DESPRE STRAPUNGEREA INIMII: Sufletul nostru are o atât de mare putere, încât ne este uşor, dacă voim, ca, locuind pe pământ, să nu simţim nimic din cele de pe pământ, şi să locuim ca în cer

sihastru

DESPRE CĂINŢĂ (II)

din “DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII

de Sfantul Ioan Gura de Aur

sau DESPRE STRAPUNGEREA INIMII, CATRE STELEHIE [conform Viata, Activitatea si Opera Sf Ioan Hrisostom, Ed Bizantina]

1. Cum este cu putinţă, omule al lui Dumnezeu, Stelehie sfinte, să îndeplinesc porunca ta? Cum este cu putinţă ca, dintr-un suflet atât de slăbănogit şi atât de rece ca al meu, să se nască îndemnuri spre căinţă? După socoteala mea, omul care vrea să spună ceva temeinic despre căinţă trebuie ca el însuşi, mai mult decât oricare altul, să fie înflăcărat mai cu seamă de această râvnă şi să clocotească din pricina zdrobirii sale de inimă, în aşa chip, încât cuvintele rostite de el cu privire la căinţă să cadă peste sufletele ascultătorilor cu mai multă tărie decât un fier călit în foc. În sufletul meu însă, această înflăcărare, această clocotire n-o găsesc; în lăuntrul meu nu-i decât praf şi cenuşă. De unde deci, spune-mi, te rog, de unde voi aprinde această flacără, o dată ce în mine nu-i nici o scânteie, nici materie care să întreţină focul şi nici vânt care să aţâţe flacăra, din pricina adâncului întuneric răspândit în sufletul meu de pe urma mulţimii păcatelor mele? În ce mă priveşte, nu ştiu; e de datoria ta, care mi-ai dat această poruncă, să-mi spui în ce chip aş putea-o aduce la îndeplinire spre a avea rezultatele dorite.

Limba mea e gata să-ţi slujească. Tu însă roagă pe Cel care vindecă inimile zdrobite, Care dă răbdare celor cu inima frântă , Care ridică de la pământ pe cel smerit , să aprindă focul acesta în mine, focul care de obicei mistuie toată neputinţa omenească, care pune capăt somnului, nepurtării de grijă şi îngreunării trupului, care înalţă spre cer aripile sufletului şi-i arată din bolta cerului, ca de pe vârful unui munte înalt, toată nălucirea, toată zădărnicia şi toată prefăcătoria vieţii omeneşti.

Cine nu poate să se urce cu sufletul în înaltul cerului şi nici nu poate sta acolo de unde toate îi sunt vizibile, nu are putinţa să vadă pământul şi nici lucrurile de pe pământ în adevărata lor înfăţişare şi în adevărata lor valoare. Pentru că multe din lucrurile de aici de pe pământ întunecă vederea şi multe tulbură auzul şi pun piedici limbii, este de neapărată trebuinţă să ne smulgem din toată această tulburare, din tot acest fum şi să plecăm spre acea pustie în care liniştea e adâncă, văzduhul strălucitor, în care nu-i nici un zgomot; să plecăm în acea pustie în care ochii stau nemişcaţi uitându-se aţintiţi spre Dumnezeu, marele nostru dor, în care auzul nu este tulburat de zgomote, ci se îndeletniceşte cu un singur lucru numai, ascultarea cuvintelor dumnezeieşti şi auzirea acelei armonioase şi duhovniceşti simfonii; odată prins de frumuseţile acestei simfonii, sufletul este atât de robit de ea, încât cel fermecat de melodia simfoniei nu mai simte nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, nici în somn. Zgomotul treburilor lumeşti, şuvoiul preocupărilor trupeşti nu au nici o putere în stare să umbrească melodiile acelei simfonii dumnezeieşti, nici nu ajunge până la înălţimea sufletului zgomotul care iese din tulburarea de jos, de pe pământ.

După cum cei care se urcă pe vârfurile munţilor nu mai aud zgomotul oraşului, nici nu mai văd cele ce se petrec şi cele ce se vorbesc în oraş, ci le ajunge la urechi un zgomot abia auzit şi lipsit de farmec, întru nimc mai plăcut decât zumzetul viespilor, tot aşa şi pe cei care s-au smuls din învălmăşeala treburilor lumeşti şi s-au urcat la înălţimea filosofiei duhovniceşti, a trăirii monahice, nu-i mai atinge nimic din cele ce se petrec în lume. Atâta vreme cât sufletul se ocupă cu lucruri pământeşti, trupul şi simţurile trupului îl înlănţuie cu nenumărate legături şi grămădesc din toate părţile peste el cumplita furtună a trecătoarelor plăceri, căci auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi limba înghesuie din afară în suflet multe rele. Dar când sufletul ajunge la înălţimi şi-şi mută îndeletnicirile sale spre cele duhovniceşti, astupă intrarea gândurilor şi imaginilor stricătoare de suflet.

Sufletul nu-şi astupă simţurile, nu le desfiinţează, ci le ridică şi pe ele la aceeaşi înălţime. Ajuns pe înălţimi, sufletul este întocmai ca o stăpână temută şi aspră, care prepară felurite parfumuri preţioase şi scumpe; pentru facerea parfumurilor are nevoie de multe mâini care să o servească; îşi cheamă ajutoarele şi le aduce lângă ea; uneia îi porunceşte să dea prin sită aromatele nepregătite îndeajuns, alteia să fie atentă când cântăreşte materialul, ca nu cumva, punând mai mult sau mai puţin, să strice reţeta pregătirii parfumului; uneia îi porunceşte să fiarbă substanţele ce trebuie fierte, alteia să piseze bine pe cele nepisate, iar alteia să înmoaie şi să amestece materiile unele cu altele; uneia îi porunceşte să stea în picioare cu vasul de alabastru în mâini, alteia să ţină un alt vas, iar alteia să facă altă treabă; şi astfel, după ce ţintuieşte mintea şi mâinile lor de lucrul ce-l au de făcut, supraveghează totul ca nu cumva, din grabă, să se strice ceva, şi nu îngăduie nici uneia dintre ajutoarele sale să colinde pe afară sau să-şi arunce privirile în altă parte.

