu aceasta pe cei cu care vorbesc; iar pe cei care nu fac acest lucru, pe cei care nu vorbesc de rău pe alţii, i-am numit albine; ei nu răspândesc boli, ci fac faguri de mare evlavie, zburând în livada virtuţii sfinţilor.” (Despre mărginita putere a diavolului, omilia I, 1, în vol. Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă…, p. 6)

,,Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă şi o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit. Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.

Dar poate tu vei zice: Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe altul. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună. Dimpotrivă, cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. De ai auzit ceva – zice înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta (Sir. 19, 10). Ce vrea să zică aceasta: Las-o să moară în tine? Aceasta vrea să zică stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.” (Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi Marelui Post, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 87-88)

„Cine n-a grăit de rău pe altul pe ascuns (Matei 7, 1- 5)? Şi, totuşi, chiar Vechiul Testament porunceşte ca aceia care săvârşesc acest păcat să fie osândiţi la moarte.” (Apologia vieţii monahale, 7, în vol. Despre Feciorie, Apologia vieţii monahale, Despre creşterea copiilor…, pp. 201-204)

„Să nu ne muşcăm şi să nu ne mâncăm unii pe alţii, căci cei ce muşcă cu cuvintele sunt mai răi decât cei ce muşcă cu dinţii. Căci aceia cu dinţii muşcă trupul, iar aceştia cu cuvintele muşcă sufletul, rănesc cinstea, făcând rana nevindecată. Şi va primi pedeapsă mai mare, cu cât mai cumplită este muşcarea. Şi cel ce muşcă, adică grăitorul de rău, nu va scăpa de pedeapsă, fiindcă nu are pricină, dreaptă sau nedreaptă, a răutăţii sale. Celelalte păcate, cu toate că au pricini necuviincioase: curvarul îşi împlineşte pofta, hoţul îşi uşurează lipsa, ucigaşul de oameni îşi potoleşte mânia, dar grăitorul de rău nu poate aduce nici o pricină. Căci spune-mi: ce avuţie de bani dobândeşte? Ce poftă îşi împlineşte? Nici una din astea, ci grăirea de rău este o fiică a zavistiei, care nu are nici o pricină, nici dreaptă, nici nedreaptă. De aceea s-a lipsit de toată iertarea.” (Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 97-98)

CLEVETIREA (paguba sufletească a celui ce zămisleşte clevetirea)

„… aceasta e o cursă a diavolului; că păcatul acesta al vorbitului de rău nu are nici o plăcere, ci numai pagubă. Omul care vorbeşte de rău strânge în sufletul său comoară rea. Dacă omul care are în el un germene de boală se îmbolnăveşte el mai întâi, cu mult mai mult cel care strânge în el însuşi răutatea, care e mai amară decât orice germene de boală, va suferi cele mai grele chinuri, pentru că îşi bagă în suflet o cumplită boală. Şi se vede aceasta din cele ce scoate pe gură. Dacă pe ceilalţi îi supără atâta vorbele lui, cu mult mai mult supără sufletul care le zămisleşte. Cel care vorbeşte de rău pe altul se pierde pe el însuşi mai întâi, după cum cel care calcă pe foc se frige, cel care se izbeşte de oţel se vatămă, iar cel care loveşte într-un cui sângerează”. (Omilii la Matei, omilia XLII, II, în col. PSB, vol. 23, pp. 502-503)

„Nu trebuie să se întristeze cei care sunt vorbiţi de rău, ci cei care vorbesc de rău. Pentru că cei care sunt vorbiţi de rău nu vor trebui să dea socoteală pentru vorbele care s-au spus despre ei. Cei ce trebuie să se neliniştească şi să tremure sunt oamenii care îi vorbesc de rău pe ceilalţi, căci mai devreme sau mai târziu vor fi duşi fără voia lor dinaintea tronului de judecată a lui Dumnezeu, unde vor da socoteală pentru spusele lor. De asemenea, cei care vorbesc de rău trebuie să se neliniştească şi pentru cât anume din ce au spus este adevărat.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 252)

CLEVETIREA (ascultarea cuvintelor clevetitoare – gravitatea)

„Şi nu numai să nu grăim de rău pe alţii, şi nici să ascultăm pe alţii când grăiesc de rău, căci şi pentru aceasta este pregătită vina şi osânda mare. Fiindcă zice: Auz deşert să nu primeşti (Ieş., 23, 1). Şi n-a zis auz deşert să nu crezi, ci nici să-l primeşti. Astupă-ţi urechile oprind intrarea grăirii de rău şi arată că tu cel ce auzi nu eşti un vrăjmaş şi potrivnic mai mic celui ce grăieşte de rău, decât cel ce se prihăneşte şi se grăieşte de rău. Urmează Proorocului care zice: Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit (Ps., 100, 5). Nu a zis că nu am crezut, sau că nu am primit cele grăite de el, ci l-am izgonit ca pe un vrăjmaş şi potrivnic.” (Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 102)

