„Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu”

din LUMINA SFINTELOR SCRIPTURI – antologie Sf Ioan Gura de Aur

DUMNEZEU  FIUL („Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum Eu voiesc, ci precum voieşti Tu”)

Acum sufletul Meu este tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă pe Mine de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. (27) Dar acesta nu este limbajul celui ce trebuia să convingă că El mergea la moarte în mod voluntar? Acela este, dimpotrivă, sensul acestor cuvinte. Mântuitorul, ca să nu se zică, că fiind lipsit de durerile omeneşti, Lui îi era uşor să filosofeze asupra morţii, şi că El îi îndemna pe alţii la aceasta, neavând de suferit nimic El însuşi, face să se vadă aici că cu toate că se temea, totuşi n-a refuzat-o, fiindcă ea trebuia să ne fie foarte folositoare şi utilă. Într-un cuvânt, aceste cuvinte îi aparţin trupului pe care l-a luat El şi nu dumnezeirii Sale. Iată pentru ce zice El: Acum sufletul Meu este tulburat. Dacă El nu era aşa, ce urmare ar mai fi fost între aceste cuvinte şi cele următoare: Părinte, izbăveşte-Mă pe Mine de ceasul acesta? Dumnezeiescul Mântuitor este atât de tulburat, încât îi cere Tatălui său să-L scape de moarte, dacă ar putea s-o evite.

Aceste cuvinte arată slăbiciunea naturii omeneşti. Dar, Eu nu pot alege nimic, zice El, pentru a cere să fiu scăpat de moarte, căci pentru aceasta am venit în ceasul acesta; este ca şi cum ar zice: oricât de mare ar putea fi tulburarea şi întristarea noastră, să nu fugim de moarte; oricât aş fi Eu de tulburat, tot nu voi fugi de moarte. Trebuie să suferim ceea ce ni se întâmplă; dar: Părinte, preaslăveşte numele Tău (28). Cu toate că tulburarea în care Mă găsesc, Mă face să pronunţ aceste cuvinte, Eu spun contrarul: Preaslăveşte numele Tău, adică: du-Mă la cruce, ceea ce arată o slăbiciune omenească şi neputinţa firii care nu vrea să moară şi face să se vadă că Iisus Hristos nu era lipsit de sentimente omeneşti. Precum nu se socoteşte ca păcat când ne este foame, sau de a dori să dormim, de asemenea nu este o dorinţă viaţa prezentă. Ori, Iisus Hristos era lipsit de orice păcat, dar nu de instinctele naturale, altfel trupul Lui n-ar fi fost un trup adevărat. Prin aceste cuvinte, Dumnezeiescul Mântuitor ne-a mai învăţat un lucru. Şi care? Că dacă ni se întâmplă să fim înecaţi şi în frică, nu trebuie să ne lăsăm pentru aceea întristaţi şi să ne schimbăm hotărârea.

Părintele Meu, preaslăveşte numele Tău. Iisus Hristos face să se vadă că El moare pentru adevăr, ceea ce numeşte El slava lui Dumnezeu, şi aceea s-a întâmplat după moartea Sa.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXVII, 1-2, p. 344)

„-Pentru ce spune în această rugăciune: … dacă este cu putinţă?

-Prin aceste cuvinte ne arată slăbiciunea firii omeneşti, care nu vrea cu una cu două să fie smulsă din viaţa aceasta, ci pregetă, şovăie din pricina dragostei pentru viaţa aceasta sădită de la început de Dumnezeu într-însa”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 120)

„-Pentru ce zice: Nu este cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu?

-Şi de ce te minunezi că-Şi dă atâta silinţă înainte de răstignire ca să ne încredinţeze de slăbiciunea trupului Său, când şi după înviere văzând că ucenicul se îndoieşte, nu S-a ferit să-i arate şi rănile, şi semnele cuielor, să supună rănile atingerii mâinii şi să zică: Cercetează şi vezi, că duhul nu are carne şi oase (Luca 24, 39; Ioan 20, 27)”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 121)

„Nu-i o vină că trupul nu vrea să moară. Doar este o însuşire a firii; iar Domnul a arătat în El toate însuşirile firii, afară de păcat, şi chiar cu multă prisosinţă, ca să închidă gurile ereticilor. Când Domnul spune: De este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta şi: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu, nimic altceva nu arată decât că a îmbrăcat cu adevărat trup care se temea de moarte. Aceasta înseamnă a se teme de moarte, a şovăi, a fi neliniştit, a avea trup”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 122)

