Datori sînt fraţii să vieţuiască în sinceritate, în lipsă de răutate, în iubire şi în pace şi să ducă luptă şi război cu cugetele cele dinlăuntru

din PSB 34

SFANTUL MACARIE EGIPTEANUL

OMILIA A III-A

Datori sînt fraţii să vieţuiască în sinceritate, în lipsă de răutate, în iubire şi în pace şi să ducă luptă şi război cu cugetele cele dinlăuntru.

1. Datori sînt fraţii să arate multă dragoste unii faţă de alţii. Fie că se roagă, fie că citesc Scripturile, fie că fac un lucru oarecare, se cuvine să aibă ca temelie (a relaţiilor dintre ei) iubirea. Numai aşa poate să existe armonie în preocupările lor, numai aşa cei ce se roagă şi cei ce citesc, şi toţi împreună, pot să se folosească reciproc. Pentru că, de ce s-a scris : «Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pămînt» (Matei 6, 10), dacă nu ca fraţii să fie între ei asemenea îngerilor din cer, care trăiesc laolaltă în armonie, pace şi iubire şi nu cunosc mîndria şi invidia, ci-şi arată reciproc iubire sinceră. Să presupunem că 30 de oameni vieţuiesc în acelaşi loc; ei nu pot (toţi) să privegheze toată ziua şi toată noaptea. De aceea, după ce se îndeletnicesc şase ceasuri cu rugăciunea, unii dintre ei vor să citească, alţii să slujească de bună voie, iar alţii să facă un lucru oarecare.

2. Datori sînt, deci, fraţii, .dacă fac un lucru oarecare, să arate iubire şi bunăvoinţă unii faţă de alţii. Cel ce lucrează aşa să spună despre cel ce se roagă : «Comoara pe care o are fratele meu, fiindcă este comună, este şi a mea». Cel ce se roagă, aşa să spună despre cel ce citeşte : «Folosul pe care îl are acela din citire este şi folosul meu». Iar cel ce lucrează, aşa să spună : «Slujba pe care o fac eu aduce folos tuturor». Pentru că, după cum mădularele trupului, deşi sînt multe, (totuşi) unul este trupul, iar ele ” se ajută reciproc, atunci cînd fiecare săvîrşeşte lucrul său, astfel ; ochiul vede, pentru tot trupul, mîna lucrează pentru toate mădularele, piciorul poartă toate părţile trupului, şi-‘fiecare mădular suferă pentru celelalte; tot aşa să fie şi între fraţi. Cel ce se roagă să nu judece pe cel ce lucrează, pentru că nu se roagă ; cel ce lucrează să nu judece pe cel ce se roagă, zicînd că acela stă, iar el lucrează ; iar cel ce slujeşte să nu judece pe alţii. Deci, fiecare, de face ceva, spre slava lui Dumnezeu s-o facă. Cel ce citeşte să arate iubire şi bunăvoinţă faţă de cel ce se roagă, cugetînd întru sine că şi pentru el se roagă ; iar cel ce se roagă să gîndească despre cel ce lu¬crează, că fapta lui spre folosul tuturor se face.

3. In felul acesta, înţelegerea şi armonia îi ţine strînşi laolaltă în¬tru legătura păcii, îi face să vieţuiască în cucernicie şi să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu. Lucrul cel mai important dintre toate este, desigur, stăruinţa, la vremea cuvenită, în rugăciune. Pe lîngă aceasta, (la fel de important este faptul) ca fiecare să aibă în sufletul său, comoara, şi în cugetul său, viaţa, adică pe Domnul. Fie că lucrează, fie că se roagă, fie că citeşte, fiecare să aibă acel cîştig care nu piere, adică pe Duhul Sfînt.

Sînt unii care afirmă, că Domnul cere de la oameni doar să arate roade vizibile şi că pe cele ascunse (ale lor) El însuşi le îndreaptă. Dar lucrurile nu stau chiar aşa, ci după cum omul este dator să ducă luptă cu sine în afară, tot aşa este dator să ducă război şi luptă (înlăuntrul său), cu gîndurile.

Domnul aşteaptă de la tine să te mînii împotriva ta însăţi, să te lupţi cu mintea ta, să nu cazi la învoială nici să te complaci în gîndu¬rile cele rele.

