cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei

dsc_1118

din PSB 23 – Omilii la Matei

Sf Ioan Gura de Aur

OMILIA LX

„Dacă-ţi va greşi fratele tău, mergi,

mustră-l între tine şi el singur;

dacă te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău (Matei l8, l5)”

I

Pentru că vorbise foarte aspru împotriva celor ce smintesc pe alţii şi-i înfricoşase în multe chipuri, iată cum Hristos îi smereşte şi pe cei ce-au fost smintiţi, ca să nu ajungă din pricina asta iarăşi nepăsători şi ca nu cumva, socotind că toată vina a fost aruncată pe cei ce i-au smintit, să cadă în alt păcat, să ajungă mîndri, să ducă viaţă fără grijă şi să dorească să fie slujiţi în toate. De aceea Hristos porunceşte ca mustrarea pentru greşeli să se facă numai între cei doi, pentru ca să nu ajungă, prin mărturia mai multor oameni, mai apăsătoare învinuirea, iar cel vinovat să se încăpăţîneze şi să fie greu de îndreptat. De aceea a spus: „Mustră-l între tine şi el singur; şi dacă te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău „.

–          Ce înseamnă: „Dacă te va asculta”?

–          Dacă îşi va recunoaşte vinovăţia; dacă va fi convins că a greşit, „ai cîştigat pe fratele tău”. Hristos n-a spus: „Ai destulă satisfacţie”, ci: „ai cîştigat pe fratele tău”, arătînd că duşmănia păgubeşte şi pe unul şi pe altul. N-a spus: „A cîştigat numai acela”, ci: „Tu l-ai cîştigat”. Prin aceste cuvinte a arătat că înainte de a se împăca păgubea şi unul şi altul; unul păgubea pe fratele său, celălalt îşi păgubea mîntuirea sa.

Aceeaşi poruncă a dat-o şi în cuvântarea de pe Munte. Atunci a dus pe cel care a supărat la cel pe care l-a supărat, spunînd: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, du-te şi împacă-te cu fratele tău (Matei 5, 23)”; a mai poruncit ca acela care a suferit o nedreptate să ierte pe semenul său, zicînd: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12)”. Acum ne mai arată şi o altă cale.

Nu mai porunceşte ca acela care a supărat să se ducă la cel pe care l-a supărat, ci cel care a fost supărat să se ducă la cel care l-a supărat. Îl pune pe acesta să se ducă la celălalt, pentru că aceluia care a făcut greşeala îi e mai greu să se ducă să-şi ceară iertare, îi e ruşine, roşeşte. Şi nu-i porunceşte să se ducă aşa de ochii lumii, ci ca să îndrepte ce s-a făcut. Nu spune: „învinuieşte-l!”, nici: „Ceartă-l cu asprime!”, nici: „Cere-i socoteală, pedepseşte-l”, ci: „Mustră-l”. Acela e cuprins de mînie şi de ruşine cum e cuprins de un somn adînc un om care s-a îmbătat; trebuie ca tu, care eşti sănătos, să te duci la cel bolnav, să te judeci cu el fără martori, pentru ca leacul să fie primit cu uşurinţă. Cînd Domnul spune: „Mustră-l”, nu spune altceva decît: „Adu-i aminte de greşeala lui; spune-i ce ai pătimit din pricina lui”. Cuvintele acestea, dacă sînt spuse cum trebuie, alcătuiesc o parte a apărării lui şi-l duc foarte repede la împăcare.

–          Ce să fac dacă nu mă ascultă şi este încăpăţînat?

–          „Ia cu tine încă unul sau doi, ca prin gura a doi martori să stea tot cuvîntul (Matei 18, 16)”4.

Cu cît este el mai obraznic şi mai încăpăţînat, cu atît trebuie să ne dăm mai multă silinţă să-l vindecăm, nu să-l mîniem şi să-l înfuriem. Şi doctorul nu se opreşte, nici nu se necăjeşte, cînd vede că o boală se vindecă greu, ci atunci mai cu seamă îşi dă toată silinţa. Acelaşi lucru ne porunceşte şi Hristos să facem: „Pentru că ai fost slab singur, mai ia încă doi, ca să fii mai puternic; sînt de ajuns cei doi ca să-l îndrepte pe cel ce a greşit”.

Vezi, dar, că Domnul nu caută numai folosul celui care a fost supărat, ci şi al celui care a supărat? La drept vorbind, cel stăpînit de mînie este cel ce suferă. El boleşte, el este neputincios. De aceea de multe ori Hristos porunceşte să se ducă cel care a fost supărat la cel care l-a supărat, cînd singur, cînd împreună cu alţii. Dacă stăruie în greşeala sa, să ia cu el şi Biserica:

„Spune-l Bisericii (Matei 18, 17)”5.