CLEVETIREA (atitudinea noastră la auzul clevetirilor ce ni se aduc)

„Aşadar oamenii păcătoşi sunt vrednici de milă, chiar dacă nici un om nu vorbeşte rău de ei. Dimpotrivă, vrednici de a fi invidiaţi sunt oamenii virtuoşi, chiar dacă lumea îi dispreţuieşte. Pentru că atunci când omul are conştiinţă curată, oricâte valuri s-ar ridica asupra sa, el va ajunge negreşit la un port liniştit. Însă atunci când are pe conştiinţă fapte murdare, chiar dacă toate i-ar merge din plin şi chiar dacă marea ar fi liniştită, în cele din urmă se va s cufunda.” (Din vol. Problemele vieţii, pp. 252-253)

„Dar orice ni s-ar întâmpla, să nu se pese de vorbele celorlalţi, ci de dreptatea din cuvintele lor. Aşadar, dacă ne acuză cu dreptate, trebuie să plângem şi să ne pocăim. Iar dacă ne acuză pe nedrept, trebuie pe aceia să-i plângem, iar pe noi să ne fericim, aducându-ne aminte de cuvintele Domnului: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Matei 5, 11). În asemenea împrejurări să nu vă întristaţi, ci să vă bucuraţi, pentru că veţi primi multă răsplată în ceruri.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 258)

„Te-a clevetit pe tine cineva, numindu-te preadesfrânat sau desfrânat? Dacă acestea sunt adevărate, îndreptează-te, iar dacă sunt minciuni, râzi. De ştii că ai întru tine din cele ce s-au zis, înţelepţeşte-te, iar de nu ştii, defaimă-te. Dar mai ales nu râde, nici defăima, ci bucură-te şi saltă după cuvântul Domnului, care ne porunceşte asta. Căci zice: Când vă vor ocărî şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru Mine, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt., 5,11) şi iarăşi: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi când vor scoate numele voastre ca un rău din pricina Fiului Omului (Lc., 6, 22-23). Iar dacă cele zise vor fi adevărate şi tu vei suferi cuvintele cu blândeţe, vei suspina cu amar şi-ţi vei osândi greşalele tale, iar nu vei ocărî împotrivă şi nu vei osândi, vei lua nu mai puţină plată de la cel dintâi.” (Cuvânt cum că este primejdios a merge la teatre imorale care provoacă la desfrânări; cum că David, în cele ce a făcut lui Saul, a covârşit întru totul virtutea iertării; şi cum că a suferit cu blândeţe nedreptatea este la fel cu a da milostenie, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 127-128)

„Nu cuvintele în sine obişnuiesc să ne sălbăticească, ci petrecerea în vrajbă şi aprinderea de ea. Căci de multe ori aceleaşi cuvinte auzindu-le de la prieteni, care glumesc, sau de la copiii cei mici, nu numai că nu pătimim nimic rău din auzirea lor, ci râdem şi ne veselim de ele. Suntem aşa pentru că nu le auzim cu minte stricată, nici cu suflet cuprins de mânie. Aşa şi de la vrăjmaşi de vei auzi oarecare cuvinte, nu vor putea să te vateme de vei lepăda vrajba şi vei stinge mânia.” (Cuvânt cum că este primejdios a merge la teatre imorale care provoacă la desfrânări; cum că David, în cele ce a făcut lui Saul, a covârşit întru totul virtutea iertării; şi cum că a suferit cu blândeţe nedreptatea este la fel cu a da milostenie, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 138)

„Ţi-a zis cu vrăjmăşie preacurvar şi hoţ, dar ce este aceasta? De zice adevărul, se îndreptăţeşte pe sine, iar de zice minciună, râde şi tu de dânsul, fă-te dar de acum întreg la minte şi bun. Iar de nu ştii nimic de cele ce te grăieşte de rău, nu numai nu băga de seamă cele zise, ci te şi bucură şi te veseleşte, după cuvântul Domnului, care zice: Când vă vor zice tot cuvântul rău, bucuraţi-vă, că plata voastră multă este în ceruri, iar de te pârăşte cu adevărat, rabdă şi tu cu smerenie cele ce se zic şi să nu-i stai împotrivă, să-l suduieşti, ci să suspini şi să lăcrimezi cu amar pentru păcatele tale şi vei afla iertăciune, pentru că ceea ce nu fac pritenii, o fac neprietenii cu răutate grăind, deşi adevăruri grăiesc, că prietenii purtându-se cu momeli şi nezicându-le acestea în faţă, spre mai mare umflătură ridică boala, iar duşmanii din vrăjmăşie pornindu-se şi păcatele mustrând de nevoie se pun la îndreptare şi se face la noi vrajba poveste de mare folos; de aceea să nu zicem că cutare se luptă cu mine şi mă îndeamnă să grăiesc cuvinte grozave şi de ocară, ci noi suntem vinovaţi de aceste răutăţi în toată vremea.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 54-55)

