MĂRINIMIA DOMNULUI: Duminica 34 dupa Rusalii

Din „Dăruind vei dobândi”

Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia, 2006

MĂRINIMIA DOMNULUI

În vestita Pericopă evanghelică a fiului risipitor (Luca 15, 11-32) îmi propun să reţin sintagmele referitoare la purtarea tatălui (în persoana căruia mai mulţi exegeţi Îl recunosc pe Domnul).

Aflăm din text că risipitorul încă departe fiind, tatăl îl zăreşte şi se repede spre el. Aleargă, zice textul I se face milă de cel căit şi cu un gest de mare iubire cade pe grumazul lui şi îl sărută.

După ce răpeşte în felul acesta iertării răceala unui gest solemn şi îi conferă dulceaţa şi căldura desăvârşitei afecţiuni, tatăl trece la măsuri de ordin casnic şi concret: porunceşte să fie degrabă adusă haina dintâi a fiului, să i se pună inel în mână şi încălţăminte în picioare celui înfometat şi sărăcit, desigur desculţ şi îmbrăcat în zdrenţe.

Acestea cât priveşte persoana noului sosit; urmează dispoziţiile privind sărbătorirea evenimentului: junghierea viţelului îngrăşat. Şi precizarea caracterului cât mai voios, mai îmbelşugat, mai jovial al petrecerii în pregătire: să mâncăm, să ne veselim. Aşa se şi întâmplă: când vine acasă fiul cel cuminte se aud cântece şi jocuri.

Zaiafetul e în toi, fără de reticenţe şi făţarnice farafastâcuri: oamenii, cu inimă bună, râd, chiuie, saltă. Nimic rigid, scorţos, afectat în această explozie candidă a multămitei.

Ce rezultă de aici (şi din alte pasaje – afine ca duh cu acesta – din Evanghelii)!

– mărinimia Domnului, cred, nobleţea, boieria Lui, înfaţişarea-I de cavaler, gentleman (zic englezii), gentilom (zic francezii) şi mare aristocrat (în înţeles etimologic), de nobil (în sens sufletesc şi spiritual). Cum altfel decât ca ale omului supe¬rior, mărinimos şi cavaler, ca ale boierului (cu inima şi mintea) pot fi considerate aceste însuşiri certe izbitoare, ale lui Iisus Hristos?

– iubirea de duşmani (stăruitor recomandată – Matei 5, 14) mergând până la rugăciunea de pe cruce, făcută pentru neluarea în seamă a groaznicului păcat săvârşit de cei ce-L răstignesc (Luca 23, 34), care-i totodată şi totală lipsă de ranchiună, răzbunare şi răutate (sentimente josnice, mârlăneşti);

– iertarea: Petru e povăţuit să ierte nu de şapte ori ci de şaptezeci de ori câte şapte (Matei, 18, 22);

– mila: dovadă stau nenumăratele tămăduiri făcute din milă (femeia gârbovă, omul cu mâna uscată, bolnavul de idropică, slăbănogul…) ori şi învierea fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair, saturarea miilor de oameni în pustiu (milă îmi este de mulţime) cu părintescul gând că dacă vor fi sloboziţi flămânzi ar putea să se istovească pe drum ca unii ce au venit de departe (Matei 15, 32; Marcu 8, 2-3).

– discreţia:
când facem milostenie să nu ştie stânga noastră ce face dreapta (Matei 6, 3).
când postim, să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa (Matei 6, 17);

– încrederea, semn indubitabil de curăţie lăuntrică şi de nobleţe, numai omul netrebnic fiind bănuitor. De ce? Fiindcă îi judecă pe ceilalţi după propria-i necurăţie şi propriile-i rele porniri, atribuindu-le fărădelegile şi mişeliile pe care le-ar săvârşi ei însuşi în cazul că s-ar afla în locul lor.

Neîncrederea nu-i decât oglinda reflectantă a părţii josnice din sinea bănuitorului, un soi de portret al lui Dorian Gray. Omul cinstit, a cărui putere de judecată nu e coruptă de aprehensiuni ce-şi au sediul într-un subconştient tulbure, mai presus de orice nu este neîncrezător şi, până la dirimanta probă contrarie, se încrede în semenul său, îi face credit. Domnul, în scena furtunii de pe mare (Matei 8, 24-27; Marcu 4, 37-40; Ioan 8, 23-25) mai cu seamă pentru aceasta îşi ceartă ucenicii: pentru că nu au avut încredere în EI, în puterea prezenţei Sale alături de ei;

– dărnicia – El înmulţind pâinile şi peştii, saturând o dată patru mii de bărbaţi (Matei 15, 38; Marcu 8, 9), altă dată cinci mii, afară de femei şi de copii (Matei 14, 21; Marcu 6, 44; Luca 9, 14; Ioan 6, 10), îndemnându-şi ucenicii la o pescuire de pe urma căreia nu mai puteau să tragă mreaja de mulţimea peştilor (Luca 5, 6; Ioan 21, 6).

