Motivele acceptării morţii Sale pe cruce

PĂRINŢII BISERICII – ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI – Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Drd. Liviu Petcu – Vol. I

Motivele acceptării morţii Sale pe cruce

„(…) se explică acum de ce n-a ales El ocolirea morţii: fiindcă altminteri El n-ar fi făcut decât dovada fricii şi a micimii Sale în faţa ei. Numai prin implicarea morţii şi a luptei cu ea a putut El dărui celor supuşi morţii nemurirea, fiindcă scopul luptei era mântuirea şi viaţa şi nemurirea noastră, a tuturor. Când cineva vrea să arate faptul că o oală e rezistentă la foc (deci mai presus de tăria acestuia), nu are cum altfel să dovedească asemenea minunăţie decât punând-o el însuşi cu mâinile lui pe foc, ca apoi să o poată scoate de acolo nevătămată şi întreagă”. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, 15.5.6., în PSB., vol. 14, p. 237)

„(…) lucrarea aceasta singură potrivită scopului, care consta în a o părăsi pentru o clipă, dând morţii ceea ce era al ei (pentru dovedirea afinităţii de natură cu ea), ca numai puţin după aceea să o înalţe din nou din moarte, drept dovadă a puterii Sale dumnezeieşti precum şi a faptului că, datorită ei, viaţa făgăduită de El avea să fie pururi-dăinuitoare şi mai presus decât tot ce însemna moartea.

Cazul este, deci, limpede şi clar. Şi trebuie neapărat ca ucenicii Lui să vadă cu proprii lor ochi ce înseamnă întoarcerea la viaţă cea de după moarte, regenerarea cea întru putere, la care-i învăţa El să nădăjduiască şi pentru care-i pregătea, îmboldindu-i să ajungă mai tari decât moartea. De asta le-a şi îngăduit El să vadă acest lucru cu ochii lor. Fiindcă era necesar pentru ei, care aveau să-şi închine viaţa credinţei, să se convingă cu proprii lor ochi de adevărul celei dintâi şi mai însemnate dintre învăţăturile Lui; dar cu cât mai necesar era acest lucru pentru unii care, aidoma lor, urmau să-L vestească întregii lumi, urmau să facă tuturor cunoscută calea cunoaşterii lui Dumnezeu, deschisă de El tuturor oamenilor! Ca să poată ei rămâne neînfricaţi şi de neclintit la gândul morţii ce-i aştepta în confruntarea lor cu rătăcita credinţă în zei a neamurilor (şi ca să-l poată primi cu atâta seninătate!), viaţa de după moarte trebuia să ajungă pentru o convingere absolută. Fiindcă de n-ar fi ştiut ei de ce nu le pasă de moarte, nici nu s-ar fi putut înfăţişa pregătiţi să înfrunte soarta potrivnică. Iată deci pentru ce – vrând El să-i înarmeze împotriva cumplitei puteri a morţii – nu s-a mulţumit Cuvântul să-i strunească numai pe calea vorbelor şi a îndemnurilor, nici nu s-a mărginit să ticluiască cele legate de nemurirea sufletului cu simplă putere de convingere şi recurgând numai la presupuneri – aşadar în temeiul unor cuvinte de felul celor pe care le rostim noi, oamenii – ci dimpotrivă, le-a pus în faţă laurii unei biruinţe culese de El împotriva morţii chiar prin faptă!

Acesta este cel dintâi (şi mare) motiv al luptei date de Mântuitorul nostru împotriva morţii. Aşa a putut El dovedi ucenicilor Săi că moartea – care pentru toţi oamenii este ceva atât de cumplit – nu înseamnă de fapt nimic, şi i-a putut El face să vadă cu proprii lor ochi (dându-le prilejul să se încredinţeze ei înşişi prin văz) adevărul făgăduitei vieţi (de dincolo). Aşa a putut El face (din actul învierii) pârga nădejdii noastre, a tuturor, într-o viaţă în Dumnezeu şi în nemurire.