CLEVETIREA (să nu ne întristăm când suntem clevetiţi)

„Te-a bârfit la alţii? Ce-i asta, când ştii că Dumnezeu este acela Care are să-ţi ceară socoteală de faptele tale, şi nu oamenii la care ai fost bârfit. Bârfitorul tău şi-a adăugat lui şi pricină de pedeapsă, ca să dea socoteală nu numai de păcatele lui, ci şi de cele ce le-a spus despre tine. Pe tine te-a bârfit în faţa oamenilor, el însă a fost bârfit în faţa lui Dumnezeu”. (Omilii la Matei, omilia LXI, V, în col. PSB, vol. 23, p. 713)

„Noi, însă, deşi ne împărtăşim dintr-o astfel de masă, dintr-o astfel de hrană, ne înarmăm unii împotriva altora, în timp ce ar trebui să ne înarmăm împotriva diavolului, care luptă împotriva noastră a tuturor. De aceea, pe fiece zi noi devenim tot mai slabi, pe când el tot mai tare şi mai puternic. Noi nu ne îngrădim unii pe alţii împotriva lui, ci cu acesta contra noastră, şi sub un astfel de general noi ne aruncăm unii asupra altora, în timp ce ar trebui ca asupra lui să ne îndreptăm războiul. Acum însă, lăsându-l pe acesta, noi îndreptăm săgeţile asupra fratelui nostru. Şi care săgeţi?, zici tu. Acelea ţâşnite din limbă şi din gură, fiindcă nu numai săgeţile, ci şi cuvintele ieşite din gura noastră pricinuiesc răni cu mult mai dureroase decât săgeţile cele mai veninoase.

Şi cum am putea să desfiinţăm un asemenea război?, zici tu. Dacă vei pricepe că vorbind de rău pe fratele tău verşi noroi din gura ta; dacă vei pricepe că tu defaimi pe cel ce este membru al lui Hristos, că sfâşii trupul tău, că tribunalul acela îngrozitor şi nemitarnic va fi atunci mai amar pentru tine; dacă vei pricepe, în fine, că săgeţile acelea nu ucid pe cel rănit, ci pe cel ce le-a aruncat. Poate că te-a nedreptăţit, pricinuindu-ţi rele? Oftează în adâncul inimii, însă nu-l grăi de rău; plângi nu pentru nedreptatea ce ţi-a făcut, ci pentru pierderea aceluia, precum şi stăpânul tău Hristos l-a deplâns pe Iuda, nu pentru că El urma a fi răstignit, ci fiindcă acela Îl vânduse. Te-a batjocorit poate şi te-a bârfit? Roagă pe Dumnezeu ca să-i fie milostiv. Este fratele tău, este membrul tău, Hristos i-a dezlegat aceleaşi dureri, la aceeaşi masă a fost chemat şi el ca şi tine. Vei zice poate: Dar atunci mai mult mă necinsteşte. Atunci însă şi plata ta va fi mai mare.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia VIII, pp. 146-147)

„Când cineva aude vorbindu-se de dânsul rele, dar   el nu răsplăteşte cu rele, ci încă laudă pe clevetitorul său şi-l admiră,  de sigur că nu pe acela îl laudă, ci pe dânsul  singur, căci — după cum am mai spus şi altădată, clevetirile aduse contra celor de aproape ai noştri mai întâi se ating de clevetitori.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia I, p. 55)

„Când noi vorbim mii de rele de noi, şi nu ne supărăm, iar dacă auzind pe alţii grăindu-ne de rău ne tulburăm, aceasta nu mai este umilinţă, nu mai este mărturisire, ci fanfaronadă şi slavă deşartă.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXVII, p. 322)

„Cel care este vorbit de rău, nu numai că nu va fi nedreptăţit, dar va primi şi o mare răsplată. Nu acesta este vrednic de pedeapsă – bineînţeles, dacă nu a pricinuit el însuşi vorbele rele care s-au iscat, despre el —, ci acela care îl vorbeşte de rău.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 235)