Aşa dă Hristos întotdeauna: har peste har, clătinat şi îndesat, răsplătind înzecit, însutit, înmiit, după regala dobânzii compuse. Căci, într-adevăr, cum răspunde, cum dăruieşte, oare dând un bacşiş, azvârlind o şpagă?

O, nu! Ci făcând celui care I-a deschis uşa, cinstea de a cina cu El: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

Ba şi mai mult (Ioan 14, 23): „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el”.

Altfel spus, la cel vrednic Dumnezeu va veni nu numai să ospăteze, ba să şi găzduiască. Dar apostolilor ce le făgăduieşte la Cina cea de Taină? „Să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri” (Luca 22, 30).

Răsplata, aşadar, nu-i alta decât poftirea la cina împărătească.

S-ar fi putut referi Iisus la multe daruri, favoruri şi bunătăţi, dar toate acestea – mărunte – nu ar fi fost potrivite cu firea Lui mărinimoasă, nobilă şi nefinită: pe acel care-L iubeşte şi care ascultă de porunci, îl aşează la masa împărătească, îi acordă statut de comesean al Sfintei Treimi, nici mai mult nici mai puţin! Şi păstrându-se în acest fel fericita tradiţie inaugurată la stejarul Mamvri.

Prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galiieii este şi ea semn de măreţie şi generozitate. Iar parabola lucrătorilor tocmiţi Ia vie tot în acelaşi spirit cred că trebuie interpretată. I s-au dat tâlcuri diverse, în lucrătorii năimiţi doar în ceasul al unsprezecelea şi plătiţi la fel cu acei din ceasul întâi, unora le place să vadă pe martirii a căror jertfa de sânge este echivalentă cu lunga mucenicie a pustnicilor şi asceţilor.

Pe mine unul mă bate gândul că modul de plată uniform al tuturor lucrătorilor, independent de numărul orelor de trudă, se explică prin boieria stăpânului, prin sila sa de contabilitate şi socoteli.

Să ne amintim de vorba lui Blaga: în rai nu se socoteşte, în rai a socoti e un păcat.

Lipsă de meschinărie şi duh negustoresc, de grijă pentru părăluţe şi zecimale, iată ce dovedeşte – mai presus de orice altceva – parabola relatată la capitolul douăzeci al Evangheliei Sfântului Apostol Matei. Cuvintele stăpânului (adică ale Domnului) confirmă de altfel ipoteza mea: „Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?” (Matei 20, 15).

Tot lipsa de micime şi îngrijorare pentru bănişori vădeşte şi reacţia Domnului la ungerea Sa cu mir de către femeia păcătoasă: pe apostoli, risipa aceasta îi supără şi îi scandalizează.

În Evanghelia Sfântului Ioan ca supărat şi scandalizat e pomenit numai Iuda (Ioan 12, 5). Dar Sf. Apostol Matei ne spune că s-au mâniat toţi ucenicii (Matei 26, 8), iar Sf. Marcu scrie că „erau mâhniţi şi cârteau unii între ei” (Matei 14, 4). Oricum ar fi, rezultă că apostolii, vai, au reacţionat, în general, foarte omeneşte şi lumeşte, asemenea unor mici gospodari prudenţi şi sperioşi pe care grozav îi irită şi-i scoate din răbdări orice mânuire cu dezinvoltură şi uşurătate a banilor. Trei sute de dinari, îşi vor fi zis – totodată mâhniţi şi înfricoşaţi – pentru nişte mir, pentru o mireasmă din care peste câteva clipe nu o să mai rămână nimic!

Îşi iubesc, fără îndoială, Domnul şi învăţătorul, dar nu pot sta reci şi nepăsători în prezenţa unui act pe care-l consideră a fi mărturie de nesăbuinţă, se simt jigniţi în adâncul fiinţei lor de oameni cuminţi, cu scaun la cap şi păstrători.

Iisus însă îi mustră, cu destulă asprime şi melancolie, ca un mare „boier” cum se află şi le expune ceea ce după două milenii avea să constituie temelia teoriei jertfei propusă de filosoful francez Georges Bataille; omul se cunoaşte după capacitatea lui de jertfa, după cât e în stare să „risipească”, să „irosească” din avutul şi bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul vieţii cotidiene.