A mai existat însă şi un al doilea motiv pentru înviere, şi anume, dovedirea naturii dumnezeieşti a puterii ce sălăşluia în trupul Lui. Fiindcă dacă mai înainte vreme oamenii fuseseră în stare să divinizeze anumite făpturi omeneşti supuse morţii şi căzute sub biruinţa morţii, făcându-şi din ei eroi şi zeităţi, sigur că de-oameni-iubitorul Cuvânt al lui Dumnezeu S-a manifestat şi în această direcţie, înfăţişând oamenilor o natură mai puternică decât moartea. Făcând ca, după curmarea vieţii, trupeasca-i mortalitate să se împărtăşească din cea de a doua viaţă, El le-a îngăduit tuturor să vadă cam în cel fel arată triumful asupra morţii şi i-a făcut să înţeleagă că, în moarte, se cuvine să nu mărturisim decât un singur Dumnezeu, anume pe Cel încununat cu laurii biruinţei.

Arăta-voi acum şi un al treilea motiv al mântuitoarei Sale morţi.

A fost, anume, un sacrificiu, o jertfă adusă lui Dumnezeu, supremul împărat al tuturor, pentru întreaga noastră spiţă; o jertfă adusă şi consacrată întregii noastre turme a oamenilor; o jertfă adusă spre înlăturarea rătăcitei credinţe insuflate de demoni. Fiindcă această unică şi mare jertfă a preasfântului trup al Cuvântului nostru, odată adusă spre folosul întregului neam al oamenilor, odată oferit ca o jertfă de ispăşire a tuturor neamurilor căzute în starea de necredinţă la care-i adusese rătăcirea insuflată lor de demoni, toată puterea blestemaţilor şi spurcaţilor demoni avea să piară; toată sminteala pământească şi amăgitoare avea să se destrame, lăsând fără întârziere locul liber unei prezenţe mai puternice decât ea.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea V, 15.6-11, în PSB., vol. 14, pp. 237-239)

„Aducând prin moarte, ca un dar sfânt şi ca o jertfă liberă de orice pată, trupul pe care l-a luat, a depărtat îndată, de la toţi cei asemenea Lui, moartea, prin aducerea ca dar a trupului celui asemenea cu cel al lor[1]. Căci întrucât Cuvântul lui Dumnezeu era mai presus de toţi, aducându-Şi templul Său şi organul trupesc ca preţ, a plătit prin moarte în mod cuvenit datoria pentru toţi[2]. Şi fiind prin trupul asemănător unit cu toţi, Fiul nestricăcios al lui Dumnezeu i-a îmbrăcat în mod cuvenit pe toţi cu nestricăciune prin făgăduinţa învierii[3]. Astfel nu mai este în ei stricăciunea, datorită Cuvântului ce locuieşte în ei printr-un singur trup. Căci, aşa după cum intrând un mare împărat într-o cetate mare şi locuind în vreuna din casele din ea, întreaga cetate se învredniceşte de mare cinste şi nu mai e atacată de vreun duşman sau tâlhar pentru a o nimici, ci se învredniceşte mai degrabă de toată îngrijirea din pricina împăratului care locuieşte într-o casă din ea, la fel s-a petrecut şi cu Împăratul tuturor. Căci venind în ţara noastră şi locuind într-un trup asemenea cu al celorlalţi, toată uneltirea vrăjmaşilor împotriva oamenilor şi toată stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat[4]. Dar neamul omenesc s-ar fi pierdut dacă Stăpânul şi Mântuitorul tuturor, Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi venit pentru a pune capăt morţii.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. II, IX, în PSB, vol. 15, p. 101)

„Trupul Lui, având aceeaşi fire ca a tuturor — căci era trup omenesc, măcar că s-a alcătuit printr-o minune de chip nou — şi fiind deci şi el muritor, a murit potrivit sorţii trupurilor noastre asemănătoare; dar prin sălăşluirea Cuvântului în el, nu s-a stricat potrivit firii lui, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu care locuia în el, era în afara stricăciunii[5]. Şi astfel s-au petrecut cu el în chip minunat amândouă acestea împreună: moartea tuturor s-a împlinit în trupul Domnului şi moartea şi stricăciunea au fost desfiinţate în el pentru Cuvântul care era unit cu el. Căci era nevoie de moarte şi trebuia să primească moartea pentru toţi, ca să se împlinească ceea ce se datora de către toţi. De aceea, Cuvântul, precum am spus, deoarece nu era cu putinţă ca El să moară — căci era nemuritor — Şi-a luat un trup ce putea muri, ca să-l aducă în locul tuturor şi ca, pătimind pentru toţi, datorită sălăşluirii Lui în el, să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evr., 2, 14-15).” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XX, în PSB, vol. 15, pp. 115-116)