Dacă Hristos ar fi urmărit numai folosul celui care a fost supărat, n-ar fi poruncit să iertăm de şaptezeci de ori cîte şapte pe cel ce se pocăieşte, n-ar fi poruncit să căutăm să îndreptăm de atîtea ori greşeala fratelui nostru, ci ar fi poruncit să-l lăsăm, dacă de la prima vorbire cu el rămîne neîndreptat; aşa însă ne porunceşte să încercăm o dată, de două ori şi de trei ori, ca să-l vindecăm: întîia oară singuri; a doua oară cu doi martori, iar a treia oară cu mai mulţi. Cînd e vorba de cei care sînt în afară de Biserică, nu ne spune asta, ci: „Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Matei 5, 39)”; dar cînd e vorba de cei care aparţin Bisericii nu dă această poruncă. Acelaşi lucru îl spune şi Pavel, zicînd: „Ce am eu să judec pe cei din afară (I Cor. 5, 12)?” dar porunceşte să mustri pe fraţi, să te îndepărtezi de ei şi să o curmi cu ei dacă nu te ascultă, ca să se ruşineze.

Tot aşa face şi Hristos cînd dă aceste legi despre purtarea fraţilor între ei. Îi dă celui care a supărat pe fratele său trei dascăli şi judecători, care să-i arate desluşit ce a făcut el în timpul beţiei sale, al furiei sale. El este cel care a rostit şi a săvîrşit toate nesocotinţele şi greşelile acelea, dar el are nevoie de dascăli, ca un om beat. Că mînia şi păcatul scot pe om din minţi mai grozav decît beţia şi-i înnebunesc şi mai mult sufletul. Care om a fost mai priceput decît David? Totuşi, cînd a păcătuit nu şi-a mai dat seama ce face; pofta a pus stăpînire pe toate gîndurile sale şi i-a umplut ca un fum sufletul. De aceea a avut nevoie de lumina profetului Natan, de cuvintele lui, care să-i aducă aminte de cele săvîrşite (II Regi 12, 1-14). Pentru aceasta şi acum Hristos aduce pe aceşti dascăli la cel ce a păcătuit, ca să-i vorbească de cele ce a făcut.

II

 

Aş putea fi însă întrebat:

–          Dar pentru ce porunceşte Hristos ca acela care a fost supărat să mustre pe cel care l-a supărat, şi nu altul?

–          Pentru că cel vinovat îl suferă mai uşor pe cel nedreptăţit, pe cel supărat, pe cel amărît. N-ar suferi cu aceeaşi inimă mustrarea altuia cum suferă mustrarea aceluia, mai cu seamă că îl mustră între patru ochi. Nu-l va pleca, oare, mai uşor spre împăcare decît oricare alt om, cînd cel care trebuia să-l pedepsească pentru ocara adusă tocmai el îi arată că se îngrijeşte de mîntuirea lui? Vezi, dar, că Hristos a dat porunca aceasta nu ca să pedepsim pe cel care ne ocărăşte şi ne greşeşte, ci ca să-l îndreptăm? De aceea nici nu ne porunceşte să luăm îndată cu noi doi martori, ci numai cînd acela se încăpăţînează. Şi nici atunci nu ne îngăduie să luăm mulţi oameni, ci să aducem, alături de noi, numai doi oameni sau chiar numai unul; dar dacă nu ţine seamă nici de ei, atunci ne porunceşte să-l spunem Bisericii.

Cîtă grijă are Hristos de a nu da la iveală păcatele semenilor noştri! Ar fi putut porunci să-l spunem dintru început Bisericii pe cel ce ne-a greşit. Dar n-a poruncit aceasta, tocmai pentru ca să nu vădim greşelile fraţilor noştri, ci legiuieşte să o facem după întîia şi a doua sfătuire.

–          Ce înseamnă: „Ca prin gura a doi sau trei martori să stea tot cuvîntul”?

–          Ai destulă mărturie, îţi spune Hristos, că ai făcut tot ce trebuia, că n-ai lăsat nimic din cele ce depindeau de tine.

„Iar dacă nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii (Matei 18, 17) „, adică întîi-stătătorilor Bisericii. „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgin si vameş (Matei 18, 17)”.

Deci unul ca acesta suferă de o boală de nevindecat. Uită-mi-te că în toate împrejurările Hristos dă pe vameş ca pildă de cea mai mare păcătoşenie. Mai înainte spusese: „Nu şi vameşii fac la fel? (Matei 5, 46)”; iar mai tîrziu spune iarăşi: „Vameşii şi desfrînatele intră înaintea voastră în împărăţia cerurilor (Matei 21, 31)”, adică oameni tare osîndiţi şi aspru judecaţi. Să audă aceste cuvinte cei care se reped la cîştiguri nedrepte, cei care iau dobîndă la dobînzi.