Tot astfel şi sufletul care prepară parfumul acesta preţios, adică zdrobirea inimii, căinţa, aduce simţurile lângă el şi taie toată trândăvia lor. Dacă sufletul, concentrându-se în el însuşi, gândeşte cele ce trebuie gândite şi cele plăcute lui Dumnezeu, atunci întrerupe îndată toate lucrările simţurilor, pentru ca nu cumva simţurile, introducând la timp nepotrivit vreun gând străin, să tulbure liniştea din suflet. Aşa se explică deci că, deşi sunetele izbesc urechile, iar imaginile vederea, totuşi nici sunetele nici imaginile nu pătrund în suflet, deoarece puterea de percepţie a fiecărui simţ este cu totul subjugată de suflet. Dar pentru ce vorbesc eu de sunete şi de imagini, când mulţi dintre cei care au ajuns în această stare, la această concentrare interioară, nu numai că nu simt pe cei care trec pe dinaintea lor, dar nu simt nici chiar când îi îmbrâncesc? Sufletul nostru are o atât de mare putere, încât ne este uşor, dacă voim, ca, locuind pe pământ, să nu simţim nimic din cele de pe pământ, şi să locuim ca în cer.

2. Un astfel de suflet avea Fericitul Pavel; deşi trăia în mijlocul oraşelor, era tot atât de departe de toate cele care-l înconjurau pe cât de departe stăm noi de trupurile morţilor. Prin cuvintele sale: “Pentru mine lumea este răstignită” , arată tocmai această îndepărtare faţă de toate cele din lume. Mai bine spus însă, nu vădeşte numai această negrijă, ci şi alta asemănătoare, încât lipsa de grija mai sus amintită este dublă.

Pavel n-a spus numai: “Pentru mine lumea este răstignită”, şi apoi a tăcut, ci a continuat şi a arătat şi o altă îndepărtare, spunând: “Şi eu pentru lume” . Adâncă este această filosofie de a socoti moartă lumea, dar mai adâncă şi cu mult mai adâncă filosofie este de a fi tu însuţi mort faţă de lume! Ceea ce a arătat Pavel prin aceste cuvinte are acest înţeles: Pavel spune că depărtarea dintre el şi lucrurile înconjurătoare din lumea aceasta nu este cât depărtarea dintre vii şi morţi, ci este atât de mare cât este depărtarea între morţi şi morţi- într-adevăr, omul viu, chiar dacă nu-l mai doreşte pe cel mort, totuşi simte ceva la vederea mortului, fie minunându-se de frumuseţea şi tinereţea lui, fie având milă de el şi lăcrimând. Un mort însă nu are nici această legătură şi dispoziţie sufletească faţă de alt mort. Acest lucru a vrut să-l arate şi prin cuvintele: “Pentru mine lumea este răstignită”, şi prin adaosul: “şi eu pentru lume”. Vezi cât de departe este Pavel de lume? Deşi mergea pe pământ, se urcase până în înaltul cerului.

Să nu-mi spui, te rog, că se poate ajunge la această stare sufletească dacă locuieşti în vârful munţilor, în vâlcele împădurite, în peşteri şi în pustii necălcate de picior omenesc; acestea nu sunt în stare să-ţi smulgă din suflet tulburarea şi zgomotul.

Dimpotrivă, pentru a ajunge în această stare, ai nevoie de flacăra aceea pe care a aprins-o Hristos în sufletul lui Pavel şi pe care acel fericit bărbat o întreţinea cu aceste gânduri duhovniceşti. Şi a urcat Pavel această flacără la o atât de mare înălţime, încât începând de jos, de pe pământ, a ajuns până la cer, ba chiar până la al treilea cer. Căci, după propria sa mărturie, “a fost răpit până la al treilea cer” .

Dorul şi dragostea lui pentru Hristos însă au depăşit nu numai trei ceruri, ci toate cerurile. Pavel era mic de statură şi în privinţa aceasta nu-mi era întru nimic superior; dar prin starea lui duhovnicească a depăşit cu mult pe toţi oamenii de pe pământ, n-ai greşi deloc dacă te-ai folosi, pentru ilustrarea dragostei lui de Hristos, de următoarea comparaţie: închipuie-ţi o flacără care s-ar întinde pe toată suprafaţa pământului şi s-ar urca în înălţime depăşind de pretutindeni bolta cerească, şi ar trece dincolo de aerul de dincolo de bolta cerului – fie aer sau altceva -, şi ar umple cu foc distanţa dintre aceste două ceruri; închipuie-ţi apoi că flacăra aceasta uriaşă nu s-ar opri nici aici din drumul său, ci s-ar urca, sărind deodată, în al treilea cer, şi s-ar face o singură vâlvătaie care să fie atât de lată cât este de lat pământul şi atât de înaltă cât este de la noi până la al treilea cer. Şi totuşi, mi se pare că această comparaţie nu înfăţişează nici cea mai mică parte a dragostei lui Pavel pentru Hristos.

Că nu sunt o exagerare cuvintele mele, se poate vedea citind cele scrise de mine lui Dimitrie, despre acelaşi subiect . Aşa trebuie să iubim pe Hristos, aşa trebuie să ne îndepărtăm de lucrurile din lumea aceasta. Astfel de suflete au avut şi sfinţii profeţi; din această pricină au primit şi alţi ochi. Îndepărtarea lor de lucrurile din lumea aceasta era opera voinţei şi râvnei lor; iar deschiderea ochilor lor, după îndepărtarea lor de lucrurile din lume spre contemplarea celor viitoare, a fost opera harului lui Dumnezeu. Astfel de om a fost proorocul Elisei, care, pentru că s-a depărtat de cele vremelnice şi a dorit cu înfocare împărăţia cerurilor, care, pentru că a dispreţuit toate cele din lumea aceasta, adică domnia, puterea, slava, cinstea de la toţi oamenii, a văzut ceea ce nici un alt om n-a putut vedea vreodată, un munte întreg acoperit cu cai de foc, care de război şi ostaşi, toţi de foc .