„Pentru ce însă, va zice cineva, dacă era nevoie să dea trupul Său morţii pentru toţi, nu l-a dat pe acesta simplu ca orice om, ci a mers până la răstignire? Căci se cuvenea mai degrabă să-Şi dea trupul în mod cinstit, decât să sufere această moarte de ocară. Ia seama cât de omenească este această întrebare. Căci ceea ce s-a petrecut cu Mântuitorul a fost cu adevărat lucru dumnezeiesc şi vrednic, pentru multe motive, de dumnezeirea Sa. Întâi, pentru că moartea ce le vine oamenilor, le vine din slăbiciunea firii lor. Căci neputând să dureze mult timp, ei se desfac cu vremea. De aceea le vin şi boli şi mor din slăbiciune. Dar Domnul nu a fost slab, ci a fost Puterea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Viaţa însăşi. Deci, dacă ar fi murit undeva retras şi Şi-ar fi depus trupul, după obiceiul oamenilor, într-un pat, s-ar fi socotit că a pătimit şi El aceasta din slăbiciunea firii, neavând nimic mai mult decât ceilalţi oameni. Dar, de vreme ce era Viaţa şi Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuia să sufere o moarte pentru toţi, fiindcă pe de o parte Viaţa şi Puterea lui Dumnezeu întărea trupul în Sine; dar pe de alta trebuia să treacă prin moarte, nu Şi-a luat de la Sine prilejul de a aduce această jertfă, ci de la alţii. Căci Domnul nu avea de ce să Se îmbolnăvească, având să tămăduiască bolile altora şi nu avea de ce să-I slăbească trupul Lui, când prin el dă putere slăbiciunilor altora. Pentru ce, deci, nu a împiedicat şi moartea Sa, cum a împiedicat boala? Fiindcă pentru aceasta a luat trup şi fiindcă nu s-a cuvenit să împiedice moartea de la El, ca să nu împiedice şi învierea. Dar nu se cuvenea totuşi ca boala să premeargă morţii Lui, ca să nu se cugete vreo slăbiciune în trupul Lui. Dar nu a flămânzit? Da, a flămânzit pentru ceea ce era propriu trupului, dar n-a murit din pricina foamei, datorită Domnului ce purta trupul Lui. Pentru aceea, chiar dacă a murit pentru răscumpărarea altora, nu a văzut stricăciunea (descompunerea), căci a înviat întreg. Pentru că trupul nu era al altcuiva decât al Vieţii.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXI, în PSB, vol. 15, pp. 116-117)

„Nu se potrivea nici să fugă de moartea pricinuită Lui de alţii. Ci I se cuvenea mai degrabă să o caute, pentru a o desfiinţa. De aceea, pe drept cuvânt, nici nu a părăsit trupul prin El însuşi, nici nu s-a pus la adăpost de uneltirea iudeilor. Iar aceasta nu arată o slăbiciune a Cuvântului, ci mai vârtos Îl face cunoscut ca Mântuitorul şi ca Viaţa, aşteptând moartea spre desfiinţarea ei şi grăbindu-Se să sufere moartea pricinuită Lui pentru mântuirea tuturor. Altfel spus, Mântuitorul nu a venit ca să sufere moartea Lui, ci pe cea a oamenilor. De aceea nu a depus trupul printr-o moarte a Lui, căci nu era supus acesteia, odată ce era Viaţa, ci a primit-o pe cea de la oameni ca să o desfiinţeze şi pe aceasta, cu desăvârşire, când a venit în trupul Său[6].