„Sau poate duşmanul tău are dreptate în ceea ce zice? Atunci vei  dobândi aceeaşi  răsplată, dacă rabzi  cu smerenie cuvintele lui, dacă nu-l înjuri şi nu-l jigneşti, ci oftezi cu amărăciune şi te pocăieşti din toată   inima pentru păcatele tale. Căci de multe ori, mai mult bine ne fac duşmanii cu vorbele lor grele, decât prietenii noştri cu laudele lor. Căci prietenii, fie din dragoste, fie ca să ne linguşească, nu ne spun adevărul şi în felul acesta, defectele noastre sporesc. Pe când duşmanii, deşi sunt îndemnaţi de răutatea lor, atunci când ne acuză pentru greşelile noastre, ne obligă să ne îndreptăm — bineînţeles, dacă avem   bunăvoinţă —, şi în felul acesta, duşmănia lor se face pricina binelui nostru.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 244)

„Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni şi puţini.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 373)

„Pe cât nu ne folosesc prietenii când ne laudă, pe atât ne folosesc vrăjmaşii când ne grăiesc de rău. De multe ori prietenii ne linguşesc, acoperindu-ne păcatele, pe când vrăjmaşii ni le aduc în faţă. Şi de vreme ce din pricina iubirii de sine nu ne vedem păcatele noastre, aceia, vrăjmăşindu-ne şi înfruntându-ne, de multe ori le văd mai cu de-amănuntul decât noi şi astfel vrăjmăşia lor ni se face pricină de mare folos. Nu numai că aceia ni le aduc aminte să le cunoaştem, ci ne caută să le şi lepădăm pe urmă, că de te va ocărî vrăjmaşul cu un păcat, care ştii că este în tine, auzindu-l, nu numai că nu trebuie să-l ocărăşti, ci cu atât mai mult de nevoie este a suspina cu amar şi rugându-te lui Dumnezeu, îndată vei lepăda acel păcat. Şi oare ce lucru poate fi mai fericit decât acesta? Şi ce este mai lesnicios decât scăparea de păcate?” (Cuvânt cum că este primejdios a merge la teatre imorale care provoacă la desfrânări; cum că David, în cele ce a făcut lui Saul, a covârşit întru totul virtutea iertării; şi cum că a suferit cu blândeţe nedreptatea este la fel cu a da milostenie, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 128)

CLEVETIREA (urmările pierzătoare ale clevetirii)

„Când trâmbiţezi păcatele fratelui, îl faci nu numai mai neruşinat şi mai trândav de a se întoarce la virtute, dar îi faci mai trândavi şi pe cei care te aud şi-i împingi spre nebunească mândrie. Nu numai atât! Mai faci să fie hulit şi Dumnezeu! Şi ştie toată lumea câtă pedeapsă vine peste cei care ajung altora pricină de poticnire”. (Omilii la Facere, omilia XXIX, IV, în col. PSB, vol. 21, p. 370)

„Dacă-i bârfeşti pe alţii, iute vei cădea şi tu în aceleaşi curse.” (Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, omilia V, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei…, p. 176)

„Bârfitorul, mai întâi pe dânsul se necinsteşte şi după aceea necinsteşte pe cel duşmănit, sau că poate nici n-a putut să-l necinstească, şi pe când acela pleacă urât şi dispreţuit de toţi, acesta este încă mai mult iubit.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia I, p. 55)

„Căci cel clevetit nu a fost vătămat cu nimic. Ci cele grăite despre el de vor fi minciuni, plată va lua, iar de vor fi adevărate, nici aşa nu pătimeşte nici o vătămare de la grăirea ta de rău. Căci Judecătorul nu va hotărî pentru el luându-se după ocara ta. Şi ca să zic ceva mai minunat, de va suferi cu bucurie hula, mare folos va dobândi, precum a dobândit vameşul. Iar cel ce grăieşte de rău, deşi mincinoase sau adevărate de vor fi cele grăite de el, foarte mult se va păgubi. Şi nu mai este trebuinţă de a dovedi aceasta. Şi cum că deşi va grăi lucruri adevărate, mai grea îşi face lui judecata, arătat este tuturor, căci în loc să acopere nevoile şi păcatele aproapelui le descoperă şi le publică la toţi, făcându-se pricinuitor de sminteli. Şi dacă cineva va sminti numai pe unul va lua pedeapsă mare, atunci cel ce sminteşte mulţi cu vestea cea rea, câtă pedeapsă nu va suferi? Fariseul nu minţea, ci grăia adevărul, numind păcătos pe vameş, dar însă a fost pedepsit.” (Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 103-104)

,,Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va fi împins a cugeta lucruri înalte despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defaimă şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci şi aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rău, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul, şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice.” (Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi Marelui Post, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 85-86)