Cel care admiră lucrurile din lumea aceasta nu va fi învrednicit niciodată de contemplarea celor viitoare; pe când cel care le dispreţuieşte pe cele din lume şi socoteşte că nu sunt întru nimic mai de preţ decât umbra şi visul, va dobândi îndată bunurile cele mari şi duhovniceşti. Noi nu arătăm copiilor noştri bogăţia care se potriveşte bărbaţilor decât atunci când îi vedem că au ajuns bărbaţi şi dispreţuiesc toate jocurile copilăreşti; atâta vreme cât mai preţuiesc jocurile copilăreşti, nu-i socotim vrednici de bogăţiile cuvenite bărbaţilor. Tot astfel şi sufletul: atâta vreme cât nu caută să dispreţuiască lucrurile mărunte şi vremelnice din viaţă, nu va putea să admire pe cele din ceruri; şi contrariul: atâta vreme cât le admiră pe acestea, nu va putea să nu-şi râdă de cele de pe pământ. Acest lucru îl spunea şi Fericitul Pavel; deşi cuvintele sale au fost spuse despre învăţăturile de credinţă, totuşi pot fi privite ca fiind spuse şi despre învăţăturile morale şi despre darurile Duhului Sfânt. “Omul trupesc”, spune Pavel, “nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu” .

3. După cum am spus deci, să căutăm pustia, dar nu numai pustia pe care ne-o oferă pustietatea locurilor, ci pustia dobândită prin voinţa şi râvna noastră, trăitori în lume fiind, şi, înainte de toate, să conducem sufletul spre această pustietate, într-o astfel de pustie trăia David. Deşi acest fericit bărbat locuia în oraş, conducea împărăţia şi era înconjurat de nenumărate griji, totuşi era cuprins de dragostea pentru Hristos cu mai multă înflăcărare decât cei ce locuiesc în pustietăţi. Lacrimile, gemetele, plânsetele lui îndelungate, atât ziua cât şi noaptea, abia dacă le poţi auzi la unul sau doi dintre cei care s-au răstignit pentru lume, la monahi, dacă cumva le poţi auzi la vreunul. Să nu avem în vedere numai plânsetele, ci să avem în vedere şi omul care dădea drumul şiroaielor de lacrimi. Căci nu este lipsit de importanţă dacă se smereşte, îşi încovoaie grumazul şi se mistuie de durere şi de zdrobirea inimii un om care este într-o demnitate atât de mare, un împărat, slujit de toată lumea şi care n-are pe nimeni să-l pedepsească, sau dacă face acelaşi lucru un om lipsit de toate acestea, într-adevăr, împăratul are multe prilejuri care-l fac să explodeze în revărsări de bucurie şi-l împiedică să pună frâu sufletului.

Din pricina petrecerilor zilnice sufletul i se slăbănogeşte, i se moleşeşte; din pricina puterii sale se trufeşte şi ajunge la o nebunească mândrie; dragostea de slavă îl arde, şi nu mai puţin dragostea trupească şi născută din puterea demnităţii sale şi întreţinută de desfătare şi petreceri, în afară de acestea, volburile grijilor îl lovesc de pretutindeni şi-i tulbură sufletul tot atât de mult cât şi patimile amintite mai sus; din pricina aceasta, căinţa nu va putea să se strecoare cât de cât în sufletul lui, o dată ce sufletul este închis cu atâtea zăvoare. Ar fi de dorit să se poată elibera de toate acestea spre a sădi în el acest mare bine al căinţei. Omul simplu însă este străin de toată această tulburare, exceptând cazul când este cu totul stricat; din pricina aceasta va putea să ajungă la căinţă cu mai puţină greutate; cu mult mai greu însă, cel care are în mâinile sale puterea, conducerea, şi este slujit de toată lumea. După cum este greu, dar, mai bine spus, cu neputinţă, să amesteci apa cu focul, tot astfel socotesc este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii, căinţa. Ele sunt potrivnice şi se distrug una pe alta.

Zdrobirea inimii, căinţa, este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea însă este mama râsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi interiorizat; cealaltă îl face mai greu decât plumbul . Şi n-am spus despre David ceea ce este mai mult decât toate, anume că el a trăit într-o vreme care nu-i cerea mari îndatoriri pentru a duce o viaţă după placul lui Dumnezeu; noi însă am intrat în lupta vieţii într-o vreme în care ne aşteaptă pedeapsa gheenei nu numai pentru alte păcate, dar chiar pentru râset, într-o vreme în care este lăudat necontenit plânsul şi zdrobirea inimii. Cu toate acestea, acel fericit bărbat, David, a sfărâmat toate piedicile puse de vreme şi a fost atât de cuprins de căinţă ca şi cum ar fi fost un om de rând, care nu s-a văzut pe sine şi nici în vis rege şi nici n-a trăit în luxul palatelor împărăteşti.

Cel în purpură, cel cu diademă pe cap şi pe tron împărătesc a arătat o căinţă tot atât de mare ca şi aceea arătată de cel care se îmbracă în sac, îşi presară cenuşă pe cap şi locuieşte în pustie. Când binele acesta, căinţa, cuprinde cu adevărat sufletul oamenilor, atunci el are tot atâta putere de distrugere asupra răutăţilor pe câtă putere are focul asupra spinilor; chiar dacă sufletul unui om va fi înăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă-l vor strânge păcatele cu multe legături, chiar dacă-l va arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă-l va împresura cumplit zgomotul celor trecătoare, totuşi căinţa, ca printr-un bici usturător, va izgoni îndată şi cu desăvârşire toate acest răutăţi şi le va îndepărta din suflet. Şi după cum praful nu poate sta în faţa furiei unui vânt puternic, tot astfel nici mulţimea faptelor nesăbuite nu va putea sta în faţa puterii căinţei, când ea pătrunde adânc în sufletul omului; atunci poftele pier şi se împrăştie mai iute decât praful şi fumul.

Dacă dragostea trupească robeşte atât de mult sufletul, încât îl face pe îndrăgostit să se îndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuit numai de tirania iubitei, ce nu va fi oare în stare să facă dragostea de Hristos şi teama de a nu ne înstrăina de El ? Acestea două, dragostea de Hristos şi teama de înstrăinarea de El, atât de mult au schimbat sufletul profetului David, încât uneori spunea: “în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” ; şi iarăşi: “Sufletul meu înaintea Ta ca un pământ fără de apă” ; şi: “Lipitu-s-a sufletul meu de Tine” ; iar alteori: “Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi” .