Apoi şi din aceasta poate vedea cineva temeiul pentru care trupul Domnului a avut un astfel de sfârşit. Domnul Se gândea în primul rând la învierea pe care avea să o pricinuiască trupului. Iar trupul Său trecut prin moarte era semnul de biruinţă (trofeul) pe care trebuia să-l arate tuturor, ca să-i încredinţeze pe toţi de desfiinţarea stricăciunii produse de El şi de nestricăciunea trupurilor adusă pentru viitor, datorită faptului că trupul Lui a păstrat-o ca arvună şi ca dovada viitoarei învieri a tuturor. Dacă deci trupul Lui s-ar fi îmbolnăvit şi Cuvântul S-ar fi despărţit de el în faţa tuturor, ar fi fost un lucru necuvenit ca Cel ce era tămăduitorul bolilor altora să treacă cu vederea istovirea prin boli a trupului Său. Şi cum s-ar fi crezut că poate alunga bolile altora, dacă templul Său ar fi fost plin de slăbiciune? Căci sau s-ar fi râs de El ca de unul ce nu putea alunga boala, sau, putând-o şi nefăcând-o, ar fi fost socotit ca neiubitor de oameni faţă de alţii.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXII, în PSB, vol. 15, pp. 117-118)

„Iar dacă ar fi murit fără vreo boală şi fără vreo durere, ascuns undeva şi retras într-un colţ oarecare, sau în loc pustiu, sau în vreo casă, şi după aceea, arătându-se iarăşi deodată, ar fi spus că S-a ridicat pe Sine din morţi, s-ar fi părut tuturor că spune poveşti (mituri) şi cu atât mai puţin ar fi fost crezut dacă ar fi vorbit despre înviere, nefiind nimeni care să mărturisească despre moartea Lui. Căci învierii trebuie să-i premeargă moartea. Dacă deci moartea trupului ar fi avut loc undeva pe ascuns, nearătată fiind moartea şi întâmplată fără martori, nearătată şi fără martori ar fi fost şi învierea Lui. Sau pentru ce, odată înviat, ar fi vestit învierea Sa, iar moartea ar fi căutat să o sufere pe ascuns? Sau pentru ce ar fi alungat pe draci în văzul tuturor şi pe orbul din naştere l-ar fi făcut să vadă de faţă cu alţii şi apa ar fi prefăcut-o în vin la fel, ca să fie crezut că e Cuvântul lui Dumnezeu, iar trupul muritor nu l-ar fi arătat în văzul tuturor devenind nestricăcios, ca să fie crezut că El e Viaţa? Şi cum ar fi avut ucenicii Lui îndrăzneala cuvântului despre învierea Lui, dacă nu ar fi putut spune că întâi a murit? Sau cum ar fi fost crezuţi spunând că întâi a avut loc moartea, apoi învierea, dacă n-ar fi avut printre cei către care aveau îndrăzneala să grăiască, martori ai morţii Lui? Căci dacă, săvârşindu-se chiar în văzul tuturor moartea şi învierea Lui, fariseii de atunci n-au voit să creadă şi au silit şi pe cei ce au văzut învierea să o tăgăduiască, dacă acestea s-ar fi întâmplat pe ascuns, câte motive n-ar fi născocit aceia pentru necredinţa lor? Apoi cum s-ar fi dovedit sfârşitul morţii şi biruinţa asupra ei, dacă n-ar fi fost adus El la judecată şi n-ar fi fost dovedit ca mort prin osândirea în faţa tuturor, desfiinţând apoi moartea prin nestricăciunea trupului?” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXII-XXIII, în PSB, vol. 15, pp. 117-119)