Interpretând ungerea cu mir ca o jertfa cu bun miros, ca o manifestare de iubire şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar pentru arginţi, Iisus iarăşi ni Se înfăţişează ca un adevărat gentleman şi totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei vieţi şi cât mai convinşi că Hristos e vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i prea bun ori prea mult ori prea costisitor pentru El;

– Iisus e în mod constant politicos. „Prietene” ori „prieteni”, (ori li) se adresează de obicei interlocutorului ori interlocutorilor Săi. Chiar când e vorba de Iuda, tot apelativul „prietene” e folosit.

Este de asemenea blând, calm adică, de mâniat nu au izbutit să-L mânie decât fariseii ca deţinători a două însuşiri cu prisosinţă vulgare: minciuna şi făţărnicia.

Îl vedem pe Domnul păstrând o ţinută demnă în toate împrejurările, fie ele oricât de grave, de primejdioase.

Spre pildă când e adus în faţa sinedriului ori a lui Pilat.

Tăcerea aceea, de care se miră dregătorul, ce este ea de nu o manifestare a „ţinutei”?

— Şi a curajului!

Căci Hristos, Care de bună voie Se urcă pe Cruce, acesta în primul rând este: un viteaz, Hristos iubeşte curajul, îl predică, pe ucenicii Săi îi vrea îndrăzneţi, îi îndeamnă: nu fiţi fricoşi! nu vă temeţi! nu vă înspăimântaţi! îndrăzniţi!

Domnul dispreţuieşte frica, o trece printre păcate; pe fricoşi îi menţionează primii printre cei sortiţi iezerului de foc (Apoc. 21, 8).

Curajul, principala dintre virtuţile specifice omului supe¬rior şi nobil – iată învăţătura şi pilda lui Hristos!

Tot ca mărturie de curaj, demnitate şi altruism socotesc vorbele Domnului în grădina Ghetsimani către cei care veniseră să-L prindă: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă” (Ioan 18, 8), vădind grija Celui trădat şi încolţit de a nu-şi implica discipolii şi prietenii în tragedia Sa, de a nu le pune libertarea ori viaţa în pericol;

— Hristos, ca orice autentic aristrocat în sensul etimologic al termenului, Se socoteşte a fi slujitor. „Fiul Omului – declară El (Matei 20, 28; Marcu 10, 45) – n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească”. Le spală picioarele ucenicilor Săi pentru ca şi ei să facă aşa unii altora (Ioan 13, 14) şi ca să le fie drept pildă de purtare mereu.

În plan profan există, paralel, formula regelui Frederic al II-lea al Prusiei: „Nu sunt decât primul slujitor al Statului”. Osanalelor şi temenelelor le răspundea cu dispreţ; n-avea ce face cu ele. Nu suferea să fie preamărit. Îşi făcuse despre slujirea Statutului o idee înaltă, socotind-o a-i fi datorie absolută care se cere a fi pusă în practică zi de zi. Urma aşadar, în domeniul activităţii statale, învăţătura lui Hristos, Cel ce n-a pregetat să spele picioarele ucenicilor spre a statornici principiul că mai marele unei obşti va să fie în primul rând slujitorul ei.

Ca un nobil mărinimos, discret, modest, curajos, elegant şi demn în purtări, spontan şi darnic în relaţiile cu ceilalţi ni Se înfăţişează Domnul nostru.

E bine să ştim, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă noi facem un pas către El, El face o sută înspre noi.

E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă.

Aceasta ne dă curaj şi nădejde! deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, lin spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului.

Întocmai ca tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească.

Amănuntul e osebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi Lui.

Tatăl, adică Domnul, se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă. Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment.

După orice convertire Iisus stă la masa cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi -Matei), se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, cea scăpată de friguri, nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia.

Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi e gras, totu-i frumos orânduit.

Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem!

Cu o singură vorbă -aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.

Din cel din urmă păcătos, El poate face un supraom, adică, de fapt, un om. Căci ne spune cu dreptate eseista Svetlana Paleologu: „supra-umanul nu este decât măsura justă, în esenţă, a adevăratului uman”.

Hristos aceasta chiar face: dezvăluie supra-eul – overselff -ul zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecinţele căderii strămoşeşti şi de toate păcatele, sluţeniile şi josniciile proprii.

N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom. Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă.

El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor.

Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe.

Parabola fiului risipitor nu-i decât punerea în formă de povestire – cum ar spune Paul Ricoeur şi alţi critici contemporani – a minunii ce se numeşte restabilirea omului în fericita lui condiţie adamică, în haina lui dintâi.

Mai fericită de data aceasta, adaugă Dostoievski, dat fiind că risipitorul îşi va aduce aminte de greşeala sa, din hăul din care a ieşit şi va cunoaşte o beatitudine superioară celei a raiului iniţial.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s