4. Să nu-mi spui că David a scris acest ultim psalm, al şaselea, pentru a-şi plânge păcatul lui. Părerea aceasta nu este dreaptă. Cuvintele puse în fruntea psalmului nu îngăduie o astfel de interpretare. Dacă tema psalmului acestuia n-ar fi vădită chiar de cuvintele puse în fruntea lui, fiecare ar avea libertatea să spună că în acest psalm David îşi plânge păcatele sale. Psalmul în care David îşi spune şi-şi plânge păcatele sale este altul, şi este destul de cunoscut; acest psalm însă are o altă temă. Pentru aceea deci, vă rog, să nu amestecăm cele dumnezeieşti şi să nu credem că gândurile noastre au mai multă autoritate decât dogmele spuse de Duhul Sfânt. Ce se spune în supra-scrierea acestui psalm? “Pentru ziua a opta”; acesta este titlul psalmului. Care este această zi a opta? Nu este alta decât ziua cea mare şi înfricoşătoare , care va arde ca un cuptor , care, va face ca puterile cele de, sus să tremure – căci Domnul spune: “Şi puterile cerurilor se vor clătina”  -; este ziua în care foc va merge înaintea paşilor împăratului cerurilor.

Psalmistul a numit această zi a opta spre a arăta că atunci starea şi înfăţişarea lumii se vor schimba, că în viaţa viitoare se va petrece o reînnoire. Viaţa aceasta de acum nu este altceva decât o săptămână, şapte zile, începe din ziua întâi şi se termină în ziua a şaptea; astfel zilele săptămânii se învârt într-un cerc cu distanţe egale de timp, pornesc din prima zi şi se termină în ultima. Din această pricină nimeni nu poate spune că Duminica este ziua a opta, ci prima zi, deoarece ciclul zilelor unei săptămâni nu se întinde până la numărul de opt zile. Când va înceta şi va pieri ciclul acesta de şapte zile ale săptămânii, îşi va începe cursul cea de a opta zi. Ziua aceasta nu o va mai lua de la început, ci-şi va continua mai departe, fără întoarcere, drumul său. Profetul deci, din pricina marii lui căinţe, avea necontenit înscrisă în mintea lui ziua cea mare a judecăţii; cu toate că trăia în aşa de mare lux şi desfătare, totuşi îşi îndrepta necontenit sufletul său spre ziua aceea, la care noi abia dacă ne gândim doar în vreme de necaz şi supărare.

David, gândindu-se necontenit la ziua cea mare a judecăţii, a alcătuit psalmul al şaselea.

Ce spune David? “Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri nici cu iuţimea Ta să mă cerţi” . Prin mânia şi iuţimea lui Dumnezeu profetul vrea să arate cât va fi de cumplită pedeapsa dată oamenilor păcătoşi (ştia doar că Dumnezeirea este lipsită de patimă). Prin cuvintele acestea David nu spune că-i era teamă de pedeapsa din ziua judecăţii, deoarece se ştia vrednic de cinstire şi de cununi, iar nu de chin şi de pedeapsă, într-adevăr, credinţa cu ajutorul căreia a doborât David pe Goliat, sprijinitorul celor de alt neam, şi a răpit pe tot poporul iudeilor chiar din ghearele morţii , sau binefacerea arătată lui Saul, prigonitorul său, nu o dată, nici de două ori, ci adeseori , dar, mai presus de toate acestea, hotărârea lui Dumnezeu pronunţată asupra Iui David, ea singură, mai mult chiar decât faptele sale bune, este suficientă să arate că David a fost un om virtuos, în general vorbind, despre toate faptele, fie chiar mari şi minunate, se poate bănui că au la temelia lor o umbră de păcat şi răutate; faptele dreptului David, însă, sunt scutite de o astfel de bănuială. Iar când Dumnezeu mărturiseşte aşa despre David, mărturia aceasta este mai presus de orice bănuială. Dacă David n-ar fi dat cele mai mari probe de virtute, n-ar fi primit laudă din ceruri.

Dar ce spune Dumnezeu despre el? “Am găsit, spune Domnul, pe David, fiul lui lesei, om după inima Mea” . Totuşi, după o astfel de preţuire din partea lui Dumnezeu şi după atât de mari fapte săvârşite de el, David a rostit cuvinte pe care merită să le rostească numai cei ce trebuie osândiţi, numai cei care nu au nici o îndrăznire faţă de Dumnezeu. Prin aceasta regele David a îndeplinit acele cuvinte evanghelice care spun: “Când veţi face toate cele ce vi s-au poruncit, spuneţi: Slugi netrebnice suntem” . A rostit oare cuvinte mai pline de căinţă decât David vameşul acela care era într-adevăr plin de nenumărate păcate, care nici nu îndrăznea să caute la cer, nici să vorbească mai mult cu Dumnezeu, nici să stea alături de fariseu? Fariseul se mustra pe el cu cuvintele: “Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau chiar ca acest vameş” . Vameşul a socotit spusele fariseului ca şi cum nu le-ar fi auzit. Nu numai că nu s-a supărat, dar îl cinstea atât de mult pe hulitorul şi îngâmfatul acela că socotea că nici nu era vrednic de pământul călcat de picioarele fariseului.

Nu rostea alte cuvinte decât atâtea cât trebuiau spre a-şi mărturisi păcatele sale. Bătându-se puternic cu pumnii în piept se ruga ca Dumnezeu să Se îndure de el. Nu e deloc de mirare că vameşul făcea aceasta. Cu voia sau fără voia lui, mulţimea păcatelor îl silea să-şi încovoaie grumazul! Dar ca dreptul David, care nu avea pe conştiinţa lui păcatele aceluia, să se asemene totuşi cu el, osândindu-se la fel cu vameşul, acesta este lucru de mirare şi dovada unui suflet cu adevărat zdrobit. Este oare vreo deosebire între “Milostiv fii mie, păcătosul”  şi cuvintele lui David: “Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi” ? Da, este o deosebire, căci cuvintele lui David sunt cu mult mai pline de căinţă decât ale vameşului. Vameşul nici nu îndrăznea să privească spre cer; dreptul David însă a făcut mai mult decât el. Unul spunea: “Milostiv fii mie!”, celălalt nu îndrăznea să spună nici atâta. N-a spus: “Să nu mă mustri”, ci: “Nu cu mânia Ta”; n-a spus numai: “Să nu mă cerţi”, ci: “Nu cu iuţimea Ta”. Prin aceste cuvinte David nu-I cere lui Dumnezeu să nu fie pedepsit, ci ca pedeapsa să nu-i fie prea grea.