„Dar trebuie să respingem prin apărarea noastră şi alte obiecţii care ar putea veni de la alţii. Ar spune poate cineva şi aceasta: dacă moartea Lui trebuia să se săvârşească în văzul tuturor ca să aibă martori şi să se creadă şi cuvântul despre învierea Lui, ar fi trebuit să-Şi caute cu cugetarea o moarte slăvită, ca să ocolească măcar ocara crucii. Dar şi dacă ar fi făcut aceasta, tot ar fi dat prilej de bănuială, ca Unul ce n-ar fi avut putere împotriva oricărei morţi, ci numai împotriva celei aflate de El prin cugetare. Şi aceasta ar fi dat iarăşi motiv necredinţei în învierea Lui. De aceea nu I-a venit moartea trupului de la Sine, ci din uneltire, ca chiar moartea pricinuită Lui de alţii să o desfiinţeze. Căci precum un atlet viteaz, mare în cugetare şi bărbăţie, nu-şi alege singur pe cei cu care se luptă, ca să nu lase bănuiala că îi e frică de vreunii, ci dă privitorilor puterea să-i aleagă, chiar dacă i-ar fi duşmănoşi, pentru ca doborând pe cel asupra căruia s-au învoit ei, să fie crezut ca cel mai tare, la fel şi Viaţa tuturor, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu Şi-a ales El moartea trupului, ca să nu pară că Îi este frică de o alta, ci a primit să o rabde pe cea aleasă de alţii şi mai ales pe cea socotită de vrăjmaşii Lui ca cea mai cumplită, mai de ocară şi mai greu de răbdat, ca, desfiinţând-o El şi pe aceasta, să fie crezut că este Viaţa, iar stăpânirea morţii să fie deplin înlăturată. Deci s-a petrecut ceva minunat şi uimitor: chiar moartea de ocară, pe care au socotit-o ei să I-o pricinuiască, a fost trofeul (mijlocul de biruinţă) împotriva morţii. De aceea nu a suferit nici moartea lui Ioan, prin tăierea capului, nici cea prin sfâşiere, a lui Isaia, ca să păzească şi în moarte trupul întreg şi să nu dea motiv celor ce voiesc să împartă Biserica.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXIV, în PSB, vol. 15, p. 119)

„Dacă ar întreba şi vreunul dintre ai noştri, nu ca un certăreţ, ci ca iubitor de învăţătură: pentru ce nu a suferit altfel de moarte, ci pe cea de pe cruce, să audă şi el că nu altă moarte, ci aceasta ne era de cel mai mare folos. De aceea a suferit-o Domnul pe aceasta. Căci dacă a venit să poarte blestemul ce apăsa asupra noastră, cum s-ar fi făcut altfel blestem (Gal., 3, 13), dacă nu primea moartea celor blestemaţi? Iar aceasta este crucea. Căci aşa s-a şi scris: Blestemat este cel spânzurat pe cruce (Deut., 21, 23; Gal., 3, 13). Apoi, dacă moartea Domnului Hristos este preţ de răscumpărare pentru toţi, şi prin moartea aceasta se surpă peretele din mijloc al despărţiturii (Efes., 2, 14) şi se face chemarea neamurilor, cum ne-ar fi chemat pe noi, dacă nu S-ar fi răstignit? Căci numai pe cruce moare cineva cu mâinile întinse. De aceea se cuvenea să o sufere Domnul pe aceasta şi să-Şi întindă mâinile, ca prin una să atragă pe poporul cel vechi, iar prin cealaltă, pe cei din neamuri, şi pe amândoi să-i unească în Sine[7]. Aceasta a spus-o şi El, arătând cu ce fel de moarte va răscumpăra pe toţi: Iar când Mă voi înălţa, pe toţi îi voi atrage la Mine (In., 12, 32).” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV, XXV, în PSB, vol. 15, p. 120)

„(…) Hristos a suportat moartea spre a surpa stăpânirea morţii, ca să se slăvească de noi ca Dumnezeu. Deci moartea înaintează spre slava dumnezeiască, având drept sfârşit învierea strălucitoare şi umilinţa patimii fiind biruită de slava supremă, dispare în nefiinţă[8].” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi Adevăr, cartea a unsprezecea, în PSB, vol. 38, pp. 391-392)

[1] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Trupul întărit în sfinţenie prin responsabilitatea trezită în suflet, aducându-se în curăţie Tatălui, învinge moartea. (n.s. 34a, p. 101)

[2] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Plata acestui preţ pentru toţi prin moarte nu are numaidecât un înţeles juridic, sau numai un înţeles juridic. El a înviat pentru toţi, pentru că nu se putea scăpa de stricăciune, decât trecându-se prin moartea trupului Său. Dar ei, deşi mureau toţi, nu scăpau propriu zis de moarte prin moartea lor, ci mergeau la moartea veşnică. Numai Iisus trecând, ca şi ei, prin moarte, şi anume trecând prin ea pentru toţi ca Unul ce era şi Dumnezeul tuturor, i-a scăpat pe toţi în El de stricăciune şi de moarte, plătind în locul lor datoria morţii. I-a scăpat fiind de o fiinţă cu ei ca om, dar şi Dumnezeu. (n.s. 35, p. 101)