,,… nu s-a înfăţişat El deodată ca un om crescut, ci s-a născut şi s-a nutrit de mumă-Sa, a crescut şi a sporit, pentru ca prin toate acestea să fie crezută omenirea Lui cea adevărată. Ba încă nu s-a oprit la această dovadă, ci a suferit cu trupul Său toate slăbiciunile firii omeneşti, a însetat şi a flămânzit, a dormit şi a ostenit, ba a mers şi la cruce şi a pătimit atât de mult, pe cât poate vreun om pătimi. De aceea a căzut de pe faţa Lui sudoarea ca picăturile de sânge, precum aceea s-a întristat şi s-a descurajat. Deci, precum El flămânzea şi ostenea, dormea şi mânca şi bea, tot aşa şi pregeta a muri, şi prin aceasta a arătat adevărata Sa omenire; căci dragostea către viaţă este sădită în firea omenească. Aşadar, spre a arăta că trupul, pe care El l-a luat, nu este nălucire, nici părere, de aceea El a pus la iveală înaintea noastră patimile Sale.

Acesta este un temei. Afară de aceasta, pot să vă mai aduc şi un altul, care este tot aşa de însemnat; care este acesta? Hristos a voit să înveţe pe oameni toate faptele cele bune. Iară cine voieşte să dea învăţătură dreaptă, trebuie să înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Aceasta este învăţarea cea mai bună. Când cârmaciul stă lângă învăţăcelul său, arătându-i cum să ţină cârma, uneşte vorba cu exemplul; el nu numai vorbeşte, nici numai lucrează, ci le uneşte amândouă. La fel face şi zidarul. Pune pe învăţăcelul său lângă sine şi îi arată, prin cuvânt şi prin faptă, cum trebuie să zidească. Tot aşa fac şi ceilalţi meşteri. Învăţarea şi exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindcă Hristos a venit ca să ne înveţe toate faptele cele bune, de aceea El învăţa ce trebuie a face, şi totodată şi El însuşi făcea; căci El zice aşa: Cine va face şi va învăţa aşa, acela mare se va chema întru împărăţia cerului (Mt. 5, 19). Iată, El voia ca noi să fim smeriţi şi blânzi, şi a învăţat aceasta cu cuvintele. Însă El a învăţat aceasta şi prin faptele Sale, căci după ce a zis: Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi (Mt. 5, 3-4), a arătat prin faptele Sale cum trebuie a împlini această datorie. El a luat fota, s-a încins cu dânsa şi a spălat picioarele ucenicilor Săi (In. 13, 4-5). Ce a putu să fie asemenea acestei smerenii? Aşadar, El a învăţat această faptă bună nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Tot aşa a arătat El cu fapta blândeţea şi păciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste faţă de sluga arhiereului, dar a zis numai atâta: De am grăit rău, mărturiseşte de rău, iară de am grăit de bine, de ce Mă baţi? (In. 18, 23). El a poruncit a ne ruga pentru vrăjmaşi, dar iarăşi ne-a învăţat aceasta prin faptele sale. Căci când spânzura pe cruce, a zis: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Lc. 23, 34). Aşadar, precum El ne-a poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmaşi, aşa s-a rugat şi El însuşi, măcar că şi fără de aceasta El putea să-i ierte, prin propria Sa putere. Iarăşi a poruncit El să facem bine celor ce ne urăsc, să binecuvântăm pe cei ce ne clevetesc. Şi aceasta a făcut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, măcar că ei Îl huleau, ca şi cum ar fi El însuşi cuprins de demon. El grămădea binefacerile asupra prigonitorilor Săi şi a introdus în împărăţia cerului pe cei ce au voit să-L răstignească. Mai departe zice: Să nu purtaţi la brânele voastre nici aur, nici argint, nici aramă (Mt. 10, 9); şi El a împlinit şi aceasta, precum singur zice despre Sine: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iară Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul (Mt. 8, 20). El ne-a învăţat şi cum să ne rugăm. Apostolii au zis către Dânsul: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm (Lc. 11, 1); şi de aceea El însuşi se ruga, pentru ca ei să înveţe de la Dânsul a se ruga. El însă trebuia să le arate lor nu numai că trebuia a se ruga, ci încă şi cum să se roage. De aceea, El le-a dat şi  formula rugăciunii: Tatăl nostru, carele eşti în ceruri şi celelalte. Fiindcă El ne-a poruncit a ne ruga: şi nu ne duce în ispită, adică în primejdie, ne învaţă aceasta însuşi şi cu fapta, când zice: Părinte de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta, prin care învaţă pe toţi credincioşii a nu se arunca singuri în primejdii, ci a aştepta năpădirea vrăjmaşilor, iar atunci a arăta toată bărbăţia. Ei nu trebuie a se grăbi înşişi şi a se expune primejdiei.