Astfel, oricum ai privi lucrurile, vei vedea smerenia sufletului lui, atât prin aceea că se socoteşte vrednic de o atât de mare pedeapsă, cât şi prin aceea că nu îndrăzneşte să ceară o desăvârşită iertare de la Dumnezeu. Aşa se poartă toţi cei care simt deasupra lor cele mai cumplite pedepse, cei convinşi că sunt cei mai păcătoşi oameni. Mai mult decât atât, David cere să nu fie osândit cu asprime, nu pentru mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ci pentru neputinţa sa: “Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” . Dar cum se poate, oare, ca David să rostească astfel de cuvinte? Să le rostească omul care s-a bucurat de o mărturie atât de rară din partea lui Dumnezeu , omul care n-a uitat judecăţile lui Dumnezeu (“judecăţile Tale, spune el, nu le-am uitat”  omul care strălucea mai mult decât soarele? Da, se poate! Acesta e lucru minunat, că, deşi a săvârşit fapte atât de mari, niciodată n-a spus, nici n-a socotit că este vrednic, ci se socotea ultimul dintre toţi oamenii şi cerea să fie mântuit numai datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, David se ruga aşa: “Sunt vrednic, Doamne, de pedeapsă, de o pedeapsă de care nu se poate scăpa; merit să fiu chinuit veşnic; dar pentru că nu mai pot suferi pedeapsa şi chinurile, rogu-Te, scapă-mă de relele ce mă înconjoară”. Proorocul David adresa aceeaşi rugăminte ca şi slugile care au săvârşit o mulţime de greşeli. Aceştia nu pot spune că n-au greşit; şi pentru că nu mai pot suferi durerea biciuirilor, se roagă de stăpânii lor să nu-i mai lovească aşa de crunt. După părerea mea însă, David vrea să ne vorbească şi despre o altă neputinţă. Care e aceasta? Aceea ce se naşte din pricina tristeţii şi a plânsului. De obicei, marile supărări, când vin cu mai multă furie asupră-ne, mistuie toată puterea sufletului. Socot că şi dreptul David suferea de această neputinţă, născută în sufletul lui, din pricină că se osândea foarte tare, că niciodată nu-şi dădea bune nădejdi, ci totdeauna nădejdi contrarii. Acest lucru se vede lămurit din cuvintele următoare. După ce a spus: “Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt”, a adăugat: “Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele rnele” , după ce spusese mai înainte: “Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri!”.

Dacă David, care avea conştiinţa aşa de curată, roagă pe Dumnezeu să nu-i cerceteze faptele cu de-amănuntul, ce vom face noi, care suntem învăluiţi în atât de grozave  păcate, noi care, deşi suntem atât de departe de îndrăznirea aceluia, nu ne mărturisim păcatele nici a mia parte cât el? Pentru ce, însă, fericitul acela făcea o astfel de mărturisire? De ce? Pentru că învăţase că nimeni nu se va îndrepta înaintea lui Dumnezeu  şi că abia dacă dreptul se mântuie . Din această pricină uneori ÎI roagă pe Dumnezeu, zicând: “Să nu intri la judecată cu robul Tău” , iar alteori: “Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” .

5. Cu privire la David este vrednic de observat următorul lucru: nicăieri David nu face pomenire de faptele sale bune; dimpotrivă, atribuie mântuirea lui numai iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Aceasta este caracteristica unui suflet zdrobit, aceasta este caracteristica unui duh smerit; acest lucru îl face pe cel ce săvârşeşte fapte mari de virtute să se teamă şi să tremure mai mult decât păcătoşii. Că David tremura şi se temea se vede chiar din cuvintele lui. Ascultă ce spune: “Dacă Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va rămâne?”. Ştia David, ştia bine că suntem vinovaţi de multe păcate înaintea lui Dumnezeu şi că cele mai mici păcate merită cea mai mare pedeapsă. Cunoştea mai dinainte, în virtutea harului său de profet, cele pe care avea să le legiuiască Hristos la venirea Sa. Era încredinţat că sunt pedepsite cumplit nu numai uciderile, ci şi hulele, ocările , gândurile viclene, râsul , cuvintele proaste, glumele nesocotite , şi chiar cele mai mici păcate. Pornind tot de la aceeaşi convingere, şi Pavel, cu toate că nu se ştia vinovat cu nimic, spunea: “Nu mă ştiu vinovat cu nimic; dar cu aceasta nu m-am îndreptăţit” . Pentru ce? Pentru că Pavel socotea că nu atinsese măsura cinstirii ce I se cuvine lui Dumnezeu, cu toate că nu săvârşise nici o faptă rea. Şi, într-adevăr, aşa este.

Chiar dacă am muri de nenumărate ori pentru Dumnezeu, chiar dacă am săvârşi toată virtutea, totuşi aceste fapte ale noastre nu sunt nici pe departe la înălţimea cinstirilor cu care ne-a cinstit pe noi Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce-ţi spun! Dumnezeu n-are nevoie de nimic de la noi, ci îşi este de ajuns Luişi; ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, ne-a dat suflet, cum nu are nimeni pe pământ, a sădit raiul, a întins cerul, a întărit pământul, a aprins luminători strălucitori, a împodobit pământul cu lacuri, cu izvoare, cu râuri, cu flori şi cu pomi, a presărat cerul cu puzderie de stele, a făcut ca noaptea să ne fie tot atât de folositoare ca şi ziua pentru odihna şi tăria ce ne vin de pe urma somnului, într-adevăr, somnul hrăneşte trupurile noastre ca şi mâncărurile. Şi aceasta se vede de acolo că omul poate răbda de foame multe zile, pe când de somn, numai câteva.