–          Dar pentru ce l-a rînduit la un loc cu vameşii?

–          Ca să mîngîie pe cel nedreptăţit şi să înfricoşeze pe celălalt.

–          Aceasta e singura lui pedeapsă?

–          Nu! Ascultă ce spune Hristos mai departe!

„Oricîte veţi lega pe pămînt vor fi legate în ceruri (Matei 18, 18)”.

Hristos n-a spus întîi-stătătorului Bisericii: „Leagă pe unul ca acesta!”, ci: „Oricîte vei lega”, îngăduind totul celui nedreptăţit; legătura rămîne nedezlegată, iar vinovatul va suferi cea mai grea pedeapsă. Nu-i de vină cel care l-a spus Bisericii, ci cel care nu s-a lăsat convins de Biserică. Ai văzut că l-a legat cu două lanţuri: şi cu pedeapsa de pe lumea aceasta şi cu chinul de pe lumea cealaltă? L-a ameninţat cu aceste pedepse pentru ca să nu i se întîmple asta, ci, temîndu-se şi de alungarea din Biserică şi de primejdia legăturii cu care are să fie legat în ceruri, să ajungă mai blînd. Acela, cunoscînd acestea, îşi va potoli mînia, dacă nu de la început, cel puţin în faţa atîtor judecători, care-i stau în faţă. De aceea a şi pus Hristos primul, al doilea şi al treilea scaun de judecată; nu l-a alungat dintr-o dată; dacă nu ascultă de întîiul scaun de judecată, să vină la al doilea; dacă-l dispreţuieşte şi pe acesta, să se teamă de al treilea; iar dacă nu ţine seamă nici de acesta, să se spăimînte de pedeapsa viitoare şi de hotărîrea şi judecata lui Dumnezeu.

„Iarăşi zic vouă: Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pămînt pentru orice lucru ce-l vor cere, li se va da lor de la Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 19-20).”

Vezi că pune şi în alt chip capăt vrajbei, că spulberă micimea sufletească şi că împacă pe cei certaţi nu numai prin ameninţarea cu pedeapsa, ci şi prin bunătăţile pe care le rodeşte dragostea?După ce a arătat pedepsele ce-i aşteaptă pe cei certaţi, arată acum răsplăţile cele mari pe care le primesc cei ce trăiesc în pace. Cei ce se înţeleg înduplecă pe Tatăl să le dea ceea ce cer şi au în mijlocul lor pe Hristos.

–          Oare nu sînt nicăieri doi oameni care se înţeleg?

–          În multe locuri şi poate pretutindeni.

–          Pentru ce atunci nu dobîndesc tot ce cer?

–          Pentru că multe sînt pricinile care fac să nu dobîndească ce cer; sau cer de multe ori cele ce nu le sînt de folos. Şi pentru ce te minunezi că se întîmplă aceasta unora, cînd şi Pavel a păţit la fel cînd a auzit: „Destul îţi este harul Meu! Că puterea Mea în slăbiciune se desăvîrşeşte (II Cor. 12, 9)”; sau sînt nevrednici cei ce cer şi nu aduc lui Dumnezeu şi din partea lor ceea ce sînt datori să aducă; pentru că Hristos vrea ca aceia care cer să fie ca apostolii; de aceea a şi spus: „dintre voi”, adică virtuoşi, cu o viaţă îngerească; sau se roagă împotriva duşmanilor lor, cerînd lui Dumnezeu să-i răzbune şi să-i pedepsească pe duşmani; iar aceasta nu-i îngăduit, că spune Domnul: „Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri (Matei 5, 44)”; sau cer milă de la Dumnezeu, deşi păcătuiesc şi nu se pocăiesc; şi e cu neputinţă ca aceştia să primească, nu numai dacă se roagă ei, dar chiar dacă s-ar ruga pentru ei alţii care au mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu; de pildă s-a rugat şi leremia pentru iudei, dar a auzit: „Nu te ruga pentru poporul acesta, că nu te voi asculta (Ier. 11, 14)”.

Dacă ai toate acestea, adică dacă ceri cele de folos, dacă aduci lui Dumnezeu şi tu din partea ta ceea ce eşti dator să aduci, dacă ai o viaţă apostolică, dacă ai dragoste de aproapele şi trăieşti cu el în bună înţelegere, roagă-te şi vei dobîndi ce ceri, că iubitor de oameni e Stăpînul.