CLEVETIREA (remedii)

„Dacă avem o viaţă mai strălucitoare decât soarele, poate să ne vorbească de rău oricine pofteşte; că nu ne întristăm când suntem vorbiţi de rău, ci când pe bună dreptate suntem vorbiţi de rău. Dacă suntem păcătoşi, suntem cei mai ticăloşi oameni, chiar dacă nimeni nu ne vorbeşte de rău;  dar dacă suntem virtuoşi suntem cei mai de invidiat, chiar dacă întreaga lume ne-ar vorbi de rău; şi vom atrage spre noi pe toţi cei care vor să se mântuiască, că aceştia nu se vor uita la defăimarea celor răi, ci la virtutea vieţii noastre. De-ar fi cu zecile de mii mai bârfitori decât glasul oricărei trâmbiţe, iar viaţa noastră curată mai luminoasă chiar decât lumina”. (Omilii la Matei, omilia XV, VIII, în col. PSB, vol. 23, pp. 188-189)

„… dacă suntem curaţi şi făcători de pace, dacă nu răspundem cu ocări când suntem vorbiţi de rău, ci chiar ne bucurăm, ei bine atunci, ca şi cum am face minuni, vom atrage spre noi pe toţi cei ce ne văd. Toţi vor veni cu drag la noi, de-ar fi fiare, demoni, orice. Dacă totuşi ar fi unii care să te vorbească de rău, deloc să nu te tulburi, chiar de-ai vedea că te ocărăsc în piaţa publică. Nu te tulbura, cercetează-le conştiinţa şi vei vedea că, în adâncul sufletului lor te aplaudă, te admiră şi-ţi împletesc nenumărate laude. Gândeşte-te cât de mult lăuda Nabucodonosor pe tinerii din cuptorul cel de foc, deşi le era duşman şi potrivnic; da, când a văzut că tinerii rămân cu fruntea sus şi neînduplecaţi, îi laudă şi-i încununează, nu pentru altă pricină, ci pentru că n-au ascultat de el şi au ascultat de legea lui Dumnezeu (Dan. 3, 28-29)”. (Omilii la Matei, omilia XV, VIII, în col. PSB, vol. 23, p. 189)

„Luminează, dar, lumea cu viaţa ta şi nu te sinchisi de cei ce te vorbesc de rău! Nu-i cu putinţă, da, nu-i cu putinţă să nu aibă mulţi duşmani omul care săvârşeşte virtutea! Dar asta nu-l supără pe omul virtuos; că unele ca acestea îl fac şi mai strălucit.

Gândindu-ne, dar, la toate acestea, să urmărim un singur lucru: să ne chivernisim cu toată grija viaţa noastră. Făcând aşa, vom duce şi pe cei ce stau în întuneric la viaţa cea de dincolo. Atât de mare este puterea acestei lumini că. Nu luminează numai aici pe pământ, ci şi dincolo, însoţind pe cei ce o urmează. Când oamenii vor vedea că dispreţuim toate cele din lume şi ne pregătim pentru viaţa viitoare, faptele noastre îi vor convinge înaintea cuvântului nostru”. (Omilii la Matei, omilia XV, IX, în col. PSB, vol. 23, p. 189)

„Să nu facem rău semenului nostru nici cu cuvântul, nici cu fapta. Hristos n-a spus: Dacă-l vei vorbi de rău şi-l vei duce în fata judecăţii, ci atât: Dacă-l vei vorbi de rău sau chiar în tine însuţi, şi atunci vei primi cea mai cumplită pedeapsă. Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, chiar dacă le spui fiind convins de adevărul spuselor tale, şi atunci vei fi pedepsit! Dumnezeu te va pedepsi nu pentru cele săvârşite de cel grăit de rău, ci pentru cele ce tu le-ai grăit despre el! Că cu cuvintele tale te vei osândi, a spus Hristos. N-ai auzit că şi fariseul, când a vorbit de rău pe vameş, a spus adevărul, a vorbit de păcate cunoscute de toată lumea, n-a dat la iveală păcatele tăinuite ale vameşului şi totuşi a primit cea mai mare pedeapsă? Dacă nu trebuie să judecăm şi să osândim păcatele altora, pe care le ştie toată lumea, cu mult mai mult păcatele de care nu suntem siguri”. (Omilii la Matei, omilia XLII, III, în col. PSB, vol. 23, p. 504)