Apoi, tot somnul răcoreşte şi îndepărtează căldura strânsă în noi în timpul zilei, pricinuită fie de razele soarelui, fie de muncile din fiecare zi, şi ne scoală iarăşi învioraţi spre a lua munca de la capăt, în timp de iarnă, din pricină că nopţile sunt mai lungi, somnul ne dă încă mai multă odihnă şi căldură, deoarece ne sileşte să stăm mai mult în casă. Întunericul mai îndelungat din timpul iernii nu s-a făcut la întâmplare şi fără socoteală, ci tocmai pentru a ne da prilej de mai multă odihnă, întocmai ca mamele pline de dragoste pentru copiii lor, care, atunci când vor să-şi adoarmă pruncii neliniştiţi, îi iau în braţe şi, acoperindu-le faţa cu o batistă, îi adorm, tot astfel şi Dumnezeu, întinzând întunericul pe deasupra lumii ca o batistă, îi face pe oameni să-şi înceteze lucrul şi să se odihnească. Dacă Dumnezeu n-ar fi făcut aşa, noi, din pricina dragostei de muncă, sau din pricina dragostei exagerate de bani, am cădea cu toţii zdrobiţi de pe urma oboselii; aşa însă, chiar fără voia noastră, pune capăt sudorilor.

Legea aceasta, a lungimii nopţilor iernii, uşurează şi reface nu numai trupurile, ci şi sufletele tot atât de mult ca şi trupurile. Ce poţi spune despre calmul şi liniştea nopţilor? Toate sunt cuprinse de tăcere: zgomote nu mai sunt; nu se mai aude strigăt ca ziua, unii să-şi plângă sărăcia, alţii să-şi strige nedreptăţile pe care le suferă; unii să-şi jelească bolile trupului, iar alţii moartea celor dragi; unii să lăcrimeze pentru paguba averilor, iar alţii pentru altceva din cele omeneşti; căci multe sunt pricinile care dau ziua naştere zgomotului şi strigătului. Noaptea însă scoate cu forţa pe oameni din toate aceste griji şi tulburări, ca din furtuna mării, şi-i odihneşte în portul ei cel liniştit. Acestea sunt binefacerile pe care ni le dă noaptea. Binefacerile zilei le ştim cu toţii.

Ce poţi spune apoi despre ajutorul dat nouă de către Dumnezeu pentru a comunica unii cu alţii? Pentru ca să nu fie o piedică pentru noi întâlnirea unora cu alţii din pricina lungimii călătoriei, Dumnezeu ne-a dat, pe întreaga suprafaţă a pământului, un drum mai scurt, marea. Prin această cale, a mării, locuim pe întreg pământul ca şi cum am locui cu toţii într-o casă: mergem adeseori unii la alţii; dăm cu uşurinţă vecinilor noştri produsele noastre şi le primim în schimb pe ale lor; stăpânim şi locuim o mică parte de pământ, şi totuşi ne bucurăm de bunurile de pretutindeni ca şi cum am fi stăpânii întregului pământ. Suntem pe pământ întocmai ca la o masă bogată la care fiecare comesean serveşte pe cei aşezaţi mai departe cu mâncărurile din faţa lui, şi primeşte la rândul său, întinzând numai mâna, mâncărurile care se află la distanţă de el. Şi dacă ai încerca să vorbeşti despre toate bunurile şi frumuseţile date de Dumnezeu omului, ar trebui să povesteşti nespus de mult fără însă a ajunge vreodată să le spui pe toate. Poţi oare, om fiind, să încerci a măsura înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu? Gândeşte-te numai cât de mulţi şi feluriţi sunt pomii: unii roditori, alţii neroditori; unii cresc în pustie, alţii în ţinuturile locuite; unii în munţi, alţii pe câmpii.

Gândeşte-te la felurimea seminţelor de pe pământ, din plante, din flori, din animalele de pe uscat, din animalele care trăiesc şi în apă şi pe uscat, din animalele de apă.

Gândeşte-te că toate cele văzute s-au făcut pentru noi: cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele.

Întocmai ca un împărat care-şi clădeşte un palat luxos, strălucitor prin bogăţia aurului şi scânteietor prin frumuseţea pietrelor preţioase, tot astfel şi Dumnezeu, după ce a făcut lumea, l-a adus pe om în lume ca să împărăţească peste toate cele din ea. Şi ceea ce este cu mult mai minunat este că n-a făcut plafonul acestui palat din nestemate, ci dintr-un alt material mai preţios; n-a aprins, atârnând de el, o lampă de aur, ci, după ce a atârnat lămpile, le-a poruncit să se mişte pe plafon, atât spre folosul nostru, cât şi spre marea noastră plăcere. Pardoseala acestui palat împărătesc, solul pământului, a întins-o Dumnezeu pentru om ca pe o masă luxoasă şi îmbelşugată.

Creatorul a dat toate aceste bunătăţi şi frumuseţi omului, care încă nu făcuse nici o faptă bună. Omul însă, mai apoi, deşi încărcat cu atâtea daruri, a fost nerecunoscător faţă de Binefăcătorul său. Şi totuşi, Creatorul său nu l-a lipsit cu totul de cinste, ci l-a scos numai din rai; îi dă numai această pedeapsă ca să-l împiedice să-şi întindă mai mult nerecunoştinţa sa şi să-l oprească să alunece spre mai rău. Gândindu-se apostolul la toate aceste binefaceri date omului de Dumnezeu şi la alte binefaceri mai mari decât acestea, căci le cunoştea fiind mişcat de Duhul Sfânt; gândindu-se la binefacerile de la creaţie, la binefacerile de fiecare zi, la binefacerile date fiecărui om în parte, la binefacerile date îndeobşte lumii, la binefacerile cunoscute şi la cele necunoscute, cu mult mai multe decât cele cunoscute; gândindu-se încă la binefacerile întrupării Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu şi la bunătăţile viitoare; într-un cuvânt, gândindu-se la toate aceste binefaceri şi adunând în minte de pretutindeni dragostea nespusă a lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi căzut într-un ocean fără fund, a văzut cât de multe şi cât de mari îndatoriri fată de Dumnezeu apăsau pe umerii lui, din care însă nu îndeplinise nici cea mai mică parte.