4. într-adevăr, numai puterea divină poate dezrădăcina păcatul şi rcle!e care îl urmează, pe cînd omului îi este imposibil să dezrădăcineze păcatul cu puterile sale. Datoria omului este să se opună, să se lupte şi să se bată (cu păcatul), însă singurul care-1 poate dezrădăcina este Dumnezeu. Pentru că, dacă omul ar fi putut face aceasta, ce nevoie mai era de venirea Domnului ? Că după cum nu este posibil ca ochiul să vadă fără lumină, să vorbească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioaare şi să lucreze fără mîini, tot aşa nu este posibil să sc mîntuiască cineva fără Hristos, nici să intre în împărăţia cerurilor. Dacă zice cineva : Aşa cum se poate constata de oricine, nu des-frînez, nu stric casele oamenilor, nu sînt iubitor de arginţi, prin urmare sînt drept, se înşeală socotind că a săvîrşit tot (ceea ce este necesar pentru mîntuire). Pentru că nu sînt doar trei feţe ale păcatului împo¬triva cărora să se asigure cineva, ci nenumărate. Ce este îngîmfarea, obrăznicia, necredinţa, ura, invidia, vicleşugul şi prefăcătoria ? Oare nu trebuie să te lupţi şi împotriva acestora şi să te războieşti cu gîn¬durile cele ascunse ? După cum atunci cînd (îţi) intră un hoţ în casă, te necăjeşti şi nu poţi fi fără grijă, ci începi a te lupta cu el, îl loveşti şi t? loveşte, tot aşa trebuie să facă şi sufletul : să se împotrivească, să se lupte şi să răspundă la lovituri.

5. Astfel, voinţa care rezistă (celui rău), care suferă durere şi necaz, începe a deveni superioară, cade, se ridică, apoi din nou păcatul aruncă sufletul în (alte) zece şi douăzeci de lupte, îl îngenunche şi-1 pune la pămînt, însă în una din ele învinge.

Dacă sufletul rabdă (atacurile) şi nu se moleşeşte, sfirşeşte prin a deveni mai tare, prin a distinge (mai bine între bine şi rău) şi prin a repurta biruinţă asupra păcatului. De altfel, cercetînd bine lucrurile, păcatul îl munceşte pe om pînă cînd acesta devine «bărbat desăvîrşit» (Efes. 4, 9) şi învinge în mod desăvîrşit moartea. Pentru că s-a scris : «Duşmanul cel de pe urmă, care va ji nimicit, este moartea» (I Cor. 15, 26). Şi aşa devine el superior şi învingător al diavolului. Iar dacă, precum am zis mai înainte, va spune cineva : nu desfrînez, nu stric casele oamenilor, nu sînt iubitor de arginţi, îmi ajunge ; (un om ca acesta) s-a împotrivit doar la trei feţe ale păcatului, dar nu şi împotriva a celorlalte douăzeci de feţe, cîte are păcatul ; (aşa că de acestea) a fost învins. Se cuvine, deci, ca împotriva tuturor să se lupte. Pentru că mintea este, precum am zis mai înainte, un adversar pe măsura păcatului (capabilă) să se opună şi să respingă cugetele (cele rele).

6. Dacă spui că puterea cea protivnică este mai tare şi că răutatea stăpîneşte omul întru totul, (spui indirect) că Dumnezeu a fost nedrept atunci cînd a condamnat omenirea, pentru că s-a supus lui satan, odată ce satan este mai tare (decît omul) şi-1 supune cu o putere silnică. In rîndul al doilea, îl faci pe satan mai mare şi mai puternic decît sufletul. Ascultă : Dacă s-ar întîmpla ca un bărbat tînăr să se lupte cu un copil şi copilul ar fi biruit (de bărbatul cel tînăr), n-ar fi nedrept să fie certat copilul că a fost biruit ? De aceea, noi afirmăm că mintea este în stare să reziste, că are tot atîta putere ca şi păcatul, şi că sufletul, atunci cînd cere, obţine ajutor şi sprijin (de sus) şi biruieşte. Deci lupta şi războiul se dă între puteri egale. (Pentru aceea) să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s