Sfinţii Xenofont şi Maria

artlib_gallery-58595-b
Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001
26 ianuarie
Constantinopol şi Ierusalim, sec. V

Următoarea istorisire e luată din vestitul Minologion, o mare colecţie de Vieţi ale Sfinţilor compilată de Sfântul Simeon Metafrastul din Constantinopol în veacul al zecelea. Aceste vieţi au fost folosite liturgic în Biserica Greacă, jucând vreme de secole un însemnat rol în învăţarea şi zidirea credincioşilor. Textul englezesc dat aici este o versiune uşor modernizată a celui aflat în Vieţile Sfinţilor compilate de un preot anglican, Rev. S. Baring-Gould, publicate prima oară în 1872.

La curtea din Bizanţ a lui Constatntin cel Mare era un senator pe nume Xenofont, creştin evlavios, a cărui soţie se numea Maria. Aveau doi fii, pe nume Ioan şi Arcadie, pe care-i iubeau ca pe lumina ochilor. Aceşti fii au fost daţi să înveţe legile şi, după ce îşi sfârşiră învăţătura în greceşte acasă, Xenofont i-a trimis cu o corabie la Berit (adică Beirut, în Liban) ca să înveţe la marea şcoală de drept de acolo. în vremea plecării lor, Xenofont era foarte bolnav, aproape pe moarte, şi şi-a luat rămas bun de la ei stând în pat.

Nu după multe zile de când tinerii se aflau pe mare, o straşnică furtună s-a abătut asupra lor, iar corabia a fost curând prefăcută într-o epavă. Fraţii, îmbrăţişându-se şi sărutându-se unul cu altul, şi-au luat rămas bun. Apoi epava s-a sfărâmat de o stâncă (de-a lungul ţărmului Palestinei), şi în tumultul valurilor ce sfărâmau şubreda corabie ei s-au pierdut din vedere.

S-a întâmplat totuşi că amândoi au ajuns la ţărm pe sfărâmăturile corăbiei, dar fură aruncaţi pe pământ aşa de departe unul de altul, încât fiecare a crezut că numai el scăpase. Ioan a ajuns la mal nu departe de o mănăstire, unde a fost bine primit şi bine îngrijit până ce s-a refăcut din istovirea pricinuită de lupta cu valurile pentru a-şi scăpa viaţa. Ioan a aflat în mănăstire o pace şi seninătate cum nu mai simţise în lume. I s-a părut a fi un adăpost liniştit pentru sufletul zbuciumat de furtuni, ca şi pentru trupul gata să piară în valuri, astfel că hotărî să rămână acolo călugăr.

Şi Arcadie a ajuns la mal. El porni către Ierusalim, foarte tulburat cu cugetul, căci pierduse în corabie toţi banii pe care i-i dăduse tatăl său ca să poată merge la şcoală. Pe deasupra, îşi pierduse şi fratele. Acum, singur şi sărac, nu ştia nici unde să meargă, nici ce să facă.

Deci într-o zi ajunse la o mănăstire cârmuită de un stareţ bătrân care 1-a mângâiat şi 1-a îndemnat să dispreţuiască cele lumeşti şi să-şi afle odihna în Dumnezeu. Arcadie şi-a adus aminte cum, pe când era mic, îşi auzise tatăl vorbind despre pacea mănăstirii şi fericirea vieţii monahiceşti. Deci cu bucurie a luat haina şi şi-a plecat capul spre tunsoare.

Însă la Bizanţ, Xenofont se însănătoşise de boala sa, şi adeseori vorbea cu soţia despre fiii lor plecaţi. Neavând nici o veste de la dânşii, a trimis un slujitor la Berit ca să facă cercetări. Slujitorul s-a întors într-o zi pe când Xenofont era la curte, astfel că mama, Maria, a fost cea dintâi care a aflat de pierderea corăbiei. Slujitorul a spus că cei din Berit se temeau că toţi cei îmbarcaţi au pierit. „Domnul au dat, Domnul au luat: fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21)”, a spus ea.