Aceasta este explicaţia cuvintelor lui Pavel; pentru aceasta îşi cerceta foarte cu de-amănuntul cele mai mici păcate, iar faptele bune le trecea sub tăcere. Pavel n-a făcut cum facem noi, care nici nu vorbim, nici nu ne amintim de păcatele noastre, multe cu adevărat şi mari, dar dacă facem o faptă bună cât de mică, o vânturăm în sus şi-n jos şi nu ne oprim de a ne lăuda şi a ne mândri cu ea până ce, din pricina îngâmfării, pierdem şi această mică faptă bună. Cu gândul la această purtare, David spunea: “Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el?” , nu s-a oprit la atât numai, ci ne şi mustră pentru nerecunoştinţa noastră: “Omul în cinste fiind, spune David, n-a priceput; s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” .

6. O slugă recunoscătoare socoteşte drept binefaceri personale binefacerile făcute îndeobşte tuturor; din această pricină are grijă să nu piardă nici o clipă spre a-i mulţumi binefăcătorului său pentru toate aceste binefaceri, ca şi cum ar fi obligat să-i mulţumească pentru toţi cei care s-au bucurat de aceste binefaceri. Aşa făcea Pavel, şi e bine să-l amintesc iarăşi pe el. Pavel spunea că Hristos a murit pentru el: “Dacă trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” . Prin aceste cuvinte, Pavel nu avea intenţia de a micşora darul lui Hristos adus lumii prin moartea Sa; dimpotrivă, se sârguia să arate că el personal trebuie să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru toată jertfa lui Hristos şi căuta să-i convingă şi pe ceilalţi să gândească la fel ca el. Dacă Hristos ar fi venit pentru un singur om, prin aceasta nu numai că darul Său nu s-ar fi micşorat, dar ar fi fost încă mai mare. Pentru ce? Pentru că, într-adevăr, poartă grijă tot atât de mult de un singur om, pe cât poartă grijă păstorul care pleacă în căutarea oii celei pierdute , pentru care se tulbură atât şi plânge atât. Cei care se împrumută cu bani, când nu-şi pot plăti datoriile, ba, dimpotrivă, când se afundă şi mai mult în prăpastia altor datorii, măcinaţi de grijă, nici nu mănâncă, nici nu dorm.

Cât de mult, oare, trebuie să sufere omul drept, care vede că datoria lui faţă de Dumnezeu nu-i în bani, ci în fapte? Nouă însă nici nu ne pasă că suntem atât de mult datori înaintea lui Dumnezeu, nu suferim deloc, ba, dimpotrivă, dacă plătim o mică parte din datorie, credem că am plătit toată datoria. Ba mai mult, avem impresia chiar că am mai dat şi dobândă. Dar nici această mică parte din datorie nu o plătim cu bunăvoinţa omului care se respectă pe sine, ci cercetăm mai întâi dacă avem vreo răsplată, dacă răsplata este mare şi dacă se trece în contul nostru; gânduri şi cuvinte vrednice să iasă din gura unor oameni fără demnitate, din gura unor năimiţi. Ce spui, omule cu suflet mic? Ce spui, nenorocitule? Este vorba să faci o faptă bine plăcută lui Dumnezeu, şi te opreşti să întrebi dacă ţi se dă răsplată? N-ar trebui, oare, să nu faci o faptă dacă prin săvârşirea ei cazi în gheenă? N-ar trebui, oare, dimpotrivă, să săvârşeşti cu multă râvnă numai faptele cele bune? Faci o faptă iubită de Dumnezeu, şi mai ceri încă altă răsplată? Într-adevăr, nu ştii ce mare fericire este a plăcea lui Dumnezeu! Dacă ai şti, n-ai mai gândi că poate exista vreo altă răsplată asemenea acesteia! Nu ştii oare că atunci ţi se măreşte răsplata, când îţi îndeplineşti îndatoririle fără să nădăjduieşti răsplată? Nu observi că şi oamenii îi cinstesc mai cu seamă pe aceia pe care-i văd că nu urmăresc atât răsplata, cât împlinirea îndatoririlor lor, pe aceia care-şi dau mai multă silinţă în a plăcea decât în a primi vreo cinstire?

Când oamenii se poartă cu atâta nobleţe faţă de semenii lor, tu, care ai primit atâtea binefaceri de la Dumnezeu, care nădăjduieşti să mai primeşti încă atâtea bunătăţi, când e vorba să săvârşeşti o faptă care duce la mântuirea ta, te mai interesezi de răsplată înainte de a o săvârşi? De asta suntem totdeauna reci şi nesimţitori; de asta nu suntem pregătiţi pentru săvârşirea vreunei fapte bune; de asta nu putem ajunge la căinţă; de asta nu putem să ne adunăm puţin sufletul nostru. Nu ne gândim cum trebuie la păcatele noastre; nu cercetăm binefacerile date nouă de Dumnezeu; nu căutăm pe oamenii care au săvârşit fapte mari şi minunate. De asta am dat cu totul uitării faptele cele bune, nu suntem cumpătaţi când avem succese în viaţă, când suntem fericiţi, nu suntem sinceri, minţim când spunem tuturor, de nenumărate ori, că suntem nişte păcătoşi. Că aşa stau lucrurile o putem vedea de acolo că ne pierdem firea, ne revoltăm când auzim că alţii rostesc aceste cuvinte şi considerăm drept insultă cuvintele lor. Astfel, toate faptele noastre nu-s decât făţărnicie; nu imităm pe vameş care, hulit de fariseu pentru mulţimea păcatelor lui, a suferit cu răbdare hula şi a cules rodul purtării lui, căci s-a pogorât din templu mai îndreptat decât fariseul . Noi însă nu ştim ce înseamnă a ne mărturisi păcatele, cu toate că suntem plini de nenumărate păcate. Ar trebui să fim încredinţaţi nu numai că am săvârşit nenumărate păcate, dar ar trebui să avem scrise ca într-o carte în inirna noastră toate păcatele noastre, mici sau mari, şi ar trebui să le plângem ca şi cum le-am fi făcut de curând.