Aşadar, fiindcă El voia să înveţe pe ucenicii Săi a se ruga, se roagă El însuşi, după firea Sa cea omenească, nu însă după cea dumnezeiască. Iară ca om s-a rugat El, pentru ca să ne înveţe că trebuie să ne rugăm pentru izbăvirea noastră din primejdii. Iară dacă izbăvirea noastră va fi cu neputinţă, atunci să respectăm hotărârea cea dumnezeiască. De aceea a zis El: Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu. Aceasta nu trebuie a se înţelege ca şi cum El ar avea altă voinţă decât Tatăl; şi cuvintele acestea trebuie să fie învăţătură pentru oameni, ca ei, chiar când sunt în necaz şi în primejdie, când tremură şi nu le place a muri, totuşi trebuie să supună voinţa lor voinţei lui Dumnezeu. Pavel ştia aceasta şi a împlinit-o. El a rugat pe Domnul ca să depărteze ispitele de la dânsul şi a zis: De trei ori pe Domnul am rugat (II Cor. 12, 8), dar fiindcă aceasta nu era voia Domnului, el a adăugat: de aceea binevoiesc întru neputinţă, în nevoi şi în prigonire (II Cor. 12, 10).

Aşadar, Hristos amândouă acestea ne-a învăţat prin rugăciunea Sa, să nu ne aruncăm înşine în primejdii, ci să ne rugăm pentru depărtarea primejdiei. Dacă ea totuşi ne-a ajuns, să o întâmpinăm cu bărbăţie şi cu răbdare şi să supunem voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu. Deci, ştiind noi acestea, să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită; iară dacă am căzut în ea, să cerem de la Dumnezeu răbdare şi putere şi totdeauna să supunem voinţa noastră voinţei Lui.” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Vineri, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 154-159)

,,De aceea, după cum a flămânzit, după cum a dormit, după cum a ostenit, după cum a mâncat, după cum a însetat, tot aşa fuge şi de moarte, ca să arate că este om; iar slăbiciunea firii omeneşti nu îngăduia să Se despartă de viaţa aceasta fără durere. Dacă Hristos n-ar fi spus nici un cuvânt cu privire la teama de moarte, ne-am fi putut întreba: Dacă era om, nu trebuia oare să sufere cele ale omului?

– Care sunt acelea?

– Cel ce avea să fie răstignit se teme, este cuprins de nelinişte, nu se desparte fără durere de viaţa de aici. În fire e sădită dragostea de cele din lumea aceasta. De aceea, vrând să arate că îmbrăcămintea trupului Lui era adevărată, vrând să dea încredinţare despre întruparea Sa, lasă să iasă la iveală patimile Sale cu multă putere de dovedire.

Aceasta-i o pricină pentru care a rostit Hristos acele cuvinte.” (Cuvânt la ceea ce s-a spus: ,,Părinte, dacă este cu putinţă…”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 256)

,,Pentru aceea a şi spus: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu (Matei 26, 39). Nu pentru că una e voinţa Lui şi alta voinţa Tatălui, ci ca să-i înveţe pe oameni că, şi dacă îi cuprinde spaima, şi dacă tremură, şi dacă e vorba să vină peste ei primejdii, şi dacă e vorba să fie smulşi din viaţa aceasta, să pună înaintea voinţei lor voinţa lui Dumnezeu.” (Cuvânt la ceea ce s-a spus: ,,Părinte, dacă este cu putinţă…”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 259)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Căsătorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s