Venind seara, soţul ei s-a întors de la curte cu o mulţime de slujitori şi purtători de torţe. A găsit masa pusă şi pe soţie ateptându-1. S-a aşezat, dar văzând-o mâhnită şi cu ochii plini de lacrimi, a întrebat care este pricina. Ea a schimbat vorba şi după o clipă, ca să-1 pregătească, i-a spus că au venit scrisori cum că slujitorul era în drum spre casă…

„Dar unde sunt scrisorile ?” întrebă soţul, albindu-se la faţă. „Negreşit că le poţi lăsa pe mâine”, a zis soţia lui. „Mănâncă acum cel puţin cu mintea liniştită.” Apoi lacrimile începură să i se scurgă pe faţă. Xenofont s-a uitat fix la ea şi a întrebat cu glas scăzut: „Băieţii sunt bine ?” Atunci ea i-a spus totul, iar Xenofont a zis: „Lăudat fie numele Domnului care mi-a dat mie o soţie aşa de chibzuită şi cu atâta stăpânire de sine.” Şi în loc să dea cale mâhnirii, s-a dus la Maria, sărutând-o şi mângâind-o, căci acum, când nu mai trebuia să se stăpânească, toată inima ei de mamă se revărsa într-un potop de lacrimi şi suspine.

Xenofont şi soţia lui nu mai aveau odihnă. Oare copiii lor mai trăiau sau erau morţi ? Simţeau că trebuie cumva să afle; deci hotărâră a se duce în Palestina ca să-i găsească, vii sau morţi. Ajungând la Ierusalim, cercetară locurile sfinte, rugându-se pretutindenea ca, de este voia Domnului, să mai vadă încă o dată chipul fiilor lor.

Într-o zi, aflându-se pe stradă, au fost uimiţi să vadă pe un servitor pe care-1 dăduseră tinerilor şi care îi însoţise în nenorocita lor călătorie. Acel om stătea acum înaintea lor îmbrăcat în haine călugăreşti. Xenofont a căzut cu plecăciune la picioarele lui, iar când omul, foarte stânjenit şi ruşinat, i-a cerut să nu facă aceasta, alesul bărbat a răspuns: „Nu te cinstesc pe tine, ci haina ta”. Apoi acela i-a spus cum corabia a pierit şi cum aproape toţi au pierit, dar el, ajungând la ţărm, s-a făcut călugăr. însă despre fiii lui nu ştia nimic mai mult.

Trei ani trecuseră de când Ioan şi Arcadie plecaseră cu corabia din Bizanţ, iar părinţii începuseră să-şi piardă nădejdea tot mai mult în privinţa lor, când într-o zi au mers la mănăs¬tirea acelui stareţ care-1 primise pe Arcadie. Bătrânul, auzind povestea lor, a ştiut îndată că unul din fiii lor era cu el, şi din cele aflate şi-a dat seama că celălalt era în viaţă, într-o altă mănăstire din ţinut. Deci el i-a îndemnat să fie liniştiţi, încredinţându-i că fiii lor trăiau, şi i-a poftit să se întâlnească cu el într-o zi anume pe Muntele Calvarului, când va fi adunat mai multe ştiri.

Însă se întâmplase ca Ioan să se afle la Ierusalim, cercetând locurile patimilor lui Hristos. Stareţul trimise după el şi stătu de vorbă cu el, şi astfel află de îndată că bănuielile lui erau întemeiate şi că era cu adevărat fratele călugărului său.

In acea clipă a sosit Arcadie. Stareţul i-a spus lui Ioan: „Frate, care este povestea ta ? Te rog, istoriseşte-mi-o”. Deci Ioan începu: „Sunt fiul unor părinţi bogaţi din Bizanţ, care m-au trimis împreună cu fratele meu la Berit casă învăţăm dreptul. îmi iubeam fratele ca pe sufletul meu. îmi era mai drag decât viaţa. Pe drum ne-a lovit o furtună, iar corabia s-a scufundat. Atunci fratele meu Arcadie şi cu mine…”

În clipa aceea Arcadie, tremurând, şi-a întins mâinile şi a căzut la picioarele stareţului, bolborosind: „E fratele meu, fratele meu !” Când Ioan i-a auzit glasul, 1-a recunoscut. Până atunci nu se recunoscuseră unul pe altul, căci capetele le erau ascunse de gluga veşmântului călugăresc, iar chipurile lor erau schimbate mult de postire. Deci fraţii au plâns cu glas mare şi s-au îmbrăţişat cu nespusă bucurie.

Apoi stareţul le-a spus: „Fiilor, vă cer să tăceţi şi să vă stăpâniţi. Părinţii voştri au venit aici, iar o bucurie prea mare căzută asupra lor dintr-o dată poate fi mai mult decât pot ei duce. Deci zic vouă să vă stăpâniţi încă puţin”.