Aducându-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem înfrânge iute mândria sufletului nostru. Aducerea-aminte necontenit de propriile păcate atrage după sine un atât de mare bine, încât Fericitul Pavel îşi spunea deseori chiar păcatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate păcatele sale de mai înainte îi fuseseră şterse; după botez a trăit într-o curăţie desăvârşită; astfel deşi nu se ştia vinovat cu nimic , nu avea păcate pentru care să suspine, totuşi făcea pomenire de păcatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunând: “Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” ; şi iarăşi: “Că m-a socotit credincios, punându-mă spre slujire pe mine, cel ce eram înainte hulitor şi prigonitor şi batjocoritor … că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam” ; şi iarăşi: “Nu sunt vrednic să mă numesc apostol” . Chiar dacă Dumnezeu ne-a iertat păcatele noastre trecute şi spovedite, totuşi trebuie să ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este în stare să ne mişte sufletul şi să ne îndemne să iubim puternic pe Dumnezeu. Când Simon Petru a fost întrebat de Domnul, care din cei doi datornici îl va iubi mai mult pe cămătar, şi a spus: “Socotesc că cel căruia i-a iertfit mai mult”. Domnul i-a răspuns: “Drept ai judecat” .

7. Atunci vom cunoaşte cât de covârşitor este harul lui Dumnezeu faţă de noi, atunci vom pleca ochii spre pământ, atunci ne vom smeri, când ne vom gândi la mulţimea păcatelor noastre trecute. Cu cât avem conştiinţa că am săvârşit păcate şi mai mari, cu atât ni se va muia mai mult sufletul nostru. Pavel îşi aducea aminte de păcatele lui trecute, cele de dinainte de botez; noi însă nu voim să ne aducem aminte de cele săvârşite după botez, care aduc după ele mare primejdie şi pe care avem îndatorirea de a le cerceta; dimpotrivă, dacă ne vine vreodată vreun păcat în minte, îndată îl alungăm, căci nu vrem ca amintirea lui să ne tulbure conştiinţa, nici chiar, pentru puţină vreme. Şi totuşi, păcatele ni se nasc din această plăcere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atât de nesimţitori şi atât de molatici, pe de o parte, nici nu mai putem să ne mărturisim păcatele de mai înainte (cum putem să le mai mărturisim, o dată ce ne-am obişnuit să nu le suferim nici amintirea?), iar, pe de altă parte., suntem cu totul gata de a săvârşi pe viitor altele. Bine ar fi să avem veşnic în noi trează amintirea păcatelor noastre! Frica de Dumnezeu să ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga şi moliciunea şi uşurătatea sufletului nostru! Dar dacă tăiem şi acest frâu, cine ,va mai opri sufletul să se îndrepte fără teamă spre prăpastie şi să cadă în adâncul pierzării? Pentru asta, dreptul David îşi punea necontenit înaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plângea, pentru asta suspina; plângea şi suspina cu amar.

Ţie, iubite Stelehie, care eşti un bărbat îmbunătăţit, îţi este de ajuns pentru căinţă să-ţi aminteşti totdeauna de binefacerile lui Dumnezeu faţă de oameni, să nu-ţi aminteşti niciodată de faptele tale de virtute, să cercetezi cu de-amănuntul dacă nu cumva ai săvârşit un păcat cât de mic, să iei ca model pe bărbaţii mari care au bine-plăcut mult lui Dumnezeu; iar după toate acestea, să te gândeşti că viitorul este nesigur şi necunoscut şi că lesnicioase sunt căderea şi păcatul. De asta se temea şi Pavel, de asta şi spunea: “Mă tem ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic” ; şi: “Cel căruia i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” .

Aşa făcea şi David: astfel de gânduri îi frământau necontenit mintea. Gândindu-se la binefacerile lui Dumnezeu, zicea: “Ce este omul, ca să-l pomeneşti, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri; cu slavă şi cu cinste l-ai încununat” , îşi uitase atât de mult faptele sale de virtute, încât, după ce dăduse dovadă de o covârşitoare înţelepciune, spunea: “Ce sunt eu. Doamne al meu, Doamne! Ce este casa tatălui meu, că m-ai iubit până într-atâta? Sunt mici toate acestea înaintea Ta, Doamne al meu, şi Tu ai grăit pentru casa robului Tău că va fi îndelungată. Aceasta este legea omului Doamne al meu, Doamne, către Tine. Ce va mai adăuga David vorbind cu Tine?” . Având necontenit în minte virtutea strămoşilor săi, socotea că el este un om de nimic în comparaţie cu ei. După ce a spus: “în Tine au nădăjduit părinţii noştri” , a adăugat, vorbind de sine: “Iar eu sunt vierme, şi nu om” . Atât avea de limpede înaintea ochilor nesiguranţa viitorului, încât spunea: “Luminează-mi ochii mei, ca să nu adorm spre moarte” . Gândea că avea să dea socoteală de atât de multe păcate, încât spunea: “Curăţeşte păcatul meu, că mult este!” .
Ţie, deci, iubite Stelehie, care eşti un bărbat îmbunătăţit, îţi sunt de ajuns acestea. Mie însă, în afară de aceste lucruri, îmi este de neapărată trebuinţă să dobor cerbicia mea şi multa-mi îngâmfare. Ce vreau să spun cu aceste cuvinte? Vreau să spun că am mulţime de păcate, că nu mi-e curată conştiinţa. Când păcatele pun stăpânire pe mine, nu mă lasă, chiar dacă vreau, să mă urc la înălţime.

De aceea, te rog şi mă cucernicesc îndrăznelii tale, pe care ai dobândit-o prin fapte de virtute înaintea lui Dumnezeu, întinde-mi mână de ajutor mie, ce necontenit te rog, ca să pot şi eu plânge, după cum merită, povara atâtor păcate, întinde-mi mână de ajutor ca să apuc un drum plăcut lui Dumnezeu, un drum care să mă urce la cer. Întinde-mi mână de ajutor ca să nu ajung în iad, unde nimeni nu poate să se mai mărturisească, unde voi suferi pedepsele date celor dispreţuiţi de Dumnezeu şi de unde nimeni nu mă va mai putea scoate. Atâta vreme cât trăiesc pe pământ, voi putea folosi mult de pe urma vieţii tale îmbunătăţite, iar tu îmi vei putea face nespus de mare bine. Dincolo însă, pe lumea cealaltă, ducându-mă în iad, unde nu va putea să mă ajute nici prietenul, nici fratele, nici tatăl, şi nici măcar să-mi uşureze chinurile, trebuie neapărat să sufăr o veşnică pedeapsă, înconjurat de neputinţă, cufundat în întuneric adânc, lipsit de suflet omenesc care să mă mângâie, ajuns hrană neîncetată flăcării care mistuie tot ce-i cade în braţe.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s