III

Apoi, după ce a spus: „De la Tatăl Meu” – ca să arate că El este Cel Ce dă şi nu numai Tatăl Său – a adăugat: „Că unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor”.

–          Ce? Nu sînt adunaţi doi sau trei în numele Lui?

–          Sînt, dar rar. Aici Hristos nu vorbeşte simplu de adunare, nici nu cere numai lucrul acesta, ci mai cu seamă ceea ce am spus mai înainte, anume şi cealaltă virtute odată cu aceasta; iar virtutea aceasta o cere cu multă stăruinţă. Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: „Dacă cineva Mă are pe Mine pricină premergătoare a dragostei lui faţă de aproapele, voi fi cu el dacă săvîrşeşte şi celelalte virtuţi”.

 De aici începe partea morală: Despre dragoste. Sintem uniţi unii cu alţii mai mult pentru pricini lumeşti decit pentru dragostea de Hristos; de aceea şi dragostea dintre noi se spulberă repede, pe când dragostea  care   are  temei pe Hristos rămine veşnică

 

Acum însă vedem că majoritatea oamenilor au cu totul alte temeiuri de dragoste şi prietenie. Unul iubeşte pentru că e iubit; altul, pentru că este cinstit; altul, pentru că cutare i-a fost de folos la o nevoie sau la o afacere oarecare; altul, pentru altă pricină asemănătoare. Cu greu vei găsi pe cineva care, pentru dragostea de Hristos, să iubească pe aproapele său cu adevărat şi aşa cum trebuie să-l iubească. Pe cei mai mulţi dintre oameni îi leagă unii de alţii afacerile şi treburile lumeşti. Pavel n-a iubit aşa, ci pentru Hristos. Din pricina aceasta la Pavel, chiar cînd nu era iubit aşa cum iubea el, dragostea lui nu se stingea, pentru că-i pusese rădăcină puternică dragostea de Hristos. Acum însă lucrurile sînt cu totul altfel. Dacă vom cerceta cu atenţie vom vedea că la majoritatea oamenilor altele sînt pricinile care îi fac să se iubească între ei decît dragostea de Hristos.

Şi dacă mi-ar da cineva putinţa să fac această cercetare aici, într-o atît de mare mulţime de oameni, as arăta că pricini curat lumeşti leagă pe oameni unii de alţii. Şi se vede aceasta din pricinile care fac din prieteni duşmani. Pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sînt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deşartă şi altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească.

Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărîmată. N-o pot sfărîma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el la rîndul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei. De aceea şi Pavel spunea: „Dragostea niciodată nu cade  (I Cor. 13, 8).”

Ce poţi să spui? Că te ocărăşte cel pe care l-ai cinstit? Că a vrut să te junghie cel căruia i-ai făcut bine? Dar dacă-l iubeşti de dragul lui Hristos, atunci această dragoste te face să-l iubeşti şi mai mult. Pricinile care duc în celelalte feluri de dragoste la răcirea dragostei,tocmai acelea duc aici la sporirea ei.

Mai întîi, că un om care-ţi răspunde la dragoste cu ură este pentru tine pricină de răsplată; în al doilea rînd, că omul acesta care-ţi răspunde la dragoste cu ură are nevoie de mai mult ajutor, de mai mare îngrijire.

De aceea pe omul care iubeşte pe oameni de dragul lui Hristos nu-l interesează din ce familie e cutare, din ce ţară, dacă e bogat, dacă îi răspunde la dragoste cu dragoste sau altceva asemănător, ci fie că-l urăşte, fie că-l ocărăşte, fie că-l ucide, el continuă să-l iubească, pentru că are îndestulătoare pricină de iubire pe Hristos; de aceea şi stă neclintit, tare şi nemişcat în dragostea sa, că se uită la Hristos.

Că şi Hristos tot aşa a iubit pe duşmani, pe cei nerecunoscători, pe ocărîtori, pe hulitori, pe cei ce-L urau, pe cei ce nici nu voiau să-L vadă, pe cei care preferau lemnele şi pietrele în locul Lui. I-a iubit cu cea mai înaltă dragoste, faţă de care alta la fel nu poţi găsi. „Mai mare dragoste ca aceasta nu are nimeni, spune Hristos, ca să-şi pună cineva sufletul lui pentru prietenul lui (Ioan 15, 22)”. Uită-te cum continuă să-i iubească pe cei care L-au răstignit, pe cei care L-au batjocorit! Vorbeşte şi Tatălui despre ei, spunînd: „iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34)!”, iar după înviere a trimis şi pe ucenicii Lui la ei.

Să căutăm, dar, şi noi această dragoste, să năzuim spre ea, ca să ajungem imitatorii lui Hristos şi să avem parte şi de bunătăţile cele de aici şi de cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s