„Dar poate voieşti a-ţi răzbuna asupra aceluia? Apoi iată cum a poruncit Pavel a ne răzbuna asupra celor ce ne-au supărat: De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l pe el (Rom. 12, 20). Şi dacă nu faci aşa, ci numai cât îi întinzi curse, apoi atunci singur îţi împingi suliţa în tine. Pentru orice ar vorbi acela de rău, tu răsplăteşte-l cu laude, căci aşa vei putea să-ţi răzbuni şi asupra lui, în acelaşi timp şi pe tine te vei scăpa de multe bănuieli. Cel ce se supără când aude vorbindu-se rău de dânsul, pare că suferă aceasta de la cugetul său care-l mustră, pe când cel ce râde de cele vorbite, prin aceasta dă cea mai maree dovadă că el nimic rău nu cunoaşte într-însul. Deci fiindcă prin aceasta tu nu foloseşti nici pe cel ce te aude, nici pe tine, şi nici pe cel defăimat de tine, şi singur îţi împingi suliţa în tine, apoi măcar prin aceasta fă-te mai înţelept. Ar fi trebuit, fireşte, ca să te încredinţezi de la Împărăţia Cerurilor şi de la poruncile lui Dumnezeu, însă fiindcă stai cu nepăsare, şi muşti ca o fiară sălbatică, cel puţin de aici te învaţă, ca astfel cuminţit fiind prin aceste cuvinte, să poţi a-ţi rândui viaţa numai după poruncile lui Dumnezeu, şi astfel făcându-se mai presus de orice patimă, omenească, se învredniceşti de bunătăţile cele cereşti.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,  omilia XLIV, p. 476)

„Ai auzit un om lăudat fie de bărbaţi, fie de femei? Alătură-te şi tu la acele laude, căci cu chipul acesta şi pe tine te vei lăuda. Iar dacă tu poate ai voit să dobori lauda aceea, apoi mai înainte de toate te-ai grăit pe tine de rău, căpătând ascultătorii părere rea despre tine, în acelaşi timp şi pe acela l-ai ridicat încă mai mult. Când auzi că-l laudă, fă-te şi tu tovarăş al acelor laude: dacă nu cu viaţa şi cu faptele, cel puţin să te bucuri de binele aceluia. L-a lăudat cutare? Laudă-l şi tu, şi tot astfel te va lăuda şi pe tine acesta, ca bun şi blând. Să nu te temi că cu laudele altuia vei în­josi pe ale tale – căci aceasta se întâmplă numai cu prihănirile. Că iubitor de prigonire este neamul nostru omenesc, şi când te aude cineva defăimând pe un altul, el tocmai că întinde laudele şi mai mult, voind prin aceasta a te lovi; iar pe cel ce defăima îl grăieşte de rău atât el întru sine, cât şi către alţii.

Ai văzut la câte rele ne facem noi înşine pricina relelor? Cum pierdem şi împrăştiem turma?” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XXVII, p. 244)

„Când ai voi să grăieşti de rău pe cineva, fiind tu cu purtări bune, mai întâi gândeşte-te la viaţa ta cea de dinainte, precum şi la nesiguranţa viitorului, şi opreşte-ţi furia. Chiar dacă din anii cei dintâi ai copilăriei vei fi vieţuit în fapte bune, totuşi pe viitor ai putea face multe păcate. Iar dacă poate nu vei avea, după cum crezi, gândeşte-te că aceasta nu va fi din propria virtute, ci prin harul lui Dumnezeu, căi, dacă nu i-ar fi chemat pe strămoşii tăi la credinţă, şi tu ai fi acum necredincios.” (Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, omilia V, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei…, p. 176)

„Să punem dar uşă şi zăvor gurii, căci de la flecăreli izvorăsc mii de rele, precum case stricate, prietenii rupte şi alte mii de păcate. Nu cerceta deci pe aproapele tău, omule! Dar poate că eşti guraliv, poate că ai acest cusur? Ei! Atunci vorbeşte de cele ale tale lui Dumnezeu cât de mult, şi atunci cusurul tău nu se va mai numi cusur, ci o calitate bună. Vorbeşte de cele ale tale către prieteni, către cei mai buni prieteni ai tăi, zic: către cei buni şi drepţi, şi aceştia se vor ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor tale. Dacă tu spui de cele ale altora, nu te foloseşti cu nimic, nu câştigi nimic, ci încă pierzi.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXI, p. 264)

„Căci ce iertare vom îndrăzni să nădăjduim şi ce răsplată, dacă noi cercetăm cu atâta curiozitatea greşelile altuia, când noi nu ne gândim la ale noastre?” (Primele patru omilii despre statui, omilia a III-a, p. 63)