[3] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Nestricăciunea deplină o au deocamdată oamenii numai virtual în făgăduinţa învierii. Dar ea a început să-şi pună o bază în ei prin unirea lor cu Hristos cel înviat, încă în viaţa aceasta. În suflet Raţiunea-Subiect suprem restabileşte raţiunea-subiect în puterea ei care pregăteşte prin curăţie şi trupul pentru învierea întru slava luminii. (n.s. 36, p. 101)

[4] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dar între trupurile oamenilor şi între ele şi al lui Hristos este o legătură interioară prin deofiinţimea lor, cum nu e între casele dintr-o cetate. (n.s. 36a, p. 101)

[5] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Nu era nestricăcios prin fire, căci nici o creatură materială nu e stricăcioasă prin sine, ci e supusă legii compunerii şi descompunerii, sau mişcării neîncetate a atomilor. Nici Adam înainte de cădere nu avea nestricăciunea prin fire, ci datorită puterii Cuvântului ce Se afla în el. Biserica a condamnat pe aftartodocheţii din sec. V-VI, care socoteau că trupul Domnului era nestricăcios prin fire. Fără îndoială Cuvântul putea să ţină trupul şi în stare de nemurire dacă ar fi voit. Dar El a voit să primească moartea cu trupul pentru a o învinge, nu nesuportând-o, ci suportând-o. Dădea o dovadă mai sigură a puterii Lui ridicându-Se din moarte la viaţă, decât ocolind moartea. El n-a evitat să trăiască până la capăt destinul omenesc, arătându-ne şi nouă rostul pozitiv al trăirii acestui destin. Dacă ar fi ocolit moartea ar fi ocolit-o numai pentru Sine. Numai învingând-o în trupul Său, a învins-o pentru toţi. (n.s. 68, p. 115)

[6] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Moartea venită de la ceilalţi în trupul Lui era moartea ce nu numai stăpânea pe fiecare, ci şi-o provocau uneori unii altora, printr-o despărţire externă de Dumnezeu şi de semeni. De aceea Iisus primind şi biruind chiar o moarte provocată Lui de ceilalţi, a biruit totuşi puterea morţii din ceilalţi. El le-a putut împărtăşi apoi trupul Său ca trup ce a biruit puterea morţii, pe care şi-o provoacă uneori unii altora. Le-a dat un trup fortificat împotriva morţii. În El moartea altora, moartea ce se comunica între ceilalţi şi pe care a primit-o şi El provocată cu deadinsul de ei, şi-a stins puterea. Ei au dat moartea în trupul Lui şi El le-a dat viaţă prin trupul Său. Ei voiau să-L atragă în moartea lor. El i-a atras în viaţa Lui, nu fugind de moartea ce I-au dat-o, ci stingând-o în El. Moartea Lui nu a fost pentru El urmarea legii interioare a stricăciunii trupului. Ea a fost acceptată prin voinţă, printr-un act al voinţei umane şi al voinţei dumnezeieşti cu care cea dintâi s-a pus de acord. Deci un act exclusiv al iubirii de oameni, nu al necesităţii. Moartea Lui stătea sub puterea voinţei Lui chiar pe cruce. De aceea e un act de tărie, răbdat prin tăria voinţei. De aceea a fost admisă până la împlinirea ei, dar nu şi în urmările ei, care sunt stricăciunea. În momentul în care s-a împlinit, voinţa, rămasă mereu necopleşită de moarte, s-a întors împotriva morţii, înlăturând urmările ei. (n.s. 72, p. 118)

[7] Tâlcuirea Pr. Stăniloae: În Cuvântul cel întrupat, răstignit şi înviat se readună, cum a spus sfântul Maxim Mărturisitorul, toate făpturile care cred, ca liniile în centrul cercului de unde au pornit. (n.s. 73a, p. 120)

[8]  Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Patima şi moartea Lui dispar în nefiinţă. El nu mai e supus lor. Şi aşa se va întâmpla şi cu cei ce se vor alipi de El. A muri din  iubire, înseamnă a învinge moartea pentru veci. Căci moartea învinge şi-l ţine învins numai pe cel ce moare închis în egoism din pricina lui. (n.s. 449, p. 392)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s