Abia sfârşi vorba, că Xenofont şi venea urcând Muntele Calvarului, urmat de Maria. Erau foarte îmbătrâniţi de griji. Au intrat cu ochi întrebători aţintiţi asupra bătrânului igumen, abia zărindu-i pe monahii ce-1 însoţeau, căci gândul le era la ceea ce avea să le spună. „Părinte, unde sunt fiii noştri iubiţi ?”, grăiră ei.

Atunci igumenul a spus: „Bucuraţi-vă, fiilor, bucuraţi-vă şi lăudaţi pe Domnul! S-au aflat fiii voştri. Deci mergeţi şi pregătiţi un ospăţ, iar eu am să vin curând cu cei doi ucenici pe care-i vedeţi, şi după ce vom mânca, vă voi aduce fiii în braţele voastre”.

Deci auzind Xenofont şi Maria aceste cuvinte, s-au umplut de bucurie şi au pregătit degrabă un ospăţ. Şi venind stareţul cu cei doi ucenici, au şezut la masă şi au mâncat. însă deodată, auzind Arcadie şi Ioan glasurile îndrăgite ale tatălui şi mamei lor, au început să tremure de încordare şi s-au întors, punându-şi capul în piept ca să nu li se zărească lacrimile. Pe când mâncau, a venit vorba despre viaţa sfântă a nevoitorilor din mănăstirile şi lavrele Palestinei.

„Oh, zise Xenofont, cât de liniştiţi şi binevoitori sunt toţi cei de aici; îmi pare că s-a împlinit cuvântul proorocesc ce zice că pustia va înflori ca crinul (Isaia 35, 1). Cât aş fi de bucuros dacă iubiţii mei fii ar afla asemenea fericite locuri de mângâiere cerească şi, aşezându-se în acele păşuni înverzite, ar afla odihnă.”

„Dar dacă ar face aşa, aţi fi lipsiţi de însoţirea lor”, zise stareţul.

„Aceasta n-ar fi nimic”, zise Xenofont. „De aş putea doar să le mai văd o dată chipul şi să ştiu că şi-au pus inima doar în Dumnezeu, aş fi împăcat.”

„Iar acum să vorbească unul din aceşti călugări şi să ne spună de ce a intrat în viaţa monahală”, zise stareţul.

Atunci Arcadie, cu glas tremurător, începu: „Eu şi cu fratele meu, aici de faţă, ne-am născut la Bizanţ, din aleşi părinţi creştini, Xenofont şi Maria cu numele”. Auzind aceasta, tatăl şi mama alergară strigând în braţele copiilor lor. Stareţul stătea şi privea cu bucurie lacrimile şi sărutările lor, dar după un timp a zis: „Daţi slavă lui Dumnezeu !” Şi ridicându-şi ei mâinile şi ochii spre cer, au lăudat pe Cel ce i-a adus din nou împreună.

Însă acum că-şi aflaseră copiii, Xenofont şi soţia sa simţeau că nu mai au nimic pentru care să poarte de grijă pe pământ, astfel că s-au dus şi ei în singurătate, slujind lui Dumnezeu cu postiri şi rugăciuni ziua şi noaptea. Astfel, întreaga familie trudea cu o inimă întru acelaşi ţel, mântuirea sufletelor lor şi slava Dumnezeu. Şi deşi erau despărţiţi cu trupul, erau uniţi cu inima, iar acum sălăşluiesc laolaltă în Raiul lui Dumnezeu

Xenofont, Maria, Arcadie şi Ioan au fost cu toţii proslăviţi ca sfinţi în Sfânta Biserică a lui Hristos, şi toţi laolaltă sunt pomeniţi la această dată.

Sedealna la Utrenie, glas 8

Intru poruncile Stăpânului priveghind, şi în aceleaşi chipuri pe fiii tăi şi pe soţie călăuzind, fericite Xenofont, cu dânşii dimpreună împărăţia cea de sus moşteneşti, zbuciumul valurilor tuturor ispitelor părăsind. Drept aceea, cu cucernicie vă lăudăm pe voi, cu dragoste vă cinstim şi cu credinţă strigăm: Purtătorilor de Dumnezeu preafericiţi, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşale celor ce cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea voastră.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sfinţi căsătoriţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Sfinţii Xenofont şi Maria

  1. Pingback: CUM SA NE CRESTEM COPIII? (III) Bazele vietii crestine. DEPRINDERILE CAII CELEI STRAMTE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s