„Te sfătuiesc mai ales să nu suferi ca cineva să clevetească înaintea ta; şi dacă câteodată primeşti oarecare cuvinte clevetitoare, înghite-le, ucide-le, dă-le uitării, pentru a fi asemenea acelora care nu le-au auzit şi de a petrece astfel viaţa fără tulburare şi fără nelinişte. Dacă vorbitorii de rău ştiu că tu îi condamni mai mult decât victimele lor, vor pierde obiceiul lor rău, se vor îndrepta, ei îţi vor mulţumi, te vor primi ca mântuitor şi binefăcător: căci, după cum a vorbi de bine pe cineva, a-l lăuda, este o probă de prietenie, a vorbi de rău, a calomnia, este un izvor de duşmănie, de ură şi obiectul discordiei. Noi avem atât de puţină pază pentru greşelile noastre, pentru că suntem preocupaţi fără încetare a căuta pe ale altora; căci vorbitorul de rău, care totdeauna pândeşte năravurile aproapelui, nu are timp de a se gândi la ale sale, pentru că cheltuieşte toată silinţa sa pentru această curiozitate deşartă şi la el domneşte neregula. Să ne ajungă a face oarecare înaintări întrebuinţând timpul ce avem liber pentru cercetarea propriilor noastre păcate! Dar dacă tu nu te gândeşti decât la păcatele aproapelui, când vei putea să te gândeşti la ale tale? Să fugim, dar, de clevetire, căci aceasta e prăpastia în fundul căreia diavolul ne întinde cursele sale. El voieşte să ne facă nepăsători, ca să încarce mai mult conştiinţa noastră şi să ne atragă în acest urât obicei; şi nu numai că nu ne dăm seama de cuvintele rele spuse de noi, dar mărim greşelile noastre, lipsindu-ne de orice iertare, căci cel care cercetează cu răutate faptele altuia, acela nu va dobândi iertare pentru ale sale.” (Primele patru omilii despre statui, omilia a III-a, pp. 63-64)

„Dar tocmai aceasta este pricina tuturor relelor, că noi călcările de lege ale altora le urmărim cu cea mai mare amănunţime, iar pe ale noastre le trecem cu vederea cu un pogorământ foarte mare. Şi totuşi noi trebuie să urmăm dimpotrivă. Noi pururea trebuie să ţinem în minte păcatele noastre, iar nelegiuirile altora niciodată să nu le pomenim.” (Cuvânt la Duminica a 5-a după cincizecime, în vol. Predici la duminici şi sărbători…, p. 79)

,,Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul şi pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-l ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa de îmbunătăţirea lui.

Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceştia din urmă îi sfătuiesc eu aş astupa urechile şi a urma psalmistului, care zice: Urât-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său (Ps., 100, 5). Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos? Mai zi defăimătorului: Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarce grija la cercetarea propriei noastre vieţi. Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, când noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine? Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.” (Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi Marelui Post, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 86-87)

,,… înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.” (Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi Marelui Post, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 88)

„Vorbirea de rău sau osândirea este o altă patimă înfricoşătoare. Celui care vrea să-ţi vorbească despre alţii să-i spui: Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbeşti de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri şi miresme, nu duhori şi mizerie. Ce voi câştiga dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre, să ne interesăm de păcatele şi greşelile făcute de noi.Ce răspuns vom da lui Dumnezeu şi ce milostenie Îi vom cere, atâta vreme cât ne preocupăm plini de curiozitate cu lucruri străine, iar la ale noastre nici nu ne gândim? Să arătăm interes şi grijă pentru viaţa noastră. Preocuparea cu vieţile altora dovedeşte josnicie şi necuviinţă. E ca şi cum am trece prin faţa unei case străine şi am privi indiscret înlăuntru, ca să vedem ce fac stăpânii casei.

Dacă vezi cum un om stă într-o baltă cu murdărie şi mestecă în ea umplând astfel aerul cu duhoare, nu-i vei face observaţie? Ei, aşa să faci şi cu cei care îi osândesc sau bârfesc pe alţii. Şi să te gândeşti că mizeria din baltă nu loveşte atât de mult în nas, cât loveşte în suflet povestirile murdare despre viaţa altora.

Fii cu luare-aminte, deci, la cuvintele tale! Nu vorbi de rău, ca să nu te pângăreşti. Nu mesteca în balta cu murdării; fă cununi din trandafiri, toporaşi şi alte flori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a florilor, ca albina, şi fă miere din ea. Să fii cu toţi politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. despre nici un om să nu-ţi scape vreun cuvânt urât. În felul acesta toţi te vor iubi. Dar şi în ziua Judecăţii Domnul te va afla curat şi nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde pentru vorbele noastre urâte.” (Din vol. Problemele vieţii, pp. 43-44)

„V-am învăţat că nu se cuvine a vorbi de rău unul pe altul, şi v-am dat voie la o vorbire de rău fără primejdie, adică v-am sfătuit să vorbiţi de rău păcatele voastre, iar nu să iscodiţi cele străine. Şi v-am adus în faţă pe sfinţi, care se prihăneau pe ei înşişi, iar nu pe ceilalţi.” (Cuvânt către cei ce cred că diavolii ocârmuiesc cele omeneşti şi se necăjesc pentru pedepsele lui Dumnezeu, şi se smintesc pentru îndestulările celor răi şi pentru suferinţele celor drepţi, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 10)

„Voieşti să prihăneşti? Îţi voi da ţie materie folositoare. Voieşti să grăieşti de rău? Grăieşte de rău păcatele tale. Căci zice: Spune tu întâi păcatele tale ca să te îndreptezi (Is., 43, 26). Ai văzut grăire de rău îndreptăţită, care aduce laudă şi cunună? Şi iarăşi: Dreptul singur este pârâşul său de la întâiul cuvânt (Pilde 18, 17). Al său, nu al altuia. De te vei face pârâş şi grăitor de rău al altuia, te vei pedepsi, iar de te vei face al tău, te vei încununa. Şi ca să cunoşti ce lucru mare şi bun este a-şi prihăni cineva greşelile sale, auzi că dreptul singur este pârâşul său de la întâiul cuvânt. Dar dacă este drept, cum este şi pârâş? Şi de este pârâş, cum este drept? Dreptul nu este vinovat pârii şi grăirii de rău, dar s-a zis aşa ca să ştii că, dacă cineva va fi păcătos, dar se va pârî şi-şi va prihăni păcatele sale, se face drept prin învinuirea sa. Dar ce înseamnă de la întâiul cuvânt? Ia aminte cu dinadinsul. La tribunale judecata se face în două părţi, fiindcă unii trag la judecată pe alţii, iar alţii singuri se trag; unii pârăsc, alţii se pârăsc; unii sunt vinovaţi, iar alţii nevinovaţi. Şi în partea cea dintâi a judecăţii dă cuvântul celui ce pârăşte, celui ce este nevinovat. Dar aici este invers, tu cel ce eşti vinovat răpeşte mai întâi cuvântul, ca să te faci vinovat. Nu aştepta pe pârâşul tău, dacă eşti dintre cei vinovaţi. Ci mai înainte de a auzi de la acela pâra, prihăneşte tu cele greşite de tine.”(Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 98-99)

„Să fugim de boala aceasta cu multă luare aminte. Iar răutăţile altora să le acoperim şi să nu le vădim, ci să sfătuim pe cei ce greşesc, precum zice Domnul: De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi de-l mustră pe el între tine şi el singur (Mt., 18, 15), căci mustrările care se fac aşa mai lesne aduc vindecarea. Să nu muşcăm sau să descoperim rănile cele străine, asemănându-ne muştelor, ci să urmăm albinelor. Muştele se pun pe răni şi muşcă, iar albinele zboară peste flori. De aceea acestea întocmesc faguri, iar acelea aduc boli trupurilor pe care stau. Acelea aduc dezgust, iar acestea sunt plăcute şi lăudate. Deci şi noi să facem ca sufletul nostru să zboare în livada faptelor celor bune ale sfinţilor şi adeseori să sorbim buna mireasmă a isprăvilor lor, iar rănile celor de aproape să nu le dezvelim. Şi de vom vedea pe vreunii vorbind de rău, să le astupăm gurile, punându-le înainte frica osândei şi aducându-le aminte că toţi suntem fraţi. Iar dacă nu vor lua aminte la nici una din acestea, să-i socotim ca nişte muşte, ca măcar această ocară să-i depărteze de la cugetarea cea rea, ca izbăvindu-se astfel de această îndeletnicire deşartă, toată osârdia lor s-o cheltuiască la cercetarea răutăţii lor. Făcând aşa, şi cei căzuţi se vor scula, şi cei ce cugetă adeseori la răutăţi se vor lepăda de ele cu lesnire, împiedicându-i pomenirea celor greşite ale altora.” (Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 104-105)

„Nu zice rău de altul niciodată, ca să nu te pângăreşti pe tine şi să-ţi dai sufletul muncii, nici să amesteci balegă cu tină ca să faci cărămizi, ci împleteşte cununi de garoafe şi de alte flori mirositoare, nici nu scoate balegă din gura ta, ca gândacii, că cei ce batjocoresc şi necinstesc pe alţii, întâi ei dobândesc împuţiciunea şi putoarea. Drept aceea, pe cel ce este batjocoritor şi grăitor de cuvinte împuţite toţi îl urăsc, toţi se scârbesc de el ca de gândaci şi ca de nişte lipitori ce se hrănesc în gunoi.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 